Haine de căpătat

Un soare cu dinți abia răsărit îi lumina lu’ Viorel jumate de față, obrazul dinspre est cu barba neîngrijită și vârfuri argintii ce coborau până la piept. Obrazul dinspre vest era acoperit de o barbă gri, ca o blană de mâță înfoiată. Lângă el, pe bancă, stăteau trei mucuri de țigară fumate pân’ la jumate, culese de pe drum din trei coșuri de gunoi diferite și o sticlă de plastic de vodcă Scandic goală pe trei sferturi. Viorel se uita la pojghița de gheață ce se întinsese în gerul nopții peste Begheu și acum sufoca râul. Doar că aici nu era râu. Era canal, cu piatră și pe un mal și pe ălalalt și pe albie în jos. Așa-i ziceau și turcii: canal. Dar poate doar fiindcă puțea sau pentru că părea ca un firicel de apă pe lângă Bosfor. Canal de-a dreptul a devenit doar mai târziu, când or venit austriecii. Un zâmbet fad îi apăru pe chip în semn de satisfacție că nu s-a ramolit de tot și mai ține și el minte câte ceva. În liniștea iernii nu se auzea nimic, doar sunetul clar de plastic desfiletat când Viorel luă o gură de Scandic. Își aprinse unul dintre mucuri cu o brichetă Bic ce-l ținea de vreo două luni, de ziceai că gazul ălora e vrăjit, nu alta. Trase adânc în piept. Pe vremea lui erau ierni adevărate, nu ca asta. Sau poate cam ca asta dar mai dese. Și atunci puteai să-ți pui patinele și să cobori malul și să te dai pe gheață de parcă erai pe un lac în Finlanda. Acuma? Dacă pui piciorul pe caimacul ăsta de lapte te duci la fund cât ai zice pește și acolo rămâi, cu peștii, degerat și înecat. Nu mai îs iernile ce erau, cu troiene de zăpadă de dădeai la lopată până îți cădeau brațele moi pe lângă corp. Dar poate mai bine așa, că de ceva ani, nici el nu mai știa câți, nu mai avea sobă să se încălzească și nici acoperiș deasupra capului și nici restul de patru pereți ce țin acoperișul unde-i era locul.
Viorel trase de mucul ăla până la filtru, până simți gustul înecăcios de celuloză arsă, apoi îi dădu un bobârnac sănătos ce îl trimise învârtindu-se pe gheața de la mal. Mai luă o gură de vodcă să-și clătească gingiile și se ridică cu greu de pe bancă. Genunchii i-au pârâit ca niște balamale ruginite, dar uite că încă îl mai țineau. Plecă pe splai în jos, înspre Dragalina și încercă să nu-și târâie picioarele. Pe alocuri, trotuarul era oglindă și Viorel se vedea obligat să joace un lung șotron. Nu-l prea ajutau nici încălțările, niște papuci tociți de piele zgâriată cu o talpă netedă ca-n palmă. Or fi fost odată pantofi frumoși, lucioși și dați cu lac, negri de la călcâi până la vârf, așa cum fusese și el la un moment dat om îngrijit.

*

Tanti Geta coborî ușor scara abruptă de lemn ce dădea în beci. În urma ei, Ioana încerca să-i lumineze calea cu lanterna telefonului. Pe ecran se succedau notificări la secundă și Ioana spera din tot sufletul că aici, sub vechea casă de chirpici, într-un subsol înghesuit, va pierde într-un final semnalul. Cele două se făcură mici, se adunară în gheme de carne cu picioare, cu capetele între umeri și spinările încovoiate. În fapt, tanti Geta era oricum deja adusă de spate. Bătrâna se aplecă și mai mult asupra unui sac prăfuit din rafie și trase de panglica roșie ce-i ținea gura legată. „Aici tre să fie.” Își băgă brațele înăuntru până la cot în timp ce Ioana își aminti de ultimul film de Crăciun văzut cu Marius și de scena în care Moșu se aplecase deasupra sacului, cam cum stătea acu soacră-sa și cum în jurul său plutise funinginea așa cum dansa acum praful în lumina lanternei. Și-i veni iar să plângă, dar reuși să se abțină. Știa bine că dacă începe, va începe și baba și iar vor sta două ore cu nasul în batiste.
Mâinile ridate, brăzdate de vene și vinișoare întunecate și de câteva pete rotunde de bătrânețe țineau două cutii mari de carton cu capac pe care scria Nike. Tanti Geta le așeză pe podeaua de pământ a beciului cu grija ce ai acorda-o unei vrăbii cu aripi frânte. În ambele, în loc de adidași, erau perechi de pantofi negri din piele ce nu mai văzuseră luciul demult. „Uite, ăștia i-am luat de la Guban pe când mai aveau magazinul ăla de desfacere la Banatu. Nu știu dacă i-a purtat de două ori.” Ioana dădu din cap și verifică rapid starea bateriei telefonului. „Și ceilalți?” Tanti Geta scoase a doua pereche din cutie și îi examină atent prin ochelari. „Ăștia cred că-s pantofii de nuntă.” Pe Ioana o apucă un tremur scurt și raza lanternei scăpă de sub control, dând acum viață pereților mâncați de inundații demult trecute în timp ce soacra și regretul rămaseră pentru o secundă în întuneric. „Hai tanti să îi dăm pe ăia de la Guban.”
– Și ceilalți? Îi iei tu acasă?
– Îi donez cu restul hainelor. Poate se mai bucură careva de ei.

