Inima care uita să bată

Inima sa-sa-sa-sare o bătaie.

Iarăși atacul acela de panică de la primele ceasuri ale dimineții. Ca o cădere nestăvilită de ape învolburate. Ca un zgomot asurzitor de aspirator. Ca o salvă scurtă și seacă de tun. Ca zgomotul înfundat al unui corp care care se izbește de beton. Inima care începe să bată cu repeziciunea unui ciocan pneumatic. Bate impetuos și uneori, în goana ei disperată, mai sare câte o bătaie. E ca o antilopa care isi intrerupe uneori goana ca sa priveasca in urma ei. Uneori sare chiar două deodată. O întreagă și vastă țesătură de impulsuri electrice, de unde misterioase si secreții hormonale subite sunt în stare de alertă. Tot corpul tău s-a trezit brusc la viață. Palpită sub amențarea unui pericol invizibil. Tu stai întins pe pat, în camera întunecoasă ca o sală de cinema pustie și aștepți. Aștepți să treacă, să poți adormi la loc. Aștepți pentru ca mâine să poți funcționa din nou la parametrii normali.

Câte bătăi a sărit până acum? Nu le-ai numarat. Poate ar trebui să le numeri, ca pe niște oi jucăușe. Poate asta te va ajuta să adormi într-un final.

În timp ce aștepți, stai și privești îndelung cifrele abstracte ale ceasului electronic. Timpul pare captiv în micul artefact de plastic Made in China. El pare că se târâie la primele ore ale dimineții ca un deportat zdrențăros obligat să mărșăluiască prin gerul crâncen al tundrei siberiene. Gulagul timpului la primele ore ale dimineții. Ai citit undeva că majoritatea infarcturilor au loc spre dimineață, în momentul acela difuz în care noapte se retrage de pe scena și ziua începe să își pregătească instrumentarul, ca o asistentă medicală sârguincioasă. Morții îi place atunci când te ia prin surpindere, ca un magician iscusit. Inima a mai sărit o bătaie. Ai impresia dureroasă ca ar vrea să se oprească. Sau că uită să mai bată. În jurul tău e o liniște apăsătoare. Locuiești aproape de stele și departe de pământ. Izolat la marginea unui oraș furnicar, care nu doarme niciodată. Zgomotele orașului somnambul nu ajung însă nicioadată până la tine. Sunt atâtea vămi care stau între tine și tumultul de acolo. Distanțe lungi și reci. Cartiere incandescente pe care le observi uneori în nopțile senine. Salbe lucioase de lacuri insalubre. Pâlcuri de parcuri geometric amenajate. Îți e dor de zgomotul metalic al tramvaiului care sparge nemilos liniștea fragilă a dimineții. De zgomotul claxoanelor adormite. Lătratul anapoda al câinilor nevrotici. Vocile ascuțite ale bătrânilor care vorbesc singuri micile lor sanctauare de amintiri estompate. Ești privat de toate acestea în buncărul tău mic burghez de suburbie.

Ai vrea să auzi măcar un lătrat de câine. Un scârțâit de mobilă veche. Un țipăt scurt, de pasăre nocturnă, răpitoare. Poate o bufniță sau o cucuvea. Țipătul brusc al unui  vecin trezit din somn de un coșmar îngrozitor. Năvala impetuoasă a apei amestecate cu fecale care se aruncă în gol de la etajele superioare. Însă tu nu auzi decât bătăile scurte și rapide ale pompei din interiorul pieptului tău. Și zgomotul precipitat al propriei tale respirații. Brusc începe să te bântuie un vers care a țâșnit dinspre vreo cămară a memoriei tale: dacă închid ochii, aud cum nimeni nu se gândește la mine. De unde oare știi tu asta? Ești invadat de o mulțime de gânduri sâcâitoare și inutile: dictatorul nord coreean și-a ucis unchiul aruncându-l la câini; diametrul planetetei Mercur a scăzut în ultimul secol cu 11 kilometrii; românii și bulgarii vor invada Marea Britanie. Pe strănepotul reginei Elisabeta îl cheamă Alteța sa Regală Prințul George de Cambridge. Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi. Femeile sunt mai predispuse la depresii decât bărbații. Toate gândurile astea te enervează. Ai vrea să poți să adormi la loc.

