Hipopotamul albastru

Îl cumpărasem de la magazinul muzeului Luvru. Această replică reuşită costase 45 de euro. Înainte să mă hotărăsc am citit cu mare atenţie bileţelul descriptiv din cutiuţă, la care era ataşat şi un mic certificat de garanţie, în care se preciza că  pictura miniaturală de pe spatele lui este executată manual:

Figurine d’hippopotame (vers 3800 – 1710 av. J.-C.)  reproduction
Faïence (H. : 12,70 cm. ; l. : 20,50 cm. ; L. : 8,10 cm.) – Musée du Louvre, Département des Antiquités égyptiennes.

Oricât ar fi fost de tentant,  mai reflectam încă dacă chiar mai am nevoie de încă un obiect prin casă și în cazul în care l-aș fi cumpărat, unde ar fi fost cel mai bine să îl pun. Dar privindu-i frumusețea aparte, m-am trezit gândindu-mă intens la mâinile febrile ale celui care a dat viaţă cu pasiune originalului, fără să ştie că prin munca lui şi-a atras nemurirea şi că peste mii de ani micul hipopotam va fi atât de admirat încât copiile lui se vor răspândi peste tot în lume pe comode şi  etajere, în bibliotecile sau vitrinele unor oameni pe care cu siguranţă că dacă s-ar trezi din morţi şi i-ar vedea, nu ar putea să îi înţeleagă. Atunci m-am decis pe loc, l-am luat din raftul de sticlă și m-am dus cu el la casă, cu o bucurie greu de explicat.

Aproape imperceptibil a devenit treptat o  prezență greu de definit. Poate avea sau poate nu legătură cu pasiunea mea pentru Egipt, care se înteţise de prin 2004, când reuşisem să îmi văd visul cu ochii. Când îl  cumpăresem, știam în afară de cel de la Luvru, doar despre existența exponatului de la muzeul Metropolitan din New York, poreclit William, cu  flori de lotus pe spate, de un albastru ceva mai deschis, dar nu era nici pe departe aşa de frumos ca cel  ’’francez’’, singurul exemplar cu cele patru picioare  conectate printr-o fâșie de faianță. Asta chiar îl face unic. Și are desenate pe spate pe lângă  florile de lotus, și frunze și trestii. Pe urmă l-am văzut pe al treilea întâmplător la  Kunsthistorisches Museum în anul când am petrecut Crăciunul la Viena. Cel ”vienez” avea pe spate lotuși și o  rață în zbor.

De-abia într-o seară când adunasem câțiva prieteni la mine acasă,  Ștefan care e arheolog și egiptolog renumit l-a observat și mi-a spus că există aproape 60 de exemplare originale prin toată lumea în muzee și colecții particulare și că cel de la Luvru avea inițial un mic postament care i-a fost înlăturat fiindcă s-a crezut că îi dădea un aspect prea ”modern”. Ștefan era de părere că fâșia de faianță care îi unea cele patru membre neutraliza simbolic puterea de atac a hipopotamului. Mi-a spus că atunci când erau puși în morminte li se rupea intenționat câte un picior de teama  ca spiritul acestui animal puternic să nu îi facă rău defunctului și de asta multe dintre aceste artefacte aveau doar trei sau două picioare.