*

Viorel trecu strada cu mult înainte de-a ajunge la podul ce dădea înspre gară. Și asta pentru a orbita la o distanță sigură de gura de canal deschisă în care Tobi și ai lui își făceau veacul pe timp de iarnă. Pe Dragalina, oameni înfofoliți și grăbiți se îndreptau deja spre lucru, dar cu un soi de grabă prudentă, frustrată, încercând să evite oglinzile din asfalt. Viorel se opri în drum și îi privi cu un ochi antrenat. La marginea trotuarului, un bărbat într-o geacă groasă, vălurită își curăța energic parbrizul mașinii cu o măturică scurtă și aspră. Zăpada zbura când pe carosabil, când pe trotuar. Dintr-o scară de bloc ieșea un cuplu tânăr și deja zgribulit, ambii încruntați și pregătiți să înfrunte gerul. La vreo douăzeci de metri în față, o bătrânică se îndrepta agale în direcția lui trăgând după ea un căruț de cumpărături gol. Viorel încetini pasul și se plasă între două gropi poleite. „Dați-mi și mie un leu, să îmi iau un covrig, că mi-e foame.” Bătrânica îi evită privirea și viră cu tot cu căruț pe gheața lucioasă. Odată scăpată teafără, trecu la un pas de marș pentru a-l lăsa cât mai repede în urmă. „A drecu’… sprintenă”. Scuipă a pagubă.
Își vârî mâinile adânc în buzunare și scoase un ghemotoc de bancnote mototolite, mărunțiș primit din mila altora ieri, pe centru, acolo unde nu avea voie să cerșească dar o făcea oricum, mai pe dimineață, când ceilalți încă dormeau. Îi mai lipseau trei lei. Nuți se sprijinea pe coate în ghereta de vis-a-vis de gară și îl mustră din priviri, de sub cușma ei de blană. „N-ai destui aici. Hai că-ți dau altceva.” Viorel făcu semn că nu în timp ce se scotocea prin toate buzunarele din nou. „Ce-i moș Viorel? Iar n-ai bani de medicament?” Lângă el apăru Tănase care insista să-și țină cascheta mai pe ceafă ca să-și scarpine mai ușor fruntea. „Tu ești și pretențios al naibii. Nu-ți trebe, numa de aia suedeză!”. Bătu darabana pe burtă, semn că avea ceva important de zis. „Hai, cât ai lipsă? Trei? Ia de aici, da’ să nu mi-o bei în stradă că direct în dubă ajungi!” Viorel îi mulțumi, își luă noua jumătate de Scandic, deschise geaca și o ascunse sub un pulover dezlânat cu vreo două numere mai mare.