Te apuci să numeri bătăile inimii: 123456789101112131415161718192021222324252627282930. Ai uitat să cronometrezi. La naiba, ai vrea să adormi la loc. Uneori o privești cu invidie pe Andreea cum doarme un somn adânc, liniștit și nestingherit. Pare atât de liniștită, de parcă o cohortă de îngeri păzitori, zâne frumos îmbrăcate și spiriduși vigilenți ar veghea cu grijă asupra ei. Copilăria seamănă cu un clopot de sticlă care ține moartea și neliniștile la distanță. Tu nu ai fost însă un copil liniștit. Nopțile tale nu au fost niciodată calme. În fiecare noapte, o mână invizibilă îți strângea traheele și nu te lăsa să respiri.  Trăgeai până la epuizare aer în piept și parcă nu te săturai. Te chirceai în așternuturi ca o omidă căzută din greșeală pe un grătar încins. Plămânii tăi erau mereu flămânzi. Iar tu așteptai dimineața, ca să renaști. Noaptea erai doar un zombie, o ființă străvezie care trăgea să se sufoce. Doctorul bătrân îi spunea ASTM. Un cuvânt misterios. Prea multe consoane laolaltă. Niciun copil de la bloc nu reușea să îl pronunțe cum trebuie. Asta te făcea pe tine special. Poate că ar trebui totuși sa vezi un psiholog.

Ai vrea să vorbești cu bătrânul doctor care avea grijă de tine atunci când erai în pericol să mori sufocat. La vremea aia, era cel mai bun prieten al tău. Îi simți lipsa, ai vrea să fie acum lângă tine. Domnul doctor Marcovici. Îl auzeai mereu pe tatăl tău spunându-le celorlalți că bătrânul era evreu. Că nu mai avea pe nimeni pe lume. Că îi omorâse mareșalul Antonescu toată familia. La vremea aia, mareșal ți se părea un cuvânt îngrozitor. La vremea aia, nu înțelegeai nimic. Bătrânul era un om blând și înțelegător. Îl găseam mereu în cabinetul lui auster, la capătul unui culoar întunecat, aflat la parterul policlinicii. Asistenta lui era o femeie corpolentă și guralivă, cu o aluniță zemoasă în bărbie, care părea mereu pusă pe harță. Îți era teamă de ea. Când intrai în cabinet, dădeai bună ziua și te așezai cuminte pe patul acoperit cu un fel de cuvertură de cauciuc. Stateai drept și cuminte ca un sfinx. Doctorul nota mereu, cu o caligrafie misterioasă, starea plămânilor tăi într-un registru gros, cu marginile șifonate. Nu îți luai niciodată ochii de la el. Fișetele metalice, cuierul pe care erau mereu spânzurate doua halate albastre,  seringile de sticlă cu ace groase care se odihneau în niște tăvițe metalice, de forma unui bob de fasole, toate acestea erau acolo, însă tu nu le observai nicioadată. Erai atent doar la silueta impunătoare a doctorului care avea agățat la gât un stetoscop de culoare verde-închis și care îți asculta cu răbdare zgomotele care veneau dinspre caverna ta toracică. Îți plăcea să simți ochiul rece al stetoscopului lipindu-se de coastele tale slăbănoage. Degetele osoase și lungi ale bătrânului te băteau pe spate, iar el stătea cu urechea aproape de tine, ca să audă ecourile care răsunau din interiorul tău. În cabinetul întunecos, te simțeai de fiecare dată de parcă ai fi fost un instrument muzical, care trebuie recalibrat. Și mereu plecai de acolo, știind că totul va fi bine.