De câte ori îl priveam mă gândeam la călătoria mea pe Nil cu ”Ruby of the Nile”. Acolo  soarele era altfel. – la întoarcerea acasă mi se păruse zile întregi că văd doar o palidă copie a lui –   mă simţeam regenerată când dogoarea zilei punea stăpânire pe toată fiinţa mea  şi în mod ciudat îmi dădea o nebănuită  vigoare şi poftă de viaţă, pe care nu le mai simţisem nicăieri altundeva. Am crezut că suportasem mai uşor căldura de acolo pentru că era o căldură uscată. Dar nu era doar atât. Cred că energia stranie a deşertului rămăsese înmagazinată în mine mult timp după ce părăsisem acele locuri. Privind replica micului  hipopotam de faianţă albastră simţeam Nilul şi oamenii lui la fel de aproape cum îi văzusem atunci de pe apele sale, revedeam chipurile egiptenilor simpli, îmbrăcați in tradiționala lor cămașă lungă, gallibaya fumându-și narghileaua, jucând șah sau domino cu un calm imperturbabil, felucile ca niște fantastice aripi de păsări alunecând pe apă, palmierii, măgărușii, sărăcia, luxul, contrastele uriașe vegheate tăcut, părintește de siluetele fabuloase ale piramidelor, convoiul acela atemporal de înmormântare, cu oameni în straie negre și cenușii, care își petreceau aproapele plecat din această lume, pe ultimul drum urcând panta din apropierea  Sfinxului, iar eu îi priveam înmărmurită prin geamul încețoșat de praf al unui KFC; nisipul cald și auriu, care misterios ca și marea poate ascunde moartea la fiecare pas, nemărginirea și uimitoarea frumusețe a deșertului când ia foc sub razele apusului, amenințarea tăcută a urmelor de scorpion pe nisipul proaspăt măturat de femeile din oază, frământarea lipiilor rotunde cu mâinile lor noduroase, săculețele misterioase cu plante panaceu și parfumul Cleopatrei care a traversat cu încăpățânare mileniile, amețitor cu dulceața lui hipnotică aproape intoxicantă din esență de lotus albastru, acest canabis al lumii antice, amestecată cu arome de mir, tămâie, scorțișoară, migdale și găinaț de ibis lăsat la macerat săptămâni în gropile deșertului. Când îți este acum prezentat și  vândut cu pricepere de negustori care îl descriu lăudându-i proprietățile miraculoase într-o engleză cântată și distorsionată cu accente neașteptate pe cu totul alte silabe, la care trebuie să te concentrezi  foarte tare ca să o înțelegi, afli că se aplică câte o picătură pe păr,  la încheieturile  mâinilor, după urechi, pe stern, pe partea interioară a coapselor și în spatele genunchilor. Astfel orice femeie își poate cuceri pe vecie iubitul. Într-o încăpere sufocantă de la  amestecul atâtor miresme necunoscute, asemeni unui derviș povestitor  din O mie și una de nopți, asistat de tineri ucenici care prezintă grupului de turiști fiecare flacon în parte, cu zâmbete largi visând la bacșișuri umile, negustorul povestește gesticulând și cu inflexiuni dramatice în voce, legenda pânzelor corăbiilor pe care Cleopatra le îmbibase cu parfumul ei, pentru ca Marc Antoniu să îi simtă apropierea de la mare distanță, cu  mult înainte de sosirea ei pe țărmul din Tarsus. Se spune că astfel  tot ce trăia în apele și în preajma  Nilului, până și marele fluviu dătător de viață și briza purtându-i  miresmele  se îndrăgostiseră  de misterioasa regină oferindu-i protecție.   Nu poți să nu te lași vrăjită și să nu cumperi la prețuri  exorbitante, pentru care te târguiești în zadar, măcar o cutie de catifea roșie cu patru mici flacoane, despre care ți se explică cu îngrijorare că trebuie să o ascunzi foarte bine în bagaj la plecare, fiindcă exportul este interzis din cauza folosirii unor ingrediente de natură organică nevalidate și considerate suspecte, probabil găinațul de ibis.  Toate aceste amintiri se strânseseră pentru mine în hipopotamul albastru.

Privindu-l aşezat pe etajera albă cu cărţi de deasupra patului meu, mă pierdeam visând în albastrul acela  superb, cu profunzimea de ape adânci întretăiată de contururile negre dar în mod ciudat  luminoase pe fondul albastru al frunzelor de lotus, libelulelor şi trestiilor albe care îl făceau să pară delicat, în ciuda formei sale ușor greoaie. Și m-am gândit ca atunci la Luvru, la artistul care îl înfăţişase aşa, cum dorise să transmită uluitoarea capacitate de regenerare a acestui animal, rapiditatea de a dispărea  sub apă când este hăituit de vânători, pentru a reapărea în alt loc  pe neaşteptate. Deşi era doar o copie după exponatul original, spiritul şi simbolistica obiectului, păreau să fi rămas la fel de vii, pentru că simţeam acelaşi lucru ca la Luvru, când privisem cu uluire originalul, purtând pe spatele lui masiv flora acvatică, precum o plasă vie sub care scufundându-se, hipopotamul îşi găseşte ascunzişul în Nilul protector pentru a o ridica una cu el, când  spatele lui puternic se ivește din nou la suprafața apelor.

Fusese făurit cu un rafinament și o atenție pentru detalii ieșite din comun și mai mult ca sigur cu gândul rolului lui în viața de dincolo, ca simbol al cufundării în moarte, dar și al renașterii , atât de greu de înțeles de spiritul modern. Camuflat de lotușii Nilului el este un fel de bornă între lumea vizibilă și cea tăinuită în adâncuri, a haosului de unde vechii egipteni credeau că soarele  se născuse prin deschiderea corolei lotusului sacru.  Prin poziția lui, scufundat pe jumătate, este considerat  herald al renașterii de după moarte. Cunoscător al ambelor dimensiuni, devine însoțitor de nădejde în călătoria sufletului spre lumea de dincolo și de aceea este pus în mormânt, în cea mai secretă cameră mortuară, alături de sarcofag, de micile statuete ushabti care vor executa muncile câmpului, vor prepara bucatele și își vor servi stăpânul în lumea de dincolo, de amfore cu miere, ulei și bere, de  flacoane de sticlă și borcănașe de alabastru cu parfumuri și esențe, și de toate celelalte obiecte  atât de dragi din viața defunctului.

