Haina de dar – capitolul IX

După ce ne-am epuizat noutățile, am hotărît să mergem la mama lor, eu dorind să-i dăruiesc pătura moale pe care o cumpărasem în Mombasa.  

Revederea a fost la fel de impresionantă și stranie ca și prima dată, bătrînica bucurîndu-se că mă vede din nou. Am stat pentru a doua oară în genunchi în fața ei, iar ea făcea impresia că nu se mișcase de acolo de săptămîni. De data aceasta mi-a luat mîinile între palmele ei uscate și cu ochii închiși asculta ceva ce numai ea auzea.

Nu sunt un exaltat și nici nu cred că-mi pierdusem mințile, dar sînt sigur că în acel moment bătrîna a luat legătură cu sufletul meu, a privit pur și simplu înăuntru și spun asta fiindcă am simțit-o acolo…era ceva, ca un ochi în corpul meu. Începusem și eu să ascult în mine cînd la un moment dat ea a tresărit lăsîndu-mi mîinile să cadă și cu tot întunericul din colibă am văzut cum se făcuse cenușie la față. Fără să deschidă ochii a scos un oftat adînc și nu știam dacă era din cauza durerilor ei de picioare sau din cauza viziunii care o avusese. Nici eu nu mă simțeam în apele mele, aveam o senzație de parcă aș fi stat gol în fața ei și un fior îmi trecuse prin tot corpul.

Cu o voce stinsă a chemat-o pe Farai care a îngenuncheat în fața ei iar eu m-am sculat repede constatînd ușurat că Farai nu observase ce s-a întîmplat. Bătrîna a cuprins-o de talie șoptindu-i ceva la ureche iar fata făcuse ochii mari uitîndu-se la ea neîncrezătoare. Nu sînt curios din fire și mai ales în momentul acela  eram mulțumit că nu am această meteahnă. Nu vroiam nicidecum să aflu ce văzuse mama lui Farai în sufletul meu, încercam mai bine să mă conving singur că fantezia îmi jucase o farsă.  

După ce bătrîna a mai stat o vreme pe gînduri, s-a adresat băieților spunîndu-le ceva și cu toate că nu înțelegeam se auzea clar din vocea lor respectul pe care-l aveau față de ea.

Am aflat de data aceasta că pe mama lor o chema Tamaa, ce vîrstă avea nu știa nimeni precis dar asta nu juca un rol important în viața lor.

Am mai aflat că a fost dorința ei ca Fahim și Farid să vină în sat să mă cunoască. Ei erau păstori și aproape tot timpul și-l petreceau pe drum cu alți bărbați de seama lor, dar s-au grăbit să vină cînd au auzit dorința bătrînei.

Dintr-o dată ei s-au ridicat de pe podeaua de lut luînd-o pe mama lor în brațe și  pregătindu-se spre uimirea mea să o scoată afară. Farai mi-a explicat bucuroasă că mama lor a pregătit o sărbătoare cu ocazia sosirii noastre.

De abia în momentul acela am realizat gălăgia din curte și ieșind am văzut o mulțime de femei agitate care se ocupau să aprindă un foc aruncînd uscături peste o grămadă de crengi lungi. Copiii țopăiau veseli în jurul focului și am observat grija mamelor față de ei, familia și copii jucau un rol foarte important în viața lor.

Fahim și Farid au așezat-o cu grijă  pe Tamaa pe o piatră mare ce se afla în fața colibei și pe care au acoperit-o mai înîi cu pătura adusă de mine. După aceea s-au dus grăbiți spre țarcul ce se afla în apropierea colibelor.

Farai mi-a explicat că ei vor să prindă o capră și doi iezi pe care femeile le vor pregăti pentru masa de seară și că vor mai veni cîțiva oaspeți din satul vecin.  De obicei ei se hrănesc mai mult cu legume și fructe, carnea fiind un lux mai rar în viața lor iar sărbătoarea care se pregătea și unde sacrificau o capră și doi iezi era numai în cinstea noastră. Vitele mai ales bovinele sunt pentru ei singura avere și nu ar tăia în viața lor o vacă. Bovinele sunt extrem de importante și un massai bogat poate avea chiar 45 de vaci și în jur de patru boi. Cînd doi massai se întîlnesc se salută într-un fel specific luînd în considerație ce este mai important în viața lor. Noi de obicei ne salutăm spunînd  bună ziua, pe cînd massaii își spun  ;  sper că vitele tale sunt sănătoase !