*

La radio, în surdină, o piesă veche. El încercă să-și amintească titlul în timp ce ea îi frământa pantalonii mai sus de genunchi. Taxiul rula cu viteză pe străzile goale. În ciuda vitezei, drumul era lin, fără frâne bruște, fără accelerări în trombă și smuciri de volan în curbe. Lămpile stradale formau dâre de lumină de la un bec la altul și el se gândi că totuși, poate băuse prea mult. Îi zâmbea cu subînțeles. Zâmbea și ea dar el era nerăbdător să ajungă la destinație, să coboare din taxi și să lase aerul răcoros de toamnă să-l trezească.
Mașina opri în fața blocului. Ea îl luă de mână și îl ghidă afară, ca pe un copil confuz. El se opri în loc, trase adânc aer în piept și privi contemplativ fațada întunecată de beton armat cu balcoane închise cu termopan alb, ieftin. „Puține blocuri izolate aici, la tine în zonă.” Ce idioțenie scosese pe gură. Dar nu conta, avea nevoie de câteva minute, măcar de unul amărât acolo. „Mhm, păi știi cum e. Unde-s doi locatari deja e greu să te pui de acord.” Și-l trase din nou, hotărâtă înspre ușa de la intrare. Se sărutară în lift în timp ce perechi de mâini obraznice dădeau la o parte materiale. „E puțin dezordine la mine, să mă scuzi te rog!” Și încuietoarea se deschise cu un clinchet metalic ce răsună în casa scării. În apartament nu era deloc dezordine. „Ia loc, revin imediat.” Ea îi zâmbi din nou și dispăru pe o ușă ce probabil dădea în dormitor. El se așeză pe canapeaua ce părea aproape nouă asortată cu o păturică croșetată, cum mai vezi prin postări pe Instagram. Tălpile picioarelor i se afundau într-un covor alb și pufos ce se întindea de la piciorul canapelei până la piciorul măsuței de cafea, la fel de aproape nouă.
Din covor, doi ochi albaștri se holbau la el insistent. Tresări puțin. Era o mâță perfect camuflată, cu o blană lungă și albă. Mâța se ridică alene, se gudură de picioarele lui și îi sări în poală. El ezită să o atingă. Ghemul de blană se învârti în loc, apoi începu să îl frământe pe burtă și să toarcă. Pernițele rozalii îl apăsau pe stomac. Vârfuri de gheruțe ascuțite îi dezlânau puloverul.
– Văd că ați făcut cunoștință! Ea e Mimi. De obicei nu e așa prietenoasă cu străinii.
El zâmbi și mângâie prudent pisica.

*

Viorel deschise noua sticlă de vodcă Scandic. I se făcu dor de țuica ce o făcea la Checea, la țară la ai lui. De cum aduna el prunele lăsate pe jos cu zilele și apoi stătea lângă cazan, printre găini, până ieșea licoarea tare. Țuica lui nu puțea niciodată, cel puțin așa-i ziseseră vecinii, da’ ăia și-ar fi băut și motorina de la tractor în lipsă de altceva. Da’ sigur era mai bună decât poșirca asta „suedeză” care mai era și scumpă pe deasupra. Cel puțin pentru el.
Făcu cale întoarsă, înapoi spre Begheu și spre pod, călcând apăsat pe răzlețele petice de asfalt curate. Se îndreptă spre adăpost și spre ciorba de legume și tocana servită la amiază. Chiar și așa, cu un teren minat de îngheț în față, avea destul timp. Ar fi putut chiar să-l evite complet pe Tobi, să facă dreapta înainte de podul de pe Dragalina și să-l traverseze pe ălalalt, ăla mai mic, din față de la Elba. I-or zis unii că nu mai e Elba acolo demult dar el tot așa îi zicea clădirii cu porți de fier mari și albastre. Apoi ar fi putut să traverseze piața Iosefin, doar că nici acolo nu mai era ce a fost; în loc de halele pline ochi de țărani negustori, de tarabe înțesate de legume și fructe și caș și telemea, în loc de țigănci în fuste colorate strigând „antibebi!” și indivizi ce te trăgeau de mânecă să-ți vândă țigări de la sârbi sau să schimbe valută, acum stăteau parcate mașini pe dreptunghiuri cu linii trasate în vopsea albă acoperite de mormane de zăpadă tare și murdară.
Dar, direct pe podul ăsta drumul era mai scurt, trebuia doar să o țină drept, să treacă de ‘șaișpe decembrie și de bazarurile încă adormite la ora aia de pe Brâncoveanu și apoi să se încălzească puțin la adăpost. Asta dacă-l lăsa nea Gicu să intre mai devreme. Știa el cum să-l ia, că doar era om bătrân și amărât. Renunță să-și mai bage sticla la centură și o vârî în buzunarul gecii care numa’ de iarnă nu era și alese trotuarul din dreapta, doar, doar o scăpa nevăzut.