Dacă făuritorul  lui  s-ar ivi aici, în apartamentul meu de la mezanin, dacă ar călca accidental pe puntea dintre lumi, poate ar crede că lunga lui călătorie spre viaţa de apoi  l-a adus la destinație,  în semn de preţuire pentru munca de artizan din viaţa sa pământeană.

Mâ gândeam rar, dar foarte intens la acest lucru. Tot așa, scurt și foarte puternic a  fost și primul vis în care mi-a apărut Ineni. Ivit dintr-o dată din întuneric, chipul său luminos mi-a transmis foarte multe gânduri fără să vorbească. Apoi atingând uşor hipopotamul albastru a rostit doar  cuvântul irtyu şi privindu-mă cu un zâmbet până la urechi, acest bărbat tânăr cu pielea arămie şi ochi verzi limpezi și strălucitori ca soarele Egiptului  a dispărut cât se poate de firesc prin perdeaua fină de la fereastra dormitorului meu. Am tresărit speriată şi nici acum nu sunt prea sigură că a fost doar un vis. În subconștient simțeam că eu îi invocasem prezența. Mă tulburase , mai ales pentru că nu îmi aminteam să îmi fi spus în visul meu decât acel singur cuvânt, fără a-şi fi rostit numele. Şi totuşi  ne transmisesem foarte mult reciproc, iar eu ştiam  pur şi simplu că îl cheamă Ineni.

Am citit, am căutat, m-am documentat intens, m-am întâlnit şi cu Ştefan,  încercând să aflu tot mai mult despre hipopotamul meu, Acum ştiu că irtyu înseamnă albastru, culoarea care la vechii egipteni  reprezintă cerurile, universul. Albastrul acela închis și profund cu adâncimi de noapte catifelată pe care l-am văzut în ochii lui Alin când am fost duși pentru prima oară la patul lui din spital .

Ei ai fost primii oameni de pe pământ  care au fabricat  un pigment artificial – albastrul egiptean , un incredibil albastru glazurat. Amestecau azuritul și malachitul extrase din minele Sinaiului cu nisip și calcar și îl încălzeau în cuptoare la temperaturi foarte înalte, de unde scoteau apoi o sticlă albastră opacă, pe care o zdrobeau foarte fin și o îngroșau cu albuș de ou. Eu știam că romanii au preluat  mai apoi pigmentul pe care îl numeau  caeruleum, și că l-au folosit în frescele de la Pompei, dar de curând aflasem de la Ștefan ceva uimitor –  albastrul egiptean emite infraroșii, iar acum poate fi detectat și în locurile unde nu mai este demult vizibil.

La început nu am îndrăznit să îi povestesc lui Ştefan despre apariţia lui Ineni. Ce să-i fi spus că a fost: viziune, vis, halucinație, cum aș fi putut să povestesc așa ceva ? Cel mai greu era cum să încep ca să nu mă creadă nebună și deocamdată nu știam cum.

Mi-am continuat căutările. Eu știam că Herodot numise hipopotamul calul de râu cu nasul turtit, coamă de cal şi corp de bivol uriaş. Zâmbeam gândindu-mă ce extraordinară impresie trebuie să îi fi făcut acest animal greoi când îl văzuse prima oară.  El făcea parte din viaţa Nilului. Alături de soaţa cu cap de hipopotam şi pântec rotunjit, Taweret aducătoarea fertilităţii, protectoarea femeilor însărcinate,  Set distrugătorul, întruchipat de hipopotamii masculi , stăpân deplin pe   vânturile şi furtunile regatului putea lua oricând dorea înfăţişarea unui hipopotam roşu. Acest amănunt mi s-a părut tulburător când am aflat că hipopotamii secretă într-adevăr o substanţă roşiatică cu proprietăţi de antibiotic, care îi protejează de razele puternice ale soarelui.

Primul vis  fusese atât de puternic încât îi rememoram fiecare detaliu zile în şir întrebându-mă ce dorise să îmi transmită Ineni.

Nu mi-a mai tulburat somnul săptămâni întregi, până într-o  noapte de iulie cu lună plină, când nu știu ce mi-a venit că am deschis cutia de catifea roșie și  m-am parfumat la culcare cu câteva picături din micul flacon, exact după ritualul explicat de iscusitul vânzător din Cairo.  Cu puţin înainte de ivirea zorilor, într-o stare ciudată aflată între veghe şi somn, mă gândeam că albastrul acela superb  al micului hipopotam reprezenta la egipteni cerurile în care soarele se scaldă înainte de răsărit – purifcarea întru perpetua naştere prin care binecuvântează zilnic viaţa pământeană. Ineni s-a ivit dintr-o dată,  aşezat cuviincios pe scaunul de lângă noptiera mea, parcă cu frică să nu mă sperie şi m-a salutat uşor din cap. Părea foarte trist. Tot fără să-i aud vocea mi-a transmis:

