24 Noiembrie
Astfel a doua zi după ce am mai făcut mici cumpărături prin Mombasa am pornit spre Nairobi. Cu toate că dorul mă trăgea spre Farai am părăsit cu regret acel oraș ce emana o viață mult mai plăcută și mai puțin dezolată decît cunoscusem în Nairobi. Străzile erau curate iar mirosurile urîte care învăluiau Nairobi ca un nor nu existau acolo.
Mama s-a lăsat convinsă să cumpere mai bine în Nairobi tot ce vroia să dăruiască „doamnelor“din rezervație. Dar bineînțeles descoperise nimicuri pe care s-a hotărît să le cumpere imediat, convinsă că în Nairobi nu se găsesc. Printre altele cumpărase cîteva oglinzi mici pentru poșetă ( sub dezaprobarea mută a lui Filip căruia pe ascuns îi dădeam dreptate ) o mulțime de papuci iar eu am cumpărat o pătură mare și foarte moale pentru mama lui Farai. Tata era de acord cu orice idee pe care mama o avea. Zîmbea înțelegător spre nemulțumirea lui Filip care dădea de fiecare dată ochii peste cap de cîte ori mama se oprea undeva căutînd și scotocind după lucruri nefolositoare după părerea lui. Probabil că pe undeva avea chiar dreptate dar am înțeles atunci cel mai bine că stă în natura femeilor să se bucure de orice mărunțiș. Ele au un fel mai complex de a gîndi, fac planuri care nouă nici nu ne-ar trece prin minte, se pun intuitiv în situațiile altora comparînd și cîntărind, pe cînd noi luăm drumul cel mai scurt. Și în majoritatea cazurilor trebuie la sfîrșit să recunoaștem că logica lor este mai logică decît a noastră ( cel puțin în privința asta ) Tata se pare că descoperise acest secret de mult și de aceea zîmbea plin de înțelegere la toanele Corei cum spunea Filip mormăind în barbă.
Drumul înapoi spre Nairobi a fost de data asta parcă mai puțin dificil. Eram deja obișnuiți cu toate întreruperile și obstacolele și plus de asta acum știam exact unde mergem. În drum am întîlnit din nou mulți oameni pe care-i cunoscusem în prima călătorie. Peste tot unde oprisem prima dată în drum spre Mombasa am fost din nou întîmpinați cu bucurie. Fiecare își aducea aminte de mama-mzungu iar ea foarte fericită și-a preluat activitățile ca și cum asta făcuse toată viața. Tata se uita la ea amuzat și cred că nu era deloc surprins de elanul ei neîntrerupt.
În afară de asta ne simțeam și mult mai bine avîndu-l lîngă noi, el cunoștea deja foarte bine felul de viață al băștinașilor și putea vorbi cu ei într-o limbă pentru noi încă străină. Eram numai cu Machungwa, Filip rămăsese în Mombasa avînd ceva de rezolvat și se înțelesese cu tata să ne urmeze în cîteva zile. În felul acesta am avut și mai mult loc în mașină, noi trei stînd pe banca din spate cu mama la mijloc. Ne transformasem din nou in autobuz public. Machungwa oprea automat de fiecare dată cînd cineva stătea la marginea drumului. Într-una din Lodges mama a întîlnit din nou o femeie pe care o cunoscuse cînd eram în drum spre Mombasa. Era o femeie tînără dar foarte trecută din cauza vieții grele și a lipsurilor după părerea mamei mele. Avea o fetiță de vreo cinci ani care se ținea tot timpul intimidată de fusta ei. Copila era slăbuță și murdară iar mama s-a dat peste cap și nu s-a lăsat pînă nu a cumpărat pentru copil hrană și îmbrăcăminte.
