„Hesperus” de Ioan Petru Culianu

Gândul că romanul „Hesperus” poate fi considerat un echivalent în dimensiunea autohtonă pentru „Minunata Lume Nouă” a lui Aldous Huxley nu este deloc o exagerare. Cele două opere sunt despărțite în timp de o distanță care depăşeşte o jumătate de secol şi sunt plăsmuite de doi vizionari veniți din culturi opuse, cu destine diferite. Cu toate astea, ar fi imposibil de crezut că cineva socoteşte incursiunea lui Ioan Petru Culianu în science fiction ca pe un gest pur mimetic, întrucât autenticitatea este găzduită în toată splendoare ei în rândurile din „Hesperus”. În ambele opere, personajele şi fenomenele sunt formate într-un viitor post-apocaliptic. Ambele poveşti implică şi utopie şi distopie în egală măsură. De fiecare parte sunt imaginate repercursiunile groteşti ale maşinațiunilor sociale şi sistemelor politice din vremurile autorilor şi transpuse într-un context mitic al viitorului golit de însemnătate sufletească şi rațională, dar înzestrat cu toate capacitățile tehnologiei mult adorate. Unii ar spune că în cazul însemnătății raționale, lucrurile stau tocmai invers, dat fiind că vorbim de epoci în care oamenii nu mai au de tras din pricina fricii, a bolilor şi a morții şi tot ce le-a rămas se leagă de dezvoltarea intelectului, mai ales că şi dragostea a devenit o noțiune ce aparține de domeniul trecutului îndepărtat, acel fenomen condamnat în demersul dialecticilor antice şi moderne pentru haosul pe care îl crează. Dar, după parcurgerea unui text precum „Minunata Lume Nouă” sau „Hespreus”, cititorul înțelege că însăşi simpla idee de viață fără moarte e irațională, la fel ca gândul că o stare absolută de bine se poate obține fără niciun efort. Dacă lumea nouă a lui Huxley scoate la iveală concepte legate de inovațiile tehnologice folosite la reproducerea umană, de hipnopedie şi de manipulare psihologică, în „Hesperus” se accentuează capacitatea minții de a forma realități singulare, adică „arta transformării”, iar visul individual care generează un fenomen colectiv e văzut ca o închisoare.

Când un istoric al religiilor ale cărui instrumente principale au izvorât din studii în mitologie, perspective psihanalitice şi abordări filozofice ajunge să se exprime prin intermediul esteticii şi ideologiei science fiction, rezultatul este unul colosal deoarece un scriitor nu îşi poate imagina viitorul fără o uriaşă aprofundare a arhetipurilor descoperite în trecut. Bineînțeles, în lipsa acestor cunoştințe se poate produce o reverie care implică un proces de inventare a viitorului, dar dacă autorul nu e un profet în cel mai real sens al cuvântului, ori nu deține abilități superioare față de cei din specia sa, creația lui poate fi interpretată ca o exuberanță, o operă în care noțiunea de experiență devine irelevantă. Discipolul lui Mircea Eliade a folosit cunoaşterea dobândită prin mijloace ştiințifice în fiecare lucrare de proză pe care a scris-o. Culianu menționa în repetate rânduri că regretă faptul că nu are suficient timp să se ocupe de literatură, dar în acele câteva lucrări de proză înfăptuite există un fascinant numitor comun care face ca realitatea să pătrundă în ficțiune într-o manieră ce nu se regăseşte pe toate drumurile scriiturii. Aşa că, nimeni nu trebuie să fie suprins când găseşte motive din „Hesperus” în povestirile publicate sub titlul „Pergamentul diafan”, în „Arta Fugii”, ori în „Jocul de smarald”.

În „Hesperus”, prezentul devine Antichitate, mai precis Epoca Petrolului, momentul în care, după multe tentative eşuate ale omenirii de a transpune specia într-o lumină mai rațională, pe care le putem identifica într-o stare mai mult sau mai puțin incipientă în acțiunile din societatea contemporană, în special cea vestică, totul se termină sec cu o explozie la o centrală termonucleară din Groenlanda. Hesperus este mai întâi o expediție interplanetară, cu destinația Venus, care devine o planetă locuibilă înainte ca sfârşitul lumii să se producă. Hespreus este şi o misiune-proiect pusă în plan de Dennis Horton, personaj cu rol central în aceste tărâmuri pre-apocaliptice şi post-apocaliptice, prezentat încă din primele rânduri ale romanului drept creierul, care îl are alături pe Jordan Craig, pe post de inimă. Se observă imediat dualismul minte-suflet, pe care Culianu, ca un expert în gnosticism l-a integrat într-un concept de fuzionare a iluziei şi a realității în chip magistral. Primul capitol, „Prolog în Cer” descrie un joc de şah între Horton şi Craig. Strategia şahului mai apare şi în alte lucrări de proză ale lui Culianu, iar acest joc devine o unealtă de ilustrare verbală folosită tocmai pentru a defini dualismul: „ În realitate, dualismul a fost ca o partidă de joc nedusă până la capăt, dacă ținem să persistăm în această analogie. N-a fost o partidă prost jucată, ci una pur și simplu întreruptă cu forța.” (Ioan Petru Culianu, „Arborele gnozei”)