–  Parfumul acesta este al preamăritei regine Ahmose- Nefertari, a doua preoteasă a lui Amon, pe care poporul încă o mai jelește. Multe nenorociri s-au abătut după moartea ei. Cu toate că la Gebel el-Silsila  steaua Sothis[1] s-a arătat pe cer şi s-au intonat imnurile către zeu, anul acesta Hapi[2] nu a venit. Nilul nu s-a mai revărsat ca de obicei. Păsările mlaştinilor şi peştii s-au împuţinat, foametea nu va înceta să apară, iar faraonul Tutmosis nu a pus capăt încă perioadei de doliu, deși ar fi trebuit să facă asta demult. Nu a cedat nici la rugămințile lui Senseneb, grațioasa sa mamă pe care o iubește și o respectă. Numai că ea nu a avut niciodată puterea să se impună la curte din prea multă modestie, dar și din cauza originilor sale umile. Atelierele artizanilor pe care chiar  Nefertari le-a înființat și cele ale țesătorilor sunt închise, nimeni nu mai lucrează în minele de cupru și în carierele de alabastru, oamenii  au început să plece care încotro să-și câștige traiul.  A oprit până și lucrările  supravegheate de mine la marele templu din Karnak, imediat după ce a fost terminată marea statuie în cinstea reginei, chiar în ziua morții ei. Toți am iubit-o și îi deplângem trista soartă. Întâi și-a pierdut soțul, pe urmă fiul, pe Amenophis I și atunci frumusețea ei  fără să pălească a înghețat, iar chipul de abanos pentru care i s-a spus mereu Zeița Renașterii părea cel al unei statui. A administrat cu înțelepciune regatul și templele, cât a fost regentă, iar nepotul său Tutmosis i-a purtat mereu un respect nemărginit, fiindcă ea la rugămintea faraonului Ahmose, i-a vegheat copilăria, l-a pregătit cu multă înțelepciune fără să își încalce niciodată promisiunea, în așa fel încât el nu a simțit nicio clipă frică sau vreo urmă de nesiguranță când a sosit ceasul să preia coroana dublă, doar bucuria i-a luminat fața, iar mulțimea s-a cutremurat când a văzut pe capul său strălucind pentru prima oară  cobra de aur a zeiței Wadjet. El și-a condus cu vitejie campaniile militare și a izbutit să ajungă încă din primii ani de domnie dincolo de a doua și de a treia cataractă. Este primul și nu știu, poate va fi amintit chiar ca singurul faraon care a traversat Eufratul. Dar acum nimeni nu îl mai recunoaște, iar eu mă simt secătuit de puteri, măcinat de tristețea  că nu mai pot continua lucrul la coloanele de cedru ale sălii hipostile de la Karnak pe care nici tatăl său nu a apucat să le vadă terminate.

În clipa aceea m-am gândit la frumusețea pierdută a cataractelor și la faptul că  lacul Nasser din spatele barajului de la Assuan a stricat și mai tare orânduiala măreţului fluviu, gonindu-i crocodilii și micșorându-i și mai mult delta, dar nu îi voi spune nimic lui Ineni despre acest îndepărtat viitor al Nilului știut de el. Uitasem însă de puterea telepatiei dintre noi. A sărit de pe scaun şi mi-a transmis în dialogul nostru ciudat:

– Mă tem că ăsta nu e decât începutul  marilor nenorociri care pândesc poporul meu, dar trebuie ca fiecare dintre noi să păstrăm ordinea lui Maat.

În timp ce  imaginea lui se topea ca un fum,  mi s-a părut că a ridicat două degete de la mâna dreaptă, întruchipând cam ce numim noi semnul victoriei. Cel puțin așa am crezut atunci.

Apariția lui nu m-a mai speriat ca prima oară, așa că am căzut după aceea  într-un somn adânc și m-am trezit spre prânz. Primul gând a fost ”așadar Cleopatra a aflat de fapt secretul unei rețete străvechi a  parfumului reginei Ahmose-Nefertari”.  Eu știam  mai mult despre frumoasa Nefertari, prima și cea mai venerată soție a lui Ramses al II-lea. De fapt specialitatea mea era istoria medievală. L-am sunat pe Ștefan și am stabilit o întâlnire la sfârșitul săptămânii.  Vroiam să îmi spună tot ce știe despre Ahmose-Nefertari, Ineni  și   Tutmosis I. Din ce mai căutasem eu aflasem că existase un Ineni, dar era arhitect, nu artizan. M-a invitat la casa lor de vacanță de la Șelari, pe lângă Câmpulung Muscel, unde el și Delia petreceau de obicei verile. Știam că deși casa nu era foarte mare, își instalase acolo un birou superb într-o cameră cu biblioteci pe toți pereții, cu două fotolii confortabile  și un pat de o persoană. Acolo urma să dorm eu și abia așteptam să treacă săptămâna.

