Întârzieri

Ce vrea de la mine? Ce vrea de la mine după atâția ani? Nu am mai văzut-o de atunci, nu am ținut legătura. Atunci? Ce treabă are cu mine? Mă tot întreb de când am primit telegrama și nu pricep. Telegrama nu-mi explică nimic: „Vin în România. Așteaptă-mă la aeroport. Luana.” După nume era clar că ea este. O cheamă Ileana, dar eu și Ilie îi spuneam Luana – era un film pe atunci cu o fată sălbatică numită așa. În telegramă urmau informațiile: ziua, ora. Fără nici o altă explicație. E stilul ei, de năucă. Nici nu știu cum să procedez. Când am ajuns cu taxiul la aeroport, i-am cerut un sfat taximetristei:
-Dacă mă întâlnesc cu o doamnă pe care nu am mai văzut-o de peste patruzeci de ani, să-i cumpăr flori?
-Cred că da, mi-a zis zâmbind. Chitanță?
-Nu.
Mi-a întins restul prin geam și mi-a zis:
-Doamne, aveți mâinile ude leoarcă. Sunteți bolnav?

Afară e frig și ceață, iar înăuntru febrilitatea de mușuroi a aeroportului. Mă plimb aiurea, mă ciocnesc mereu de oameni grăbiți și mă tot gândesc. Mai are rost să dezgropăm morții? Nu-i vorbă, pe atunci totul a fost important pentru mine, foarte important. Mă cuceriseră ochii ei drăcoși. Visam să întemeiez cu Luana o familie sănătoasă, fericită, cu patru-cinci copii curaţi, sănătoşi, care să aducă părinţilor bucurii. Să ne întâlnim grămăjoară de Crăciun în jurul Pomului de iarnă, să ne facem cadouri, să cântăm colinde frumoase (chiar dacă eu nu cred în credinţa lui Hristos, o credinţă de umiliţi şi de înfrânţi), să ne culcăm în cearşafuri curate (ah, poate că fericirea nu înseamnă altceva decât curăţenie şi igienă), să avem baie şi toate facilităţile şi lejerităţile omului modern. Ce-şi poate dori un om mai mult? Asta voiam eu, aşa cum era în familia fratelui meu. Poate că de aceea l-am acoperit, când a fost vorba de delapidarea lui de la magazinul din Bălăurești, şi m-am angajat să dau informări, că eram fericit în familia lui frate-meu. Eu nu prea am avut apoi noroc în căsnicie. Sufăr uneori că trăiesc despărţit de soţie, iar copiii sunt care pe unde. Cine ştie, poate cu Luana ar fi fost altfel… Eu aveam gânduri serioase cu ea, însă ţi-ai găsit cu cine! În loc să fie azi soţie de procuror, a preferat să rămână o pârlită de ceapistă cu sapa. Cică ea îl aşteaptă pe Ilie, că o să-mi arate el când o veni. Şi numai bine că Ilie a dat ortul popii! Dar chiar de s-ar fi întors, ce mare fericire era?! Tot doi ţărani rupţi în cur ar fi rămas… Daaa, câteodată ţăranul nostru e tare întunecat la minte. Entuziasmul paşoptiştilor, a lui Iorga şi al altora ca ei a ridicat un monument ţăranului, dar, s-o spunem p-a dreaptă, nu e deloc aşa.
A trecut ora de aterizare. Nu se anunță nimic. Merg la ghișeul de informații, dar de aici sunt trimis la ghișeul Lufthansa. Mă târăsc în capătul celălalt al sălii imense. Aici sunt două fete curățele și zâmbărețe. Una vorbește la telefon și cealaltă discută cu un tip aflat la ghișeu. Omul vorbește în englezește, durează mult. Tare aș vrea să stau jos. Am fost întotdeauna firav, sensibil. Nu sunt în stare să tai un pui de găină. Când se tăia porcul la noi la ţară, eu plecam de acasă. Aşa de sensibil sunt! Şi faţă de Luana eram foarte sensibil, dar ea, proasta, nu şi nu. Atunci, mă înţelegeţi, sunt om şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin, cum a zis… Pico de la Mirandola parcă. Iar omul are şi necesităţi fiziologice irepresibile, dar fireşti, naturale. Cât despre Ilie… n-am avut ce-i face, fiindcă n-a ştiut să se orienteze deloc. Mă vorbea prin sat că nu mă ţin de lecţii, că beau şi că joc toată ziua table cu directorul, dar nu i-am purtat pică pentru asta. Ce, mă comparam eu, învăţător, viitor magistrat, cu un terchea-berchea, muncitor la Drumuri şi hârtoape? Dar s-a apucat să vorbească în stânga şi în dreapta despre Basarabia: că-i pământ românesc, hăcuit din trupul ţării, că nu ştiu ce. Asta era grav pe atunci: propagandă şovină şi iredentistă, impardonabilă în ochii comuniştilor. Aşa era atunci, ce să facem! Plus că s-a apucat să cânte Trăiască Regele în crâşmă. Lălăiau nişte flăcăi ameţiţi cântece de-ale lor, de pahar, dar el n-are ce face şi zice: „Băi, da’ Trăiască Regele aţi uitat să cântaţi? Nu mai ştiţi? Sau vi-e frică?” Şi s-a apucat să cânte. Eu, mă jur, n-am vrut să-i fac rău. Dar mai erau şi alţii, care, poate, mă urmăreau să vadă dacă raportez sau nu. Şi m-am temut. Că aşa era pe atunci: nici în propria mamă nu mai puteai avea încredere… Despre Ilie pot zice că aşa i-a fost soarta!  Cum zice vorba ţărănească: Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Noi, intelectualii, îi zicem Fortuna, Moira, Destin; ţăranii – Soartă, Ursită. Aşa că Ilie, Dumnezeu să-l ierte, trebuie să fie împăcat acolo unde este…