*

La umbra statuii Ostașului Necunoscut, un colos marmorat cu casca pe cap și drapelul pe umăr, erau două rânduri de mese și patru rânduri de scaune înconjurate de tot soiul de copaci care abia înfrunzeau, pe un final de martie mai rece decât de obicei. La mesele astea găseai două cete de boșorogi separate de o graniță invizibilă trasată de comun acord. Pe o parte erau ăia de jucau table în zgomotul zarurilor ce lovesc lemnul, al încurajărilor și înjurăturilor. Pe cealaltă, erau șahiștii, pierduți în concentrarea lor, capabili să ignore orice încercare de-ai distrage. Putea să se prăbușească statuia aia peste ei și tot s-ar fi gândit, cu ultima suflare horcăită la următoarea mutare. Pe granița asta călca Robert în drumul lui spre skate park, cu părul lui blond și lung până la umeri, pierce-uri în sprânceană și urechi și noua lui parka verde recent comandată de pe net tocmai din Anglia. Ceea ce era cumva ironic dacă stai să te gândești, că doar avea steagul Germaniei pe umăr.
Trecu de fosile și de privirile lor dezaprobatoare, mai puțin ale șahiștilor care l-ar fi ignorat chiar dacă ar fi fost o tipă bună în țâțele goale și își aprinse cu tupeu un cui. Plecase de acasă pregătit cu destulă iarbă. Sigur, pentru Zoli, prietenul lui bun care se dădea acolo cu bicla pe dâmburi și movile, dar mai ales pentru fete și maaai ales pentru Anca. Tipă faină Anca, îl asculta, râdea la glumele lui și sigur, avea și cur fain.
Robert se strecură printr-o gaură în gardul de sârmă, cu mare grijă să nu-i sfâșie parka, și luă loc pe bancă lângă fetele care poșteau un pet de doi litri de bere Burger. Restul se uitau la Zoli și ceilalți cum mai încearcă câte-o schemă dar Anca nu-l scăpase din priviri de cum îl văzu, ba chiar îi făcuse cu mâna și îi zâmbi larg.
Luă loc pe bancă și îi salută pe toți de pe acolo, dar fără prea mult efort, că pe mulți îi știa doar din priviri. El nu se dădea nici cu bicla, nici cu skateul și nici cu rolele. I se părea o porcărie. „Mă Robi, tu ai venit cu asta aprinsă prin parc?” Nu-și dădea seama dacă Anca era doar mirată sau dacă reușise să o impresioneze. „Dacă te vedea vreun jandarm?” El îi pasă cuiul. „Dacă mă vedea îl trimiteam în pizda mă-sii.” Dar bine că nu l-au văzut că ălora nu le trebuia mult și un-doi te încărcau cu pulanele și ar fi fost vai mama lui.
Zoli luă o pauză și se așeză și el pe bancă alături de ei. Scoase un pachet de foițe din buzunar, stoarse tutun dintr-o țigară Viceroy și îl amestecă cu iarba lui Robert. „Hai Robi, nu dai și tu o tură? Îți dau bicla mea.” Și deodată începură și fetele cu „Haaaai Robi!” și cu căcaturi de astea dar ce îl înțepa cel mai tare era faptul că Anca se alăturase galeriei ăsteia de gâște proaste. „Hai frate, știi că eu nu-s cu de-astea.” Dar Zoli nu se dădu bătut așa ușor. „Uite, îți arăt un traseu ușor. Știi să ridici curu de pe șiț, nu?” Știa el ceva dar dâmburile astea de ocru îl speriau și se și vedea pe jos, împrăștiat ca ultimul fraier. Sigur, acum că Anca îl ruga și ea, era altceva, trebuia să o facă, altfel părea un fricos, un laș, un fătălău.
Ținea strâns ghidonul în mâini de zici că lua startul la vreun grandprix de motoare și încercă să se acomodeze cu șaua joasă de BMX și pedalele și cu ideea că va zbura. Nu prea mult și nu prea sus dar va rămâne suspendat în aer, cu bicla sub el și coaiele până-n gât. Pedală încet o vreme, in jurul traseului și se încadră exact cum îi explicase Zoli, ca să ia dâmbul drept. Auzea încurajările pițigăiate ale fetelor dar nu îndrăzni să-și mai ia ochii de la obstacolul din față. Și porni cu viteză, se ridică de pe șa și simți cum bicla i se leagănă ritmic între picioare. Urcă dâmbul și zbură. Nu prea mult, nu prea sus, dar zbură. Doar că brațele îl trădară acolo sus, unul din ele zvâcni din încordarea continuă și mișcă ghidonul puțin spre stânga, suficient pentru ca Robert să se prăbușească în țărână cu tot cu parka lui cea nouă și cu bicla lui Zoli. Sângera din nas, de pe la genunchi și coate și parka lui se sfâșiase pe la brațe.
Zoli și fetele se repeziră înspre el să vadă dacă e ok.
– Bă, poate reușește maică-ta să ți-o coasă acolo la coate.