Treceam printr-o perioadă destul de grea. În timp ce fiul nostru Alin era la studii în Franța, eu și Sergiu ne străduiam să încheiem un divorț civilizat. Nu aveam prea multe de împărțit. Constatasem de mult timp că nu gândim la fel, dar ce mă împinsese spre această despărțire fuseseră în primul rând frământările și contrazicerile noastre  de aproape 20 de ani dacă să îi spunem sau nu adevărul lui Alin. Că nu era copilul nostru biologic și că îl înfiasem ca să îl scăpăm de o mamă alcoolică  de care fusese abandonat la spital  (eu cred că de spaimă și de sărăcie) în pragul unei septicemii când nu avea decât șase luni  și ale cărei decăderi din drepturile de părinte, Sergiu reușise să le obțină cu o rapiditate de-a dreptul suspectă. Că după înfiere mama lui se restabilise întrucâtva, se trezise la realitate și își ceruse cu disperare băiatul spunând că fusese convinsă că era pe moarte și că de aia îl abandonase. Că Sergiu făcuse tot ce îi stătuse în putință să nu ne mai ”deranjeze”, deși eu îi tot repetam ”e totuși maică-sa”. Noi eram prieteni cu doctorul care îl îngrijise, tot el a fost și  nașul lui de botez. Apelase la noi știind cât de mult își dorea Sergiu copii și cât ne tot chinuisem să facem unul cu tot felul de tratamente deprimante care mai de care mai obositoare și mai tâmpite. Eu nu eram chiar așa de încrâncenată și exclusesem din start ideea cu inseminarea artificială. Dar cu Sergiu nu te mai puteai înțelege. Cui o să îi lăsăm apartamentul din vilă, garsoniera și casa de vacanță ? Cine o să ne îngrijească la bătrânețe ? Făcuse o adevărată obsesie, eu nu contam eram doar un fel de figurantă în tot planul ăsta,  în care el părea că își găsise rostul adevărat al vieții. Toate rudele și toți prietenii nu conteneau să mă laude pentru fapta nobilă. Mă cuceriseră ochii albaștri nevinovați și mă înduioșase situația băiețelului abandonat, dar cred că mai milă îmi fusese de fapt de Sergiu. Deși noi doi nu puteam avea copii,  eu crezusem că dragostea noastră ar trebui să umple toate golurile și când văzusem că nu era așa, consimțisem crezând că vom fi mai fericiți. Poate că atunci s-ar mai fi potolit dacă ar fi avut puterea să întrevadă viitorul, pentru că acum la 23 de ani, Alin este foarte puțin preocupat de toate aceste aspecte de acolo de la Sorbona, de unde cere bani întruna și pare să se bucure la maxim de viață și de despărțirea de noi. Nu ne sună aproape deloc, iar Sergiu tot mie îmi reproșează și asta, spunându-mi că am fost mereu și am rămas o mamă rece, deși recunoaște că m-am ocupat minuțios de educația lui Alin, cultivându-i cu răbdare și tact gustul pentru citit și insuflându-i pasiunea pentru istorie.  După  bacalaureat m-am bucurat când a spus că iubita lui va trebui să fie cel puțin pe jumătate la fel de deșteaptă ca mine. Am reușit să îi ofer un model de femeie, dar inima mea a continuat să fie grea ca o ghiulea sub povara minciunii. De câte ori nu am dorit să îi strig adevărul care pentru Sergiu nu ar fi însemnat decât distrugere totală. Când am sugerat asta prima oară, s-a întunecat la față și a spus ”divorțez și îi demonstrez că ești nebună”. Am sperat că îl voi convinge cândva, că va fi  spre binele tuturor, dar nu am făcut decât să amân pe termen nedefinit un deznodământ de care eram perfect conștientă în sufletul meu. Fericirea noastră rămăsese un concept îndepărtat și nedefinit pentru că începuse să însemne ceva diferit pentru fiecare dintre noi. Mai ales când l-am văzut încet, încet cum a început să îndepărteze toți prietenii din acea perioadă, de frică să nu facă din greșeală vreo aluzie la faptul că Alin fusese înfiat, de parcă toată lumea s-ar fi gândit numai la asta. Eu mi-am văzut în continuare de orele mele la facultate, de conferințe și prelegeri. Sergiu se concentra numai pe binele lui Alin. În familia noastră de fapt el era mama și eu tatăl. Eu știam când să fiu severă, când să pun piciorul în prag, când e nevoie de puțină asprime, când sunt necesare pedepsele  și când  recompensele. Recunosc că făceam totul corect și că îmi păsa de bietul copil de care mă atașasem mult, dar nu aveam cum să îl iubesc ca o mamă. Dacă în copilărie Alin se tăia la picior în vreun ciob de pe plajă,  Sergiu se schimba la față și nu mai voia vacanțe decât pe litoralul bulgăresc sau în Grecia. De câte ori nu îi plăcea vreun fel de mâncare la restaurant avea argumentul suprem pentru chelner ”cum să mănânce copilul meu așa ceva? Dumneata le-ai da asta copiilor dumitale?” Când ne-a informat diriginta că a fost prins fumând cu o întreagă gașcă, s-a declanșat o dramă de proporții. Ne-am contramandat tot programul din săptămâna aia, spectacole, întâlniri cu prieteni, programări la dentist, tot. Sergiu îl ducea cu mașina la școală, îl aștepta la ieșire și stătea cu el când își făcea temele, nu îi mai dădea voie să se vadă cu prietenii, îi confiscase consola de jocuri și în fiecare seară începeau prelegerile interminabile despre apucatul pe drumuri greșite. Eu nu am fost niciodată adevărata mamă a lui Alin, ci doar femeia care l-a crescut.  Știusem dintotdeauna că nu eram  prea slabă de înger ca să îi spun acel adevăr care nu mai devenise în timp  decât ucigătoarea sabie de deasupra capului lui Sergiu. Un adevăr îngropat în atâtea minciuni în care el ajunsese să creadă cu tot mai multă putere, estompându-l în fiecare zi, dar care asemeni albastrului egiptean se putea revela oricând pe neașteptate. Dar din nefericire mistificarea acestui adevăr nu era decât vârful aisbergului.