În fine, îmi vine rândul și fata, zâmbind cu toată strungăreața, îmi spune că avionul are întârziere 40 de minute – ceață! Stau descumpănit puțin, apoi pornesc spre barul pe care-l știam, e doar la câteva minute de aici. Simt nevoia să „bag ștecherul în priză” și nu vreau să beau în aeroport, mă mai vede careva. Barul – ca toate barurile astea… capitaliste: cu scaunele înalte, cu autocolantele de Coca-Cola, cu negroteii scălămbăindu-se pe ecranul televizorului extraplat. Comand un sandviș și o votcă. După ce beau pe nerăsuflate și încep să simt cum votca îmi încălzește mațele, pun paharul pe bar:
-Încă o sută, zic.
Poate că ar fi trebuit să aștept sandvișul. Am amețit și mă simt deodată foarte obosit. Oare de când am început să beau? Nu mă îmbătam când îmi era un pic ruşine şi când aveam unele remuşcări. Că, de fapt, în informările semnate de mine se declarau numai adevăruri. Nu am cum să dovedesc, dar aşa a fost. Aş jura pe sfânta cruce, dar eu sunt liber-cugetător. Cei cuprinşi în informările semnate de mine, adică, vezi Doamne, cei “turnaţi” erau toţi nişte oameni care nu ştiau să se orienteze şi să-şi ţină gura. Unii, într-adevăr, au avut necazuri în urma acestor informări. Însă, mai devreme sau mai târziu, tot acolo ar fi ajuns, că prea aveau gura bogată şi meliţau vrute şi nevrute. Cine ţi-e de vină că aveau gâdilici la limbă şi făceau agitație împotriva regimului!? Ce să le fac eu? Se îmbătau prin crâşme şi începeau: că ceea, că cealaltă, că colhozul e vaca de muls a statului, că 40 de bani kila de struguri la stat, sunt daţi în bătaie de joc. Că las’ că vin americanii, că muma-n cur de „comonişti”, că ce au cu popa că doar nu zice de rău, că ori să vadă ei, comuniştii şi tot aşa. Vorbe de clacă! Dar eu eram acolo, în crâşmă, şi jucam table. Dar m-am îmbătat crunt, și de-atuncea am început să beau treptat, atunci când cu ăla, cu Trăsnaie. Acuma îmi place să beau singur, când beau simt concret că sunt om. Cam un sfert de tărie îmi trebuie și mă simt grozav. Parc-aș pluti, mă învăluie chipuri transparente cu care mă contopesc. Dar, ce-i drept, în ultima vreme am început să văd monștri când beau…
Cum zic, nu toţi au ajuns în puşcărie pentru asta. Cei mai mulţi luau doar câte un toc de bătaie, până ce-i buşea sângele. De la şeful de post, de la cine altcineva? Că doar nu-i băteam eu, Doamne fereşte! Şi după asta le venea mintea la cap şi se linişteau. Unul singur a primit o bătaie soră cu moartea în faţa oamenilor, ca să fie spre învăţătură de minte. Ăsta a fost Trăsnaie. Nu voia să intre în rândul lumii cu nici un chip. Şi nici măcar nu era moldovean. Era oltean şi-i îndemna pe oameni: „Bă, moldovenilor, fi-ţi-ar ai dreacu’ să fiţi, puneţi mâna pă coase şi tăiaţi-le gâtu’ la ăştia. Că la ‘907 voi aţi început, mă!” Zi-i Trăsnaie şi pace! Avea numele predestinat. Să zică merçi că a scăpat cu atât, că, dacă-l dădeam pe mâna Securităţii, îl vedeam azi la Memorialul Durerii, dacă avea noroc şi scăpa din puşcărie. Aşa a rămas numai olog în urma bătăii şi tot a mai trăit vreo trei-patru ani. Poate că l-ar mai fi ţinut Dumnezeu pe pământ, dar l-au omorât nişte ţigani în bătaie. Cu lanţuri şi cu cârceie de-acelea groase l-au bătut. Zic unii că Securitatea şi-a băgat coada şi aici, fiindcă Trăsnaie nu-şi ţinea gura nici olog. Însă eu nu ştiu nimic despre asta. L-am întrebat o dată pe colonelul Şapcă, care mă mai chema câteodată la el: „To’arşu colonel, zice lumea că D-voastră aţi pus pe ţigani să-l caftească pe Trăsnaie. Chiar i-adevărat?” Da’ el face: „Ce te f. grija pe tine, mă? Vrei să vorbesc cu Petrache Căcău şi pentru tine?” şi se strica de râs. Căcău ăsta era bulibaşa cuţitarilor. Ei, atuncea m-am îmbătat eu crunt prima dată.