Și mai era și tatăl tău. Venea mereu cu tine atunci când îți era rău. Stătea pe colțul patului, spășit, cu mâinile împreunate în poală și aștepta verdictul medicului. Era ca un registru care înregistra fiecare stare a ta. Aseara, crizele au început pe la 11. I-am dat 2 pastiluțe. L-am scos la aer. Poate ar trebui să mergem la băi. Avem un pic de igrasie într-un colț. Nu știu de la cine a moștenit boala asta păcătoasă. Doctorul doar îl asculta, nu zicea niciodată nimic. Asistenta îl muștruluia că vorbește prea mult: Dom doctor nu mai aude nimic dacă tot vorbiți într-una. Lăsați că știe el mai bine! Femeie din popor. Când se pilea uneori, îl auzeai pe taică-tu cum își vărsa amarul: Împielițată muiere! Vai de capu lu ăla care s-a procopsit cu ea pe cap! Și lui îi era teamă de ea. în liniștea cenușie a cabinetului, silueta ei lăbărțată urmărea fiecare mișcare și fiecare gest. Într-o viață anterioară, fusese o torționară nemiloasă. Într-o altă viață anterioară, fusese felcerul satului și le scotea de plăcere dinții sănătoși plozilor care nu erau cuminți. Și într-o altă viață și mai îndepărtată, lucrase chiar la curtea împărătesei Cleopatra, ca și supraveghetoare de sclavi. Așa te înveselea de obicei taică-tu după ce pășeați afară din atmosfera apăsătoare a cabinetului. Îl simțeai în voce cum era mai liniștit. Îl simțeai după cum îi strângea mâna doctorului bătrân, cu o combinație de admirație și smerenie. Și tu îl întrebai: câte vieți anterioare avem tati? Păi nu știu, numără și tu. Păi nu știu să număr. Păi încearcă. Păi încearcă tu. Avem o grămadă. O infinitate. Asta cât înseamnă? Înseamnă mult. Dar tu, ce ai fost în celelalte vieți?

Așa începea jocul vostru infinit, legătura voastră cea mai de preț: am fost un iepure care era majordom la palatul Reginei Elisabeta 23 a Angliei și a țărilor de deasupra. Eu am fost un avion teleghidat. Tu ce ai mai fost tati? Eu am fost un cercetător care a descoperit apa caldă. Și eu am fost un robinet de aur, ziceai tu. Eu, fiul meu, am fost un războinic neînfricat. Odată, m-am luptat cu 10 zmei care veneau din Ținutul Întunecat ca să îmi fure preafrumoasa soție, pe numele ei Zelda, singura care știa vraja care putea face să dispară pe vecie țara întunecată a zmeilor. Uaaaaaaa! zicei tu. Și apoi?

Apoi te lua somnul. Era jocul vostru de dinainte de somn. El rămânea lângă tine, să vegheze, ascultându-ți respirația și punându-ți mâna aspră pe fruntea ta, ca să îți verifice temperatura. Nu se mișca de acolo până dimineața. Era ca un câine de pază neobosit.

Anul trecut, cam pe vremea asta, ai primit un telefon la miezul nopții. Era vocea surorii tale mai mici. Plângea și nu înțelegeai nimic. Era vorba de tatăl tău. Avusese un atac. Cum un atac? Vorbisei cu el mai devreme. Era fericit. Se întorsese de la petrecerea pe care colegii lui i-o organizaseră la întreprindere. Petrecerea de pensionare. După 40 de ani, în sfârșit, era liber. Avea restul vieții înainte.

Când decide propriul tău corp că a sosit sfârșitul?