Am ajuns destul de devreme la Șelari, am ajutat-o pe Delia să pregătească vestita ei plăcintă cu rubarbă în timp ce ne povestea cum a pierdut mama ei tipografia de la Bistrița când au venit comuniștii și cum s-au refugiat din Ardeal. După un grătar copios și o cafea  cum numai Ștefan știa să facă, ea s-a retras să mai scrie la memoriile și la nuvelele ei. Scria bine și când dorea să se relaxeze picta icoane, flori, pălării mereu cu nostalgia unor vremuri pierdute. Ba chiar pictase și toată mobila veche din bucătărie pe care o păstraseră la cumpărarea casei, o recondiționase și o înnobilase  cu niște motive florale săsești superbe.

În sfârșit a venit momentul mult așteptat când Ștefan m-a invitat la el în birou. Din fereastra deschisă venea o mireasmă amestecată de trandafiri și mâna Maicii Domnului. Mi-a mai adus o cafea în care a turnat câteva picături dintr-un coniac foarte fin și cred că vestita marghilomană mi-a făcut curaj. I-am povestit că Ineni   mi-a apărut într-un vis și mi-a vorbit, încercând să îi redau cât mai fidel  toate ”cuvintele” fiindcă în ruptul capului nu aveam curaj să-i spun nici chiar lui despre viziuni și comunicare telepatică. Ștefan avea deja pe masă un teanc de volume,  albume,  fotografii,  hărți și câteva dosare cu însemnări din călătoriile lui și documente de cercetare. În timp ce el le răsfoia, eu căutam pe internet. Deși el nu avea acolo cablu, adusesem un stick de Digi.

Am tresărit când mi-a spus:

– Da, Cristina, acest Ineni a existat, dar nu înțeleg cum l-ai visat fără să fi știut nimic despre el. A fost un arhitect de neam nobil, intendent șef al construcțiilor regale în timpul celei de a 18-a dinastii, foarte prețuit de Tutmosis I, dar a lucrat și în timpul tatălui acestuia Amenofis I,  fiul reginei Ahmose-Nefertari. Ba chiar a apucat și domnia lui Tutmosis al II-lea și a faimoasei Hatshepsut. Amenofis I i-a comandat extinderea templului din Karnak și supravegherea construcției mormântului său. La Karnak  el a proiectat coloanele de cedru din sala hipostilă prin care Amenofis a dorit să-și celebreze victoria asupra hicsoșilor și care au fost înlocuite în timpul  următoarelor dinastii cu unele de piatră. Toți arheologii sunt de acord că el  a coordonat și lucrările pentru primul mormânt regal din Valea Regilor. Cu toate că în timpul domniei reginei Hatshepsut se ridica steaua strălucitoare a marelui arhitect Senmut căruia i-a fost încredințată construcția teplului ei mortuar, Ineni a rămas foarte respectat și ea a continuat să îl consulte  întotdeauna, până la moartea lui.

–  Ah, atunci nu era meșter artizan. Din vis am înțeles că el a modelat hipopotamul

albastru.