*

Văzuse el odată la televizor ceva reportaj despre craterul Batagai, o gură abisală undeva în Siberia, adâncă de o sută de metri și care se lărgea pe zi ce trece, gata să surpe totul în jur, să înghită cu lăcomie pământ și bolovani și plante și animale și tot ce îi stătea în cale, ca o gaură neagră, dar nu în spațiu, ci pe pământ. Gura de canal de pe partea cealaltă a capului de pod era craterul său de coșmar al cărui capac de fontă apărea și dispărea ca o botniță, în funcție de traficul celor ce se încălzeau înăuntrul ei.
Urcă încet podul flancat de zgomotul mașinilor și mirosul de benzină arsă care pe ger părea mai puternic decât de obicei și trăgea cu ochiul spre canalul de lângă canal. Liniște. Își permise un oftat prelung de ușurare, abur de locomotivă obosită în urcare.
Ajuns la jumătatea podului arcuit ce ducea spre adăpost, spre mâncare și căldură, îl observă pe Tobi venind grăbit din partea cealaltă. Era singur și zdrențuit, cu o căciulă albastră de lână pe cap și o pungă de aurolac la gură.
– Moș Viorel! Unde mergi?
– La adăpost, să mânc și io ceva de prânz.
– I-auzi!
Viorel își continuă drumul, la fel de prudent și concentrat pe trotuarul de sub picioare.
– Da’ ce geacă faină ai! Tobi îi dădea târcoale, țopăind în jurul moșului ca o muscă îmbătată de ploaie, când în față, când în spate, fără să alunece.
– Îi de la Crucea Roșie.
– Îi mișto! Nu mi-o dai mie?
– Păi și io ce fac? Îngheț aci?
– Auzi? Da’ ce steag îi ăla pe umăr, hah?
– Îi al Germaniei.
– Păi și ce? Tu ești neamț? Nu ești neamț, că dacă erai nu umblai ca noi, pe străzi.
– Hai, mă Tobi, lasă-mă în pace…
– Ia hai, dă-o jos.
Viorel începu să tremure ușor și asta nu de la vântul tăios ce îi biciua fața zbârcită. Pe pod nu mai trecea nimeni, doar mașini în viteză.
– DĂ. BĂ. GEACA! N-auzi? Ai surzit?!
Simți pumnul lui Tobi cum îi crăpă pometele. Picioarele i se înmuiaseră de la genunchi în jos și Viorel se prăvăli pe trotuarul înghețat. Își simți corpul tras și smucit, ca un pește pe uscat. Tobi smulse geaca de pe el și o luă stângaci la fugă, râzând.
„Moș Viorel, tre’ să o iei mai ușor cu spirtoasele. Ce-ai pățit?” Tănase îi oferi brațul și îl ridică de la pământ ca pe un fulg. „Tre să faci o plângere. Te poți ține pe picioare? Hai, las’ că te duc eu la adăpost cu mașina, ți-or găsi ăia pe acolo altă țoală.”

Sorin Băiaș

Născut în Timișoara în 1986.
În 2019, după mai bine de un deceniu de freelance writing, se angajează la o librărie din orașul natal unde activează ca librar și PR.
Scrie în engleză și în română și o face mult mai rar decât și-ar dori. Deocamdată, îl mai găsiți și în antologia UndergroundTM, apărută la editura Brumar și în revista Planu’9.
Îi plac McCarthy și Carver, Krasznahorkai și Mieville și orice proză pe care el o consideră bună, după acel mecanism atât de fin și complex și specific fiecăruia dintre noi.