Ciudat este numai faptul că de fiecare dată cînd acești oameni se îmbrăcau cu haine pe care noi le purtam zilnic, arătau stingheri. Frumusețea lor exotică pălea, arătau chiar caraghioși. Mergeau dintr-o dată țepeni, felinitatea înnăscută dispărea în momentul cînd purtau teniși sau dacă puneau pe ei jeans sau alte haine care nu se potriveau cu felul lor de a se mișca. Nu mai spun de culorile hainelor noastre care nu mergeau nicicum cu apariția lor exotică. Și totuși erau mîndri, se fîțîiau încercînd să ne copieze, eu în schimb aș fi dat nu știu ce să mă pot mișca ca ei. Culorile extrem de țipătoare a hainelor pe care ei le purtau, combinată cu pielea lor maronie era ceea ce îi făceau deosebit de atrăgători. Dar dacă stau să mă gîndesc totul se potrivește numai aici, nu știu dacă în orice altă țară în afară de Africa, într-o zi cenușie ar fi arătat la fel de strălucitori în veșmintele lor frumos colorate…ar fi devenit poate obiect de rîs și de glume proaste în mijlocul unei mulțimi agitate. Dar așa este întotdeauna în viață, cine nu dorește să fie altfel decît este?…
Nopțile le transformasem în nopți albe, aveam mult de povestit și niciodată nu eram obosiți cum ar fi fost de așteptat. Cel mai mult povestea mama cerînd mereu afirmații de la tata pe care acesta le dădea cu un zîmbet larg pe față. Nu știu cum este în alte familii, am sorbit la orfelinat toate informațiile ce le puteam aduna despre familii diferite dar o idee concretă nu puteam decît acum să-mi formez. De multe ori ne înțelegem doar din priviri, lucru neobișnuit dacă pun la socoteală că soarta ne adusese nu de mult timp împreună. Expresia „ sîngele vorbește „ era în situația noastră mai mult decît valabilă.
Și totuși, de fiecare dată, cînd mi-era lumea mai dragă regretam mult timpul pierdut departe de părinții mei. Erau însă și clipe cînd legănat de sporovăielile mamei mele visam cum va fi cînd și Farai va face parte din cercul nostru unit. Cel puțin în privința asta mă consolez zilnic sperînd să putem recupera anii și clipele pierdute prin clipe noi și poate chiar mai minunate prin copii ce-i vedeam pe lîngă noi.
Cu astfel de vise ne apropiam pe nesimțite de Nairobi fără să mi se mai pară greu drumul. În ziua cînd mașina a început iar să ne salte ca pe niște pepeni în cutie, am știut că sîntem pe străzile din Nairobi. Drumul spre hotel l-am petrecut însoțiți de o escortă gălăgioasă de copii. Bucuroși și strigînd alergau după mașina noastră, iar unii din ei mai curajoși săriseră chiar pe platforma din spate. Machungwa conducea ca melcul printre picioarele lor goale.
Machungwa se schimbase mult în tot acest timp cît a stat cu noi, zîmbetul îl păstrase ca de obicei dar acum îl simțeam mult mai apropiat, ne citea dorințele din ochi și mai ales pentru mama era prezent în orice clipă. O să ne fie foarte greu să ne despărțim de el și încerc să nu mă gîndesc la ziua aceea.
La hotel am primit camerele noastre, Machungwa cărînd cu ușurința obișnuită bagajele la primul etaj. Personalul hotelului ne-a întîmpinat la scară bucuroși de revedere iar eu cel puțin mă simțeam de parcă ajunsesem acasă.
Se pare că numele Clemens ne deschidea toate ușile. Patronul hotelului și mai servil ca de obicei, aluneca pur și simplu pe urmele tatălui meu făcînd plecăciuni la fiecare pas. Tata pe de altă parte dădea mîna cu toți, bătînd prietenește pe unul și pe altul pe umăr și demonstrînd în felul acesta egalitatea pentru care se angajase timp îndelungat. Seara am stat la masă pe verandă luîndu-l și pe Machungwa în mijlocul nostru lucru de negîndit înainte.