– Ineni avea sub supraveghere atelierele de la Deir-el-Medina, satul artizanilor, pentru că fiecare obiect care se producea acolo în cel mai mare secret era destinat mormintelor din Valea Regilor. A fost înființat de această uimitoare  Ahmose-Nefertari, născută în timpul celei de a 17-a dinastii, nepoata marii regine Tetisheri, soția faraonului Ahmose și mama lui Amenofis I. Timp de sute și sute de ani după moartea lor, ea și fiul ei au continuat să fie venerați la Deir-el-Medina  ca zei și patroni protectori ai locului. Din Soția Zeului și a doua preoteasă a lui Amon, ea a fost zeificată și a devenit după moarte Stăpâna cerului și Doamna Apusului. Am fost de mai multe ori la Deir-el-Medina. E de la Luxor peste fluviu,  pe malul vestic al Nilului.  A fost construit pe locul unui  fel de amfiteatru natural, în apropiere de Valea Regilor, departe de locurile suprapopulate, având un statut secret cu totul special.  Există foarte multe dovezi despre cum era aprovizionat satul, cum erau plătiți lucrătorii, ce pedepse se primeau în cazul comiterii unor delicte. Aveau proprii vindecători, preoți, scribi,  și tălmăcitori de vise. Erau organizați cum am spune noi azi pe bresle. Viața tuturor chiar și a faraonului trebuia să se supună regulilor lui Maat. Rolul acestei zeități s-ar explica prin ceea ce noi  numim ”frica lui Dumnezeu”. Ea menține echilibrul lumii și reprezintă adevărul, armonia, legile, dreptatea și morala. Tot ea veghează mersul stelelor, al anotimpurilor și faptele muritorilor. După preceptele lui Maat se desfășura viața de zi cu zi și aveau loc toate ritualurile. De fapt Satului artizanilor i se mai spunea și Locul Adevărului, nimeni nu putea trăi și lucra acolo dacă nu urma cu dăruire și cu convingere sinceră legile lui Maat. Minciuna era considerată una dintre cele mai mari crime. Dar de foarte multe ori cei care greșeau își primeau pedeapsa pe căi nebănuite, le murea cineva drag, se îmbolnăveau, își pierdeau avutul așa dintr-o dată, aparent fără niciun motiv.

Am tresărit gândindu-mă la pedepsele zeiței Maat.

– Ineni a vorbit despre Maat, iar mie mi s-a părut în vis că a făcut semnul victoriei, de fapt așa s-a terminat visul meu.

– Ciudat, poate a vrut să îți indice doar numărul doi, nu știu ce să zic, la atâta timp distanță nu cred că ne putem baza pe același limbaj al semnelor.

– Deci vrei să zici că el era un fel de supraveghetor onorific?  Știu sigur, mi-a transmis  în visul meu că hipopotamul albastru de la Luvru a fost făcut de el. Poate avea pasiunea asta.

– Un hobby care să îl relaxeze în ciuda faptului că era un om atât de ocupat ? Tot ce se poate, dar atunci înseamnă că artefactul de la Luvru e mai nou cu cel puțin două sute de ani. Bine, asta nu m-ar mira. De foarte multe ori o ipoteză sau o constatare în lumea noastră poate fi imediat dată peste cap de o nouă descoperire care vine să năruie sau să deconstruiască tot ce se știa până la ea.

– Sunt curioasă cât erau de pricepuți acești tălmaci ai viselor, am zâmbit  eu.

– Păi nu asta încercăm noi acum să facem aici? Să vedem de ce te bântuie acest Ineni.

Tot răsfoind albumele și documentele lui Ștefan am dat peste imaginea lui Ahmose-Nefertari pictată în chip de zeiță protectoare în mormântul  maistrului artizan Inherkhau, care a trăit în timpul lui Ramses al III-lea, deci a fost venerată și la multe sute de ani de la moartea ei. Avea pielea neagră ca tăciunele. Atunci mi-am amintit cum mi-a spus Ineni că a împietrit de durere chipul ei de abanos și i-am spus lui Ștefan.

– Iarăși mi se pare extrem de ciudat că ai visat despre o regină despre care ți s-a spus că e de culoare neagră, fără ca tu să fi știut vreodată asta. În secolul 19 a fost descoperită la Deir el-Bahri mumia unei femei  decedată la vârsta de aproximativ 70 de ani despre care mulți mai susțin și azi  că ar fi  Ahmose – Nefertari, dar pentru că nu avea semne de identificare, deși datarea a demonstrat că perioada corespundea perfect, nu se poate spune sigur că e ea, în ciuda numeroaselor speculații. Unii egiptologi susțin  originile nubiene ale reginei, deși analizele nu au putut demonstra că mumia  ar fi avut pielea neagră, în timp ce alții spun că de fapt culoarea neagră simboliza  renașterea  iar Nefertari era adulată ca zeiță a acesteia, mamă a Egiptului și a fertilității fiind asociată și cu pământul negru și roditor din lunca Nilului.