Ultima oară l-ai văzut la terapie intensivă. O cameră întunecoasă, plină de trupuri anonime, sfârșite, suferinde. Totul semăna cu interiorul unei piramide moderne. Trupuri întinse pe paturi pliabile și solide, legate la monitoare zgomotoase. Asistentele păreau niște umbre, niște fantome în halate albe. Le strecurai în buzunare bancnote frumos împăturite, ca să mai câștigi puțin timp cu el. Nu schițau niciun gest. El zăcea pe pat, complet inconștient. Dintr-o dată, părea mai mic și mai împuținat. Nu mai era muntele de om de altădată. Aparatele cu ecranele strălucitoare monitorizau străfundurile trupului său. 89, 98, 101, 87, 93. Cifre fosforescente se jucau pe ecran. Stăteai acolo lângă pat și nu știai ce să faci. Ai fi vrut să îi spui ceva. Poate ar fi trebuit să îl iei de mână, așa cum ai văzut în filmele americane. Filmele abundă de oameni care mor și alți oameni care își iau adio de la ei. Dar tu stăteai acolo și te mulțumeai să îl privești, paralizat de propria ta stânjeneală. La un moment dat, aparatele au luat-o razna. Ai auzit un piuit puternic. Linia verde de pe monitor a început să se frângă în mii de bucăți. Tu continuai să stai acolo, înmărmurit. Un puhoi de asistente s-a năpustit înspre patul lui. Doctorul își agita nervos stetoscopul în aer. Ajuns lângă tine, ți-a zbierat furios în ureche, arătându-ți ușa: Afară, afară, afară! Ieși acum afară! În fuga ta spre ușă, ai observat chipul crispat al unei bătrâne, căreia îi ieșeau din stomac niște tuburi groase de plastic. Zgomotul aparatelor o trezise din letargie. Te-a întrebat cât e ora. 8 și 13.

Pe coridor mirosea puternic a clor și a boală. Te-ai așezat pe un fotoliu cu pielea roasă, lângă o măsuță de medicamente unde asistentele pregătiseră deja injecțiile de seară. Antibiotice, substanțe alcaline, beta-blocante, analgezice, toți acești compuși chimici stau între noi și tenebre, ne protejează, ne ajută să mergem mai departe. Nu era nimeni pe coridor. Încă se mai auzeau aparatele care urlau în sala de terapie intensivă. Zgomote punctate, ascuțite, zgomote care se imprimă adânc, ca niște pete de cafea, în broderia delicată a creierului. Tu stăteai acolo și așteptai. Nu te gândeai la nimic. Mintea ta era ca o parcare pustie. La un moment dat, zgomotele au încetat. S-a lăsat liniștea. Era momentul pentru o nouă reîncarnare.

Alte bătăi anapoda. Te foiești întruna. Somnul te-a abandonat, ca o mamă care își leapădă copilul la orfelinat. Aprinzi televizorul. O lumină colorată, rece, inundă camera. E oarecum liniștitoare. Știrile se revarsă în surdină, ca un râu tăcut și murdar, care se strecoară printre clădirile impunătoare ale marilor orașe. Patru tineri au murit asfixiați, în timp ce făceau pregătirile de Revelion; primul ministru, împreună cu familia sa, a luat cina cu familia regală; află care sunt cele mai atractive destinații de vacanță iarna aceasta; și anul acesta, de sărbători, cei de la serviciul de ambulanță au fost suprasolicitați. Noaptea, lucrurile par să fie mai simple, mai abstracte. Lumea devine schematică, pură. Absența oamenilor, a zgomotelor, a tumultului, a zbaterii continue de peste zi: e ca o simulare de sfârșit de lume. Sau de nou început.

Încă o bătaie haotică. Te ridici din pat. E încă foarte devreme. De abia peste 3 ceasuri o să sune alarma telefonului, semnalul unei noi zile, semnalul că e momentul să o iei de la capăt. Ai putea să îți aprinzi o țigară. De când ai divorțat, ți-ai câștigat dreptul de a fuma în casă. Mai puțin când o ai pe Andreea la tine. Sau ai putea să aprinzi veioza și să citești. Educatoarea Andreei ți-a împrumutat o carte de Henry Miller. Andreea nu trebuie să afle că ți-o tragi cu educatoarea ei. Lucrează cu jumătate de normă la grădinița privată a fiicei tale, iar în timpul liber e un fel de artistă care pozează nud și scrie poezie. E roșcată și are chipul plin de pistrui. Are ochi mari, negrii, adânci. Mai rămâne uneori la tine, atunci când nu e Andreea acasă. Îi place să umble prin casă doar cu un tricou larg și fără chiloți pe ea. Citește autori ruși, ascultă muzică veche lăutărească și bea vinuri scumpe din pahare de cristal, cu piciorul lung. Îi place să se fută pe la spate și uneori te roagă să o strângi ușor de gât, ca și cum ai vrea să o sufoci. Face sex cu conștiinciozitatea unei starețe care își spune rugăciunile de cinci ori pe zi. Sex în fiecare dimineață, sex în fiecare seară, sex ca și cum ai merge la supermarket, ca și cum ai lua cina cu prietenii. Stă în preajma ta fiindcă o lași în pace. Când sunteți împreună, vorbiți foarte puțin.  Poate să fie ea însăși. Nu îi pui întrebări, nu o judeci, nu îi perturbi minutele lungi de reverie și privit în gol. Uneori, îi dai bani. Bani de țigări, bani de cărți, bani de ieșit cu cei asemănători ei, cei din lumea ei, adevărații ei semeni. În felul acesta, toată lumea e aparent fericită.