De abia aflasem că tata se ocupa cu idea să-l ia pe Machungwa cu noi dacă el va fi de acord. Se descurca între timp destul de bine cu limba și tata era convins că ajuns în Europa se va obișnui repede cu noul fel de viață mai ales ca vroia să-l țină mai departe în postul de șofer personal. Deja făcea parte din familia noastră, luase parte la toate emoțiile suferind și bucurîndu-se cu noi și pregătit în fiecare clipă să ne ajute. Pentru mine Machungwa era un prieten și nu un angajat oarecare.
Seara începuse să fie răcoroasă și astfel ne-am despărțit pregătindu-ne de culcare cu planul să mergem a doua zi în rezervație. De data aceasta am dormit adînc și fără griji, știam că totul va fi minunat, miracolul vieții mele se derula mai departe în fața mea, o poveste aproape banală dacă nu ar fi atît de frumoasă.
30Noiembrie
Soarele și căldura care deja se făcea simțită m-au trezit, iar pe hol se auzea zarva specifică unui hotel dimineața. Cred că dormisem foarte adînc și destul de mult după cum arătau razele care se cățăraseră sus la ferestre. M-am spălat în fugă și sărind cîte două trepte am ajuns pe verandă. La o masă la umbră părinții mei stăteau de vorbă ținîndu-se de mînă și amîndoi au exclamat într-un glas un aaaa! la apariția mea. Îmi era imposibil să-mi ascund nerăbdarea de a pleca cît mai repede spre rezervație mai ales în fața lui mama. Ea m-a înțeles ca de obicei și mi-a întins un sandwich ce-l pregătise special pentru drum. Am îmbrățișat-o pentru atenția care-mi spunea de fiecare dată cît de mult și cît de bine mă înțelegea.
( Îmi dau seama cînd recitesc ultimele însemnări că totul sună ca într-un film ieftin produs pentru fete de pension sau guvernante visătoare. Nu scriu aici pentru cineva care vrea să se delecteze cu un roman captivant, scriu pentru mine și mai scriu pentru familia mea pe care doresc să mi-o întemeiez cîndva. Nimeni nu trăiește veșnic iar soarta mea destul de ieșită din comun ( cel puțin pentru mine personal este ca o poveste) doresc să rămînă pentru urmași, mai ales că înainte de a afla de mama și tatăl meu nu am avut o viață care ar fi interesat neapărat pe cineva.
Am început să trăiesc cu adevărat de abia acum, viața petrecută ani de zile la orfelinat a început să se destrame ca ceața cînd apare soarele. Și pînă la urmă cred că fiecare își dorește la bătrînețe să privească înapoi și să fie mîndru de o viață împlinită cu dragoste și armonie. Ori pentru mine, ultimele luni au trecut ca un basm, și sînt convins că basmul minunat va continua cînd ne vom întoarce acasă cu Farai bineînțeles care face parte nelipsită din planurile pe care le împletesc în gînd pentru viitor )
Machungwa a sosit punctual și rîdea la noi arătîndu-și dinții strălucitori, fericit că vom petrece iar o zi împreună. Cred că este mai mare decît mine cu vreo trei- patru ani și de aceea i-am propus să ne spunem pe nume și să lase la o parte dumneata și dumneavoastră pe care le încurca oricum. Numai pe tata îl numea master Leon și nu-l puteai scoate din asta. Cu mama era mai ușor, el preluase numele de mama-mzungu și se purta cu ea de parcă era un ou de porțelan. Mama avea o geantă enormă plină cu banii schimbați la bancă la care se uita lung văzînd atîtea hîrtii mototolite care pentru oamenii de acolo însemna o avere. Machungwa primise sarcina de onoare să țină geanta și să aibă grijă de bani iar încrederea acordată îl făcuse țeapăn de mîndrie avînd după aceea doar un zîmbet indulgent pentru semenii lui. Acum nu se mai mișca de lîngă mama, devenise umbra ei și cred că ar fi sărit și în foc pentru ea. Sînt surprins cît de repede s-a atașat de noi, luînd parte vizibilă la emoțiile noastre. Cu toată veselia aparent nepăsătoare, cred că este un băiat foarte sensibil.