-Încă o votcă!
Și ce vrea ea în definitiv? Desigur, am mai putut şi eu greşi, am mai putut amesteca binele şi răul, căci sunt relative şi, să spun drept, eu n-am reuşit niciodată să le deosebesc întru totul. Am mers după vremuri, după instinctul pe care mi l-a sădit Mama Natură, şi nu m-am întrebat întotdeauna unde e cinstea şi unde e potlogăria. Căci, dacă ai instinctul de a agonisi, de a face carieră, n-are rost să mai ceri încuviinţarea cinstei şi adevărului. Închizi ochii şi treci mai departe…
Aoleu! e târziu. Plătesc și mă grăbesc spre aeroport. Slavă Domnului, avionul a fost anunțat doar de câteva minute. Pfii, nici flori n-am cumpărat! Da, așa am să-i spun: Nu mă simt vinovat cu nimic! Este adevărat că nu am făcut cunoscută activitatea mea de informator şi am semnat o declaraţie precum că n-am avut de-a face cu poliţia politică. Dar câţi nu sunt care au procedat la fel! Ş-apoi eu am avut motivaţii temeinice, le știe și ea. Mi-a fost frică, de ce să n-o spun! Înainte mi-a fost teamă că o să-mi pierd slujba aceea nenorocită de învăţător suplinitor, iar după ‘90 mi-a fost teamă că nu voi fi primit în magistratură. Acelaşi lucru! M-am gândit la soţie şi copii, ce să fac!? Apoi m-am gândit să las un nume bun pe pământ, pentru ca toţi să ştie că am trăit şi eu pe lume, că nu am trecut ca o umbră, ca un cofâşti de raţă pe apa Bălăureştilor. Am dorit să pot lăsa o moştenire materială şi spirituală copiilor, pe care am vrut să-i am pentru binele Patriei, ca s-o slujesc aşa cum se cuvine. Da, ştiu că unii râd de asta, dar eu aşa mă consider – un bun patriot!
În sfârșit, uite-o! Ochii ei mistuitori m-au fixat de departe, sunt sigur. E tot slăbuță. O însoțește un tip de vreo șaizeci de ani, stacojiu la față, cu mustața retezată scurt și în costum de stofă tropical. Of, s-a umput țara de babalâci de ăștia! Moșul:
-Oh, oui, Bucarest est une ville très intéressante.
-Oui, c’est vrai, la reconstruction de la Roumanie est miraculeuse, răspunde ea.
Pe urmă babalâcul pune valijoara ei jos, își ia la revedere de la Luana, se înclină scurt spre mine și pleacă. Deci nu e soțul ei.
-Bem o cafea? zice.
În cafenea sunt vreo trei clienți singuratici și o vânzătoare chioară de somn. Luana mă fixează cu ochii ei glauci.
-Soțul tău?
-A murit anul trecut. Tu? Ai ieșit la pensie, nu?
-Da.
Tăcem și sorbim din cești. Prin aburii cafelei ochii ei mă străpung. Într-un târziu zic zâmbind (cred că strâmb):
-Ai venit să-mi faci procesul?
-Ce proces?
-„Procesul comunismului”, nu? Când aud de asta, îmi vine să râd. Cine pe cine să judece? Opozanţii pe turnători? Necomuniştii pe comunişti? Aiurea! La noi apele s-au amestecat, cele limpezi ca cristalul s-au murdărit de mâlurile şi deşeurile celorlalte. Închipuiește-ți un asemenea proces! Inculpatul – comunist. Apărătorul – comunist. Acuzatul – tot comunist! Procurorul – comunist şi el… Daaa, toţi suntem „tărcaţi”, „dalmaţieni”, „mankurţi” sau cum vreţi să zici. Ce mai contează că unii au mâncat rahat cu linguriţa şi alţii cu polonicul?
-Eu am vrut doar să te văd! mă întrerupe.
Tăcem iarăși. Mă străpunge în continuare cu privirea.Terminăm cafelele.
-Să te conduc undeva?
-Nu. Trebuie să apară niște nepoți să mă ia, spune uitându-se la ceasul de la mână. O să merg la mormântul lui Ilie.
După altă tăcere fără de sfârșit, mă ridic. Se ridică și ea. Mă gândesc s-o întreb: Ce vrea de la mine? Dar n-o întreb. Bâigui niște vorbe de rămas bun și plec. Afară e ceață și frig.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).