Menirea proiectului Hesperus este fabricarea unei civilizații perfecte care să populeze pământul în noua lui eră, o civilizație formată din indivizi care nu trăiesc, dar sunt nemuritori. A trăi este, aşadar, o metaforă pentru omul care îşi duce viața în acord cu propria ființă şi propriile simțuri, emoții şi amintiri, noțiuni care sunt eradicate de perfecțiunea hesperienilor. Aceşti hesperieni sunt descendenți ai celor care au plecat în cosmos din rezervația Hyperboreea în urma catastrofei nucleare, pentru că în civilizația aşa-zişilor hyperboreeni au existat capete care au prevăzut sfârşitul. Un echipaj format din 33 de oameni de ştiință aleşi din rezervația Hyperboreea a zburat către Venus, în timp ce câteva mii de hyperboreeni au rămas într-un adăpost subteran, undeva pe o insulă a Oceanului Pacific. A se observa preferința autorului pentru un număr magic, asemeni obiceiurilor de construcție mitică regăsite în basme. În accepțiunea universală derivată din numeroase tipuri de folcor, se consideră că numărul 33 atinge perfecțiunea. Conflictul din „Hesperus” se instaurează după multe milenii în care planeta Pământ este abandonată şi, se manifestă prin intenția hesperienilor de a popula acest loc cu o rasă considerată perfectă.

Cronologia expusă în acest roman este una non-lineară, iar Culianu plimbă cititorul de la detaliu la ansamblu, prezentând într-un mod impresionant perspectivele unor personaje aflate în opoziție sau în alianță. Fiecare dintre cele 23 de capitole situează acțiunea într-un anume timp şi spațiu. Sistemul de măsurare a timpului în „Hesperus” implică trei puncte majore, aşa că întâlnim, de exemplu, anul 1207A, care reprezintă Antichitatea, 9633C şi care înseamnă numărul de ani scurs de la explozia nucleară, sau 2519H, care situează perioada în raport cu misiunea Hesperus. Narațiunea din „Hesperus” abundă în precepte mitologice, filozofice, precum şi criterii ce țin de psihologia cognitivă şi implică, bineînțeles, teme biblice, ipostaze ale divinității şi exemplificări ale felului în care indivizii se raportează la ele, acestea apărând în cel mai evident chip în personajului Marelui Mutant, un caracter pasionat de joaca de-a dumnezeul într-o eră non-religioasă. Trebuie menționat de asemenea că, dincolo de conflictul dintre hyperboreeni şi hesperieni, două rase care provin din aceeaşi sursă, există şi o specie mutantă formată din relicvele omenirii care au supraviețuit nuclearei şi au revenit la un stadiu de primitivism.

Horton doreşte exterminarea ultimelor resturi umane aflate pe Pământ şi instaurarea absolută a civilizației sale în care singura lege este cea a „libertății fără efort”. Astfel, libertatea totală devine nimicul care, văzut dintr-o perspectivă exterioară hesperienilor este perceput ca un fenomen strict limitator, pe bună dreptate. Aceşti hesperieni sunt descrişi de Culianu ca nişte „carcase devitalizate de oameni”. Ei nu vor, nu simt şi nu mor şi se delectează cu „scene din trecutul speciei”, urmărind pe computerele din dotare tot soiul de materiale despre rasa umană şi insuficiențele acesteia de dinainte de sfârşit. Acest vis intim din care individul din Hesperus nu poate ieşi poate fi interpretat ca o influență a filozofiei şi spiritualității estice asupra lui Culianu. Influenț arespectivă este exprimată printr-un contraexemplu la înțelegerea estică pentru care dezintegrarea eului reprezintă o valoare şi pentru care acțiunea de a pune pe un piedestal egoul reprezintă întocmai moartea mecanică pe care o regăsim în „Hesperus”. În acelaşi timp, „arta transformării”, scopul acestor civilizații descoperite în romanul lui Culianu trimite la imaginea idilică a omului dintr-o aşa-zisă vârstă de aur. Ea nu e altceva decât „un joc prin care orice individ uman care stăpâneşte toate capacităţile creierului său poate sfida legile universului fizic.”

Către sfârşitul romanului intervin momente în care Culianu creşte o doză de ambiguitate şi de contradicție, generând un soi de haos narativ prin practica de a crea adevărate clone personajelor sale în scop argumentativ, în timp ce în anumite episoade apar proiecții mentale ale personajelor-cheie care dau ceva de furcă cititorului. În ceea ce priveşte contradicțiile, acestea nu sunt altceva decât dovada cunoaşterii vaste de care autorul a dat dovadă în studiul atâtor ramuri religioase, magice şi filozofice. O cunoaştere desăvârşită nu implică niciodată certitudini, mai ales că o minte antrenată anticipează în orice clipă că o certitudine poate fi demontată în următoare secundă naşterii ei. Îndrăznesc să spun în final că lumea din „Hesperus” este mai complexă decât cea a lui Huxley, chiar dacă dimensiunile romanului scris de Culianu sunt categoric inferioare din punct de vedere al cantității. Dacă în „Minunata lume nouă”, cea mai parte a lucrurilor se rezumă la limitele omului nemuritor şi la intervenția unui individ din lumea veche, „Hespreus” prezintă aceeaşi distopie pe scurt, dar reliefează mai multe laturi care stau la baza acestui fenomen de anihilare a speciei prin supraviețuire eternă în confort. Bineînțeles că, această complexitate se poate datora diferenței mari de timp în care cei doi autori s-au manifestat.

Gina Sandulescu

Nu știu să vorbesc despre mine și nici nu cred că ȋmi place. De asemenea, nu prea țin minte lucrurile pe care le fac.

starryeyedl1zard.wordpress.com