Credința lor spune că Engai care locuiește pe vîrful muntelui Kibo, le-a dăruit toate vitele ce se află pe pămînt. De aceea ei se cred îndreptățiți să lupte și pentru toate bovinele care nu le aparțin și pe care sunt convinși că alții le-au furat. Astfel am înțeles prea bine cinstea care ne-o făceau sacrificînd chiar numai o capră și doi iezi.

Tata și mama erau deja în mijlocul lor și la fel de agitați cărau vreascuri și tot felul de vase spre focul care începuse să trosnească. Machungwa era în elementul lui rîdea și vorbea tare și ajuta din toată inima  peste tot unde era nevoie. Nici eu nu vroiam să fiu mai prejos și am adunat toți sacii care ne stăteau în cale punîndu-i unul peste altul într-o parte.

Femeile erau bucuroase de atîta mălai și desfăcuseră un sac pregătind ugali într-o oală în care putea încăpea un om. Încet, încet apăreau persoane noi în mijlocul nostru,  toți erau prietenoși, veseli și puțin curioși.

Soarele se înroșise la orizont și lumina împrăștia umbre calde peste sat.  Pregătirile pentru sărbătoare se apropiau de sfîrșit și fiecare își căuta un loc cît mai aproape de foc. Spre dezamăgirea mea însă nu am putut sta împreună cu Farai, datina lor nu permitea ca femeile să mănînce împreună cu bărbații și lucrul acesta a trebuit să-l respect. De aceea am stat în mijlocul bărbaților, cu tata și Machungwa, Fahim și Farid așezîndu-se lîngă noi. Mama stătea cu Farai, Tamaa, și toate celelalte femei în altă parte. 

Mîncarea a fost delicioasă, carnea de capră era înăbușită într-un sos în care se aflau tot felul de legume, orez și condimente ce nu cunoscusem pînă atunci. Am mîncat pentru prima oară cu mîinile, degetele împreunîndu-le ca pe o lingură așa cum mi-a arătat tata. Cred că felul acesta de a mînca, contactul dintre receptorii tactili și mugurii gustativi era o combinație care dădea hranei un gust deosebit care nu s-ar fi putut simți cu o lingură. Cel puțin așa mi-am explicat eu senzația delicioasă ce am avut-o în timpul mesei. Dar cel mai mult mi-a plăcut carnea friptă care avea un gust cu totul nou pentru mine.  De băut am avut ceai care nu lipsea la ei de dimineața pînă seara.

După cină bărbații au început un dans și priveliștea era fascinantă.

Mișcările grațioase și în același timp sălbatice subliniau perfect înfățișarea lor exotică. Iluzia că în timpul dansului nu atingeau pămîntul cu picioarele era susținută de culoarea închisă a pielii ce se contopea cu întunericul pe cînd flăcările șerpuiau roșii și galbene pe veșmintele lor. Din cînd în cînd cîte o flacără lungă lumina fețele nemișcate ce reflectau spiritele lor mîndre. Se auzea numai zgomotul ritmic produs de colierele și manșetele colorate care săltau la gîtul lor și totul avea în noaptea moale un caracter mistic care făcea să uiți lumea ce rămăsese în spatele nostru. Punctul culminant a fost cînd fiecare din ei a început să sară cît mai sus, trăsăturile lor erau neclintite iar mărgelele care străluceau de la flăcări aruncau stropi de culori în jurul lor de parcă erau învăluiți de stele.

Nu mă mai săturam privindu-i dar dorul de Farai era mai puternic și peste flăcările focului ne-am înțeles din priviri să părăsim sărbătoarea și să fim numai noi doi. Dînd ocol cercului de oameni am văzut cum mama înconjurată de multe femei se străduia la lumina focului să împletească niște șiraguri de perle colorate, femeile îndrumînd-o și chicotind de fiecare dată cînd ea lăsa mîinile în poală uitîndu-se nedumerită la încurcăturile de fire.