Am pornit spre centrul orașului după ce bineînțeles ne-am ocupat mai înîi de micul dejun pentru cîrdul de copii care se adunase iar în fața hotelului. Machungwa ne-a arătat unde putem cumpăra mălai, zahăr, orez și cafea iar tata cunoștea de asemenea mai mulți negustori în Nairobi de pe timpul cînd trăise aici. Mama era iar de neînfrînat în graba ei de a cumpăra tot ce-i cădea în mînă pentru „prietenele” din satul uitat de lume cum îi pusese numele. Acum chiar dacă am fi vrut nu mai puteam lua pe nimeni cu noi, platforma mașinii era plină cu saci, lăzi și toate minunile care existau prin magazine. Vînzătorii au fost foarte săritori, de fiecare dată ne spuneau să venim în spatele magazinelor și strecurîndu-ne printre munți de vechituri puteam mai ușor încărca marfa, ei săltînd cu ușurință sacii în mașină. Machungwa era neobosit și muncea ca un hamal, dar un zîmbet de la mama și o vorbă spusă cu duioșie îl răsplăteau pentru toată sudoarea care-i curgea pe frunte. Tot el a pus în mișcare toate relațiile pe care le avea în Nairobi și a făcut controlul mașinii pînă la ultimul șurub. În sfîrșit, după ce ne-am asigurat că nu mai lipsește nimic, am pornit spre rezervație. Eu încercam să fac pe indiferentul dar dacă ar fi fost după mine aș fi luat-o la fugă pe jos, atît eram de nerăbdător.
Vegetația din fața noastră începuse să fie mai deasă și am recunoscut după tufișurile sălbatice ce se aliniau de-a lungul drumului că ne apropiem de rezervație. De data aceasta am hotărît din cauza sacilor grei pe care vroiam să-i descărcăm pe ulița principală să înaintăm cu mașina pînă în sat.
Noutățile ce se răspîndesc peste tot în lumea asta cu repeziciune ajunseseră și aici. Deja în fața gardului stăteau femei și copii care țopăiau nerăbdători. Nu-mi puteam explica cum aflaseră de sosirea noastră, era evident că pe noi ne așteptau, femeile fluturînd brațele și copii sărind și făcînd tumbe prin iarbă de bucurie.
Astfel înconjurați de ei am înaintat încet printre smocurile de iarbă uscată din curtea satului. Eu stăteam în picioare în mașină scuturînd în dreapta și în stînga mîinile întinse. La capătul pajiștei am zărit-o pe Farai, mai frumoasă decît oricînd. Era încadrată în dreapta și în stînga de doi războinici înalți și mîndri, înfățișarea lor nefiind mai prejos de frumusețea ei. Un junghi îmi străpunsese inima, deci am venit prea tîrziu, am pierdut-o, cei doi bărbați erau sigur cei care au venit să o ceară de soție. Ea stătea nemișcată și-mi zîmbea de departe iar eu eram moleșit de disperare. Ce puteam face ca să o cîștig? nu aveam nici o șansă față de cei doi războinici, mă simțeam de parcă aș fi ieșit dintr-un sac cu făină în comparație cu ei.