Te plimbi aiurea prin casa pustie. Ai vrea să suni pe cineva, însă nu ai pe cine. Urinezi în lumina de neon a băii. Mănânci ultima felie de pizza cu prosciutto crudo, care a rămas de la cina ta solitară. Ieși pe balcon și tragi în piept aerul înghețat al dimineții. Aprinzi o țigară. În blocul din față, nu e decât o lumină aprinsă, la etajul 5. Cine e treaz la ora aceea? Ai vrea să vorbești cu ea, cu el. Ce i-ai spune la ora aceea pustie? Probabil că nimic. Mergi în camera Andreei. Nu arată ca o cameră de copil. De două ori pe lună, rămâne la tine. În rest, locuiește cu maică-sa. Când sunteți numai voi, o duci la spațiul de joacă de la mall, îi dai voie să mănânce de la McDonalds, vă îndopați amândoi cu McFlurry, îi cumperi păpuși Barbie sclipitoare și te speri că nu o să ajungă să te urască într-o zi, așa cum o face maică-sa.

Maică-sa te urăște fiindcă nu ai fost acolo când a avut nevoie de tine. Ai muncit mereu prea mult. Ai refuzat să o cunoști. Uneori, ai fost rău cu ea. Îți plăcea să o vezi suferind, îți plăcea să o auzi plângând din cauza ta. Te urăște fiindcă nu i-ai provocat niciodată un orgasm ca lumea. Te urăște fiindcă i-ai irosit partea frumoasă a vieții. Te urăște fiindcă a trecut de 30 de ani, fiindcă ai păstrat tu mașina cea mare, fiindcă Andreea e puțin plinuță și nu a moștenit frumusețea ei. Te urăște de moarte. Într-o zi, Andreea o să te urască și ea, contaminată de la ura maternă. O să te urască fiindcă nu a moștenit ochii de un albastru limpede ai maică-sii. Că e puțin plinuță și nu și-a început încă viața sexuală, cum au făcut-o colegele ei de școală mai drăguțe. O să fie nervoasă fiindcă s-a făcut economistă, fiindcă lucrează toată ziua cu cifre, fiindcă are numai prietene singure ca și ea, care ascultă Ștefan Bănică, au pisici, sunt plictisitoare și îl așteaptă pe Făt Frumos, să le iubească, să le facă copii și să facă dragoste cu ele. Toate ți se vor sparge ție în cap.

Inima ți-o ia din nou la goană. Te întinzi în patul micuț al fiicei tale. Un urs de pluș scămoșat se uită cu ochii triști la tine. Îți tragi sub cap o pernă pufoasă cu Hello Kitty. Așternuturile miros a vise de copil. Te simți ca în pântecul mamei pe care nu ai mai apucat să o cunoști. Placenta ei a fost prima ta casă, cea mai frumoasă casă. Te-a purtat acolo timp de 9 luni, nouă luni din care ai pierdut orice amintire, orice reminescență. Simți că inima s-a mai liniștit. Atacul de panică a trecut. Somnul te prinde ușor în năvoadele lui și te trage înspre lumea de dincolo. Cu ochii întredeschiși, ai senzația că ursulețul de pluș ți-a zâmbit. Sau că a clipit. După aceea se lasă întunericul.

Petre-Cristian Boricean