Combinația culorilor la înșiratul perlelor este o artă moștenită din generații în generații și simbolizează credința lor neclintită  pentru natură. De aceea înșiratul perlelor are o legătură directă cu vitele și darurile naturii.

De exemplu perlele verzi simbolizează vegetația după ploaie…iarba proaspăt crescută este hrană importantă pentru vitele lor.

Perlele albastre simbolizează cerul și darul cerului cu ploile care le dă apă să-și adape vitele. Perlele roșii simbolizează sîngele vitelor pe care ei îl beau amestecat cu lapte iar laptele la rîndul lui este reprezentat prin perle albe.

Dar perlele roșii mai reprezintă și simbolul pericolelor, de aceea războinicii poartă caftane roșii.  

De asemenea femeile sînt atente la înșiratul perlelor să nu formeze o simetrie și să nu se formeze o pereche, deci nu se pun două perle de același fel una lîngă alta, credința lor fiind că două de aceeași formă nu se potrivesc.  

Toate aceste datini și reguli din viața lor le-am învățat cu timpul și cu timpul am învățat să-i admir și să-i îndrăgesc și mai mult. Copii ai naturii, nomazi contopiți cu natura cu o credință neclintită în binecuvîntarea naturii, prietenoși pînă la naivitate, era imposibil să nu-ți fie dragi.

Ceva mai departe tata stătea de vorbă cu Wambua ce venise special să-l vadă. Știam că și tata simte la fel și am înțeles pe parcurs de ce lupta din toate puterile și peste tot ca acești oameni să aibă o viață mai bună. Teritoriile lor erau luate sistematic de guvernul din Kenia sau Tanzania, vîndute la investori americani sau francezi care transformau fără scrupule savanele prețioase pentru massai în locuri de vînătoare și dezastru pentru populație și faună. Oameni fără scrupule făceau din vînătoare un sport barbar care dezechilibra balanța rînduită de natură măcelărind inconștienți fauna în goană după trofee sau după afaceri murdare cu fildeș sau blănuri. S-au găsit din fericire oameni care au reacționat și au încercat să oprească braconajul prin rînduirea unui parc național unde animalele erau în siguranță. Dar nimeni nu s-a interesat de viața și situația băștinașilor care au fost pur și simplu goniți de pe propriul lor teritoriu. Clanurile massailor erau obligate să se retragă cît mai mult îngreunînd astfel existența lor care era de la sine modestă. Locurile unde puteau merge cu vitele la păscut erau din ce în ce mai rare și mici, parcurile naționale îngrădind cea mai mare parte a savanei. Îi admiram și apreciam cu atît mai mult cu cît ei conștienți de starea lor dezastruoasă nu-și pierdeau totuși veselia și nevinovăția aproape copilărească. De aceea înțeleg perfect activitățile tatălui meu și sunt hotărît să-l ajut din toate puterile.

Cu sufletul mai ușor m-am întîlnit cu Farai în întunericul uliței. Mînă în mînă am părăsit încet oaspeții dar aruncînd o privire înapoi am văzut doi ochi adînci care ne priveau neclintiți. Era Tamaa iar privirea ei era atît de intensă, o privire bătrînă ca pămîntul, de milioane de ani, o gaură neagră în care se oglindea universul, adîncă și totodată goală, o privire care văzuse începutul lumii. Un fior îmi alunecase de-a lungul spatelui și mi se făcuse frig. Aveam impresia că dacă mă uit mai mult în ochii aceia voi zbura în smoala neagră care lucea în întuneric.

O neliniște neînțeleasă mă cuprinsese, nu mai știam ce să cred și încercam în zadar să rîd în sinea mea de superstițiile care mă apucase. 

Farai nu observase nimic din toate acestea, mergea ușoară și mîndră lîngă mine, liniștită și visătoare iar eu mă împotriveam  dorinței de a afla ce-i spusese mama ei.