–  Dar Ineni mi-a vorbit despre chipul ei de abanos și pe urmă am cercetat și am văzut că este deseori reprezentată așa. Care e părerea ta ?

–  Uite vezi, mulți și-au ratat cariere de o viață când au fost prea siguri pe ceva. Noi nu ne putem permite niciodată prea multă siguranță. Istoria se rescrie în fiecare zi. Tot ce pot să îți spun e că  Teba a fost   cel mai cosmopolit oraș al antichității,  egiptenii conviețuiau cu vecinii sosiți din regatul Kușit, aflat la sud de prima cataractă a Nilului în Nubia, nordul Sudanului de astăzi. Dincolo de lupta pentru teritoriu au existat și schimburi pașnice între egipteni și nubieni. Aceștia din urmă   au ajuns să ocupe posturi înalte în administrația și armata egipteană și există dovezi ale unor căsătorii mixte, ca să nu mai zic că atunci când încheiau un tratat de pace sau de bună conviețuire, faraonii luau de soții prințese străine. Și totuși, deși ipoteza rămâne, nu putem susține fără tăgadă culoarea neagră a pielii reginei, sau presupusele sale origini nubiene, dar este posibil să fi fost mulatră dintr-o căsătorie mixtă.

–  Doar vezi și tu cum arată aici. A fost o negresă, superbă și maiestuoasă. Și Ineni a spus asta, am insistat prefăcându-mă că nu văd zâmbetul ironic al lui Ștefan. Sunt curioasă dacă se va descoperi vreodată că rețeta parfumului Cleopatrei provine de la această mare regină.

Când în sfârșit Ștefan s-a dus la culcare pe la 3 dimineața, m-am întins și eu pe patul din biroul lui dar nu reușeam să adorm. Mi  se învălmășeau tot felul de gânduri ce spusese Ștefan despre limbajul semnelor, despre pedepsele lui Maat și frica lui Dumnezeu. M-am gândit că și eu apelasem de câteva ori la mătușa mea ca ”tălmăcitoare” de vise. Dacă Ineni îmi indicase cifra 2, cum spune Ștefan? O amintire veche a ieșit din nou la suprafață. Cam din 2009 din doi în doi ani particip la niște colocvii științifice la Paris. Urmează să plec și anul acesta în toamnă. Și numai când sunt acolo visez în mod repetat același vis: că sunt în cartierul Marais, că mă plimb prin parcul din Place de Vosges și că fuge după mine, iar apoi mă trage de mână o fetiță blondă îmbrăcată sărăcăcios, cu lacrimi în ochi. Mi s-a părut foarte ciudată repetabilitatea visului așa că acum doi ani mi-am luat inima în dinți și m-am dus într-o doară la mătușa mea Adela care are faimă de clarvăzătoare printre cunoscuți, ghicește în cărți, în  palmă și în cafea. I-am povestit visul. Ea s-a uitat adânc în ochii mei și după o lungă tăcere, m-a întrebat  :

–  Nu cumva băiatul ăsta pe care l-ați înfiat avea o soră ? Iar el nu e acum la Paris?

M-am cutremurat. Dacă era adevărat, Sergiu îmi ascunsese intenționat acest lucru. Pretextând că mă menajează, avusese grijă să nu o văd niciodată pe mama lui Alin. Era inutil să mai discut ceva cu Sergiu. Din clipa aceea am început să mă interesez pe toate căile posibile, fără să îmi pese de dificultăți și tergiversări. Sunt hotărâtă să nu renunț,  pentru că nu mai suport să trăiesc în minciună. Am adormit gândindu-mă că faptele noastre tulbură echilibrul lumii. Mă mai liniștea gândul că eu de fapt decisesem să divorțez înainte să aflu și de grozăvia asta. În dimineața aceea am primit telefonul atât de mult așteptat. Mi se confirma că Alin avea o soră geamănă care rămăsese cu mama lor biologică. Ștefan  m-a găsit  plângând pe o băncuță în colțul încântător amenajat de Delia în livadă. Îmi aduc aminte că nu mai vedeam în fața ochilor decât florile superbe pictate de ea pe fond verde.

___________

[1] steaua Sirius. Noul An la egipteni era în mijlocul lunii iulie, când Nilul începea să se umfle pentru inundaţii. Momentul coincidea cu reapariţia stelei Sirius (Sothis ) după 70 de zile de la dispariţia sa de pe cer.

[2] Inundaţiile ciclice produse de Nil numite Hapi erau  atribuite Zeului abundenţei –Hapi . Imnurile către Hapi invocau genereozitatea inundaţiilor binefăcătoare pentru lunca Nilului. Hapi era înfăţişat ca un personaj gras care aduce zeilor apa şi alte produse ale abundenţei.Nu avea un templu al lui , dar era invocat la începutul inundaţiilor la nord de Aswan, la Gebel el-Silsila

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