Erau zvelți și ferchezuiți, părul vopsit într-un roșu- cărămiziu era împletit în mai multe cozi și-l țineau dat pe spate. Perle ce sclipeau în culori pastel și împletite cu măiestrie acopereau pînă peste frunte capetele lor atrăgătoare accectuînd culoarea plăcută a pielii și trăsăturile perfecte. O mulțime de coliere lungi alcătuite din perle înșirate ca un mozaic le atîrnau de la gît pînă la brîu. Brațele goale erau de asemenea împodobite cu brățări împletite, alegerea culorilor urmînd un sistem bine stabilit și care avea reguli exacte după cum am aflat mai tîrziu. Staturile înalte și subțiri dar în același timp vînjoase erau înfășurate în stofe de culoare roșie lăsînd umărul stîng gol. Stofa era decorată cu motive abstracte și le ajungea pînă la genunchi. Picioarele lungi și zvelte cu gleznele fine ce aminteau picioarele sprintene ale antilopelor savanei erau înfășurate jos în fîșii de blană neagră. Fiecare avea o lance în mînă de care se sprijineau lejeri. Combinațiile de culori erau atît de vii și stridente că nu știam ce să admir mai întîi, fețele lor perfecte, mulțimea de coliere colorate sau pielea ce strălucea în soare ca abanosul. Erau pur și simplu exotici pînă în vîrful degetelor. Grupul lor cu Farai la mijloc era nespus de surprinzător și cu toată gelozia care-mi rodea inima nu puteam să nu-i admir. În secunda aceea mi-am dat seama că de fapt ea s-ar potrivi mult mai bine cu oricare dintre ei decît cu mine. Mama înțepenise lîngă mine și mă strîngea de mînă dorind să mă consoleze. Am mîngîiat-o ușor pe cap și i-am spus că voi descărca cu Machungwa sacii din spate. Fluturînd cu mîna un scurt salut spre Farai mă pregăteam să mă apuc de treabă și întorcîndu-mă am mai văzut doar în fugă o umbră de tristețe pe fața ei.
-Pole, pole, Andrei…nu vrei să-mi spui bun găsit?…am auzit vocea ei melodioasă în spatele meu.
-Ohh…vroiam mai întîi să descarc sacii, i-am răspuns încercînd disperat să nu o privesc.
-Lasă sacii deocamdată, pentru asta mai este timp, vreau să-ți fac cunoștință cu frații mei care au venit special pentru voi.
Nu mai știu exact ce am răspuns, știu numai că începuse să-mi vîjîie capul, poate de bucurie sau poate că era efectul cu întîrziere a panicii care mă cuprinsese.
-Ai dreptate, am mai apucat să spun ușurat şi nu mă mai puteam sătura privind-o.
M-am apropiat de cei doi bărbați, iar Farai s-a lipit de mine subliniind astfel legătura dintre noi. În tăcere ne-am împletit degetele iar eu eram cel mai fericit om de pe lume.
-Ero supa! m-au întîmpinat cei doi chipeși rîzînd și arătînd niște dinți demni de o reclamă de pastă de dinți. În afară că nu înțelegeam ce spuneau eram și prea fascinat de apariția lor ca să le pot răspunde normal. Farai mi-a șoptit peste umăr că aceasta este o urare care se face numai între bărbați. Le-am răspuns fără să mai stau pe gînduri în același fel, ei dădeau din cap prietenoși gesticulînd și arătînd cu degetul spre părul meu. Lucrul acesta l-am mai observat și la alții și chiar Farai era de fiecare dată entuziasmată de părul meu lung și blond.
Deja mă simțeam apropiat de acești oameni și faptul că mă acceptaseră mă făcea să mă simt foarte mîndru. Mama care urmărise totul de departe a înțeles cu antenele ei nevăzute situația și s-a apropiat de noi îmbrățișînd-o pe Farai. Dintr-o dată am început toți să vorbim într-o amestecătură de limbi inventate pe loc mai ales că frații lui Farai care rupeau doar cîteva cuvinte în limba noastră le stîlceau în așa fel că nu mai înțelegeai nimic. Pînă la urmă am aflat că ei se numesc Fahim și Farid dar mi-era imposibil să-i despart cu numele. Și totuși ne-am înțeles perfect, simpatia dintre noi fiind mai puternică decît toate cuvintele. Așa se întîmplă de multe ori în viață, te simți atras de cineva prin unde invizibile, ești aproape de inima lui dintr-un instinct care nu are nevoie de multe cuvinte.
Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.
Lasă un răspuns