Ieșind din sat am rămas ca de fiecare dată înmărmurit de frumusețea naturii miraculoase. Cîmpia era nesfîrșită, copacii singuratici și stranii se profilau pe cerul roșu, departe un foc nevăzut lumina capătul pămîntului iar noi ne aflam în afara lui, noi eram deja în întuneric. Priveliștea era absolut ireală, la orizont, acolo unde cerul se unea cu pămîntul se formase un brîu de lumină  și puteai vedea cum întunericul lacom înainta tiptil înghițind totul, iar din adîncul pămîntului se ridicase un oftat de mulțumire pentru somnul așteptat. Animalele ieșite la vînătoare completau cu strigătele lor acest spectacol de vis.   

Am rămas nemișcat, simțeam prin toți porii atingerea caldă a acestei naturi care mă vrăjea în fiecare zi cu imagini mereu noi. Farai se lipise de mine și întorcîndu-mă spre ea am căutat buzele ei fierbinți, ea era veriga minunată care mă unea și ținea legat de misterele acestei țări. 

Corpul ei subțire și grațios se frîngea sub îmbrățișarea mea și simțeam cum ne luăm zborul în lumi neștiute pînă atunci. Uitasem tot ce se afla în jurul nostru numai noi doi mai eram pe pămînt promiși unul altuia de soarta care nu ne dădea drumul. Cînd ne-am dezmeticit din îmbrățișările fierbinți și realitatea luase iar forma normală, am auzit zgomote depărtate de la sărbătoarea care era pe sfîrșite. Ținîndu-ne de mînă am intrat încet în sat îndreptîndu-ne spre focul care scăzuse și mocnea trosnind sub jar.  

Oaspeții se împrăștiaseră peste tot pregătindu-se de culcare. Nu se punea întrebarea în ce pat să doarmă fiecare, paturi nu existau oricum, mulți dormeau înfășurați în pături lîngă foc. Numai copiii și femeile bătrîne se culcaseră unii lîngă alții  pe jos  în colibe. Tot de acolo se auzea și respirația grea a caprelor și oilor pe care ei le luau seara în colibe de frica animalelor sălbatice.

Nu știam precis unde va dormi Farai, frații ei dormeau deja încolăciți  lîngă ceilalți iar părinții mei vorbeau încet lîngă ei. Mama văzîndu-ne s-a ridicat bucuroasă și observînd nehotărîrea pe fața mea a înțeles ca de obicei ce mă preocupa.

-Andrei, mi-a spus încet și cu o privire conspirativă, dacă vrei Leon va vorbi cu mama lui Farai și poate îi dă voie să vină cu noi, mai ales că aici nu mai sînt locuri unde se poate culca.  Sigur! mama este întotdeauna gata cu vreo surpriză care mă lasă cu gura căscată!…în felul acesta pot spune că încă nu o cunoscusem, felul ei lejer de a accepta lucrurile așa cum sunt  face viața mult mai puțin complicată.

Nu mi-a trebuit timp de gîndire, la atît noroc nici măcar nu visasem. Pe deasupra mai eram și ușurat aflînd că tata va prelua sarcina de a vorbi cu Tamaa, din partea mea nu mă grăbeam să o mai văd așa de repede. Tata s-a întors cu aprobarea ca Farai să meargă cu noi și avea o față de parcă  ar fi rezolvat  cel mai normal lucru de pe lume.   

Poate eram numai eu așa de prăpăstios, poate privirea bătrînei nu s-a oprit la mine ci ea visa mestecînd frunze de miraa – o plantă care îi făceau  să călătorească în alte lumi – și de fapt ea se uita prin mine.  

Mulțumiți că totul s-a rezolvat fără probleme, ne-am grăbit de plecare trezindu-l pe Machungwa care moțăia rezemat de un butuc. 

Ajunși la hotel mama a fost ca de obicei la înălțime oferindu-i lui Farai toate articolele ei de toaletă, pentru ea fiind de la sine înțeles că Farai va dormi la mine în cameră.  Părinții mei știind hotărîrea noastră să nu ne mai despărțim niciodată au acceptat-o pe Farai deja ca pe fata lor.

 A fost o noapte ca de vis, nu am dormit niciodată cu altcineva în pat și senzația nouă îmi furase somnul, mă răsuceam pe toate părțile ascultînd respirația ei ușoară și ca de obicei o mie de gînduri îmi zburau prin minte.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.