Interstellar Overdrive

Asta e ziua cea mare, strigă Bobi întinzându-și gâtul peste balcon și cu privirea la orașul adormit, cu încă vreo câțiva insomniatici cărându-și trupurile energizate între pereți tăcuți și încărcați de rănile provocate de ființele pe care le protejează de ger sau de caniculă, cărora le ușurează singurătatea, pereții loviți de capetele și pumnii nebunilor, pereții încărcați de fumul țigărilor, pereții care trăsnesc de mirosurile ciorapilor nespălați sau a parfumului de proastă calitate, pereți la fel ca aceștia între care ne aflăm noi acum, ziua cea mai grozavă, frații mei, o să fim regii întregii lumi, ascultați la mine, la tăticul vostru.
Și Bobi se saltă hop-șa-șa clătinându-se spre interiorul balconului și spre golul rămas între el și asfaltul negru și urât de jos, crăcănat stând acolo, într-o mână cu sticla de băutura-băuturilor, whisky-ul cel de toate zilele, și bătând din cealaltă ca o aripă jumulită de găină. Uuu-huuu-huuu urlă el și noi ne antrenăm gâtlejurile, strigăm odată cu el și prelung. Una după alta se mai aprind câteva ferestre, cineva strigă și înjură.
Marila, draga de ea, Marila al cărui trup nu l-am putut atinge decât în joacă, nevinovată și parșivă mielușea într-o haită de lupi ca noi, înfometați de carne proaspătă, de câte un fund rotund și cărnos în care să ne înfigem colții, Marila cea neprihănită, Sfânta, cum îi spunem noi, se duce și-l trage pe Bobi de mână. Ai grijă să nu cazi, dă-te mai bine jos de acolo. Sunt invidios pe Bobi, aș vrea ca eu să fiu în locul lui, să o las pe Marila să tragă de mine, să mă împotrivesc puțin, să o fac să mă roage și să îmi promită că renunță la cumințenia aceea a ei doar ca să mă salveze pe mine, ăsta este un gând plăcut dar dispare rapid, spart de hăhăiturile nemernicului de Bobi. Fugi de aici, Sfânto, face el, azi nu mai există reguli, suntem îngeri și draci, putem să mergem pe apă și să ne căcăm aur.
Și cine mama naibii, mă întreb eu trăgând o dușcă zdravănă de tot din sticla mea cu nectar amețitor, cine l-a pus șef pe prăpăditul ăsta de Bobi, pe care l-aș putea doborî cu un singur bobârnac în scăfârlie, cu ce drept ne spune el de fiecare dată ce trebuie să facem și unde să ne ducem, ce să bem și prin ce bordeluri să ne descărcăm de tensiunea alimentată în permanență de Marila care se fâțâie ademenitor printre noi fără să ne lase să o atingem.
Mă apropii și eu de marginea balconului unde Bobi se bâțâie mereu și chiar încearcă să țopăie un dans sau așa ceva, aș putea să mă împiedic din greșeală ca să îl ating măcar puțin cu umărul și l-aș auzi zbierând cu groază mai înainte de a făcea pleosc – ah, ce sunet plăcut pentru urechile mele -, apoi m-aș uita cu o față plângăcioasă ca să îl văd acolo jos, ca un gândac de peste care tocmai mi-am ridicat talpa.
Întind mâna oricum și îl trag jos, îl aduc aici printre noi, îl salvez de mine cum s-ar zice, iar el se zbate puțin de formă, dar îi trece repede. Strâng-drept, stâng-drept, poruncește el dându-ne exemplu, după mine, pluton, mergem să cucerim lumea. Ne îngrămădim pe hol, toți în același timp, fiecare dorind să fie cât mai aproape de Marila de care într-o clipă de neatenție sau de înghesuială ne putem freca fără a risca un pumn în umăr sau un cot în stomac. Doar că de data aceasta eu nu mă mai țin după ei, îi las să plece, aud ciocănituri și izbituri în ușile apartamentelor, țipete și chiote.
Îmi vine să dau afară din mine tot ce am băgat o viață întreagă, de la prima gură de lapte trasă dintr-un sfârc sfios până la cele mai abjecte scursuri ale omului, ca în loc de closetul care sunt acum să devin vasul cel mai curat, din care să soarbă fără să se strâmbe gurile fecioarelor.
Izbesc sticla de perete, cu ură chiar, văd în reluare parcă cioburile care sar în toate părțile și zeama gălbuie prelungindu-se în jos pe peretele neclintit și drept încă, vajnic erou încărcat de răni, cinste ție și tuturor camarazilor căzuți în luptă.
Iar eu, deplorabil antagonist, îmi iau avânt și direct peste balcon, mă apropii cu viteză nebună de asfaltul negru, timpul nu stă în loc, așa cum am citit eu pe undeva, că întreaga viață își fuge dinaintea ochilor. Ce-mi fuge mie dinaintea ochilor sunt ferestrele blocului, atât de repede că formează o singură dâră cenușie.
Când ajung aproape jos, la câțiva milimetri numai de-a mă transforma într-o pastă de oase și carne în sos de sânge, întind brațele și schimb direcția, de acum reduc treptat din viteză așa cum trec mai întâi printre copacii de pe trotuar și pe urmă în sus, spre spațiul gol și aproape curat, cu excepția unor dâre lăsate de trecerea păsărilor de fier în pântecele cărora câțiva oameni se încăpățânează să sfideze legea gravitației. Trebuie să fie plăcută, amețitoare chiar, joaca aceasta de-a Dumnezeu, mâine vom face oameni sintetici și vom sufla peste ei ca să le dăm viață, vom făuri cu propriile mâini nori pe care îi vom ghida ca pe o cireadă de oi încotro vom crede noi că va fi nevoie. Păi de ce ar trebui să decidă în locul nostru o presupusă entitate? Unde ești tu, Mare Tată? Se află cineva acolo care veghează peste țarcul acesta unde copii fără minte au început să se muște între ei, să își scoată ochii și să se hrănească din propria mizerie?
Dar mai sus de atât nu mă pot înălța ca să aflu răspunsul, orașul și-a întins brațele și mă trage de picioare, eu îi aparțin lui, ne aparținem unul altuia în această poveste de iubire, orașul îmi este mamă și iubită, îmi ține loc de frați și mă hrănește. Grămezile de schelete peste care s-a înălțat îi formează sufletul iar respirația îi este moarte.
Și coborând încă puțin îmi văd vechii prieteni, amețiți târându-se peste trotuar, cu Bobi în față, a-haaaa, mic și neînsemnat gândac spre care mă aplec și-i bag un deget în ureche. Auuu-au-au se vaită el și se ține de cap cu mâinile, în timp ce eu continui să împung pe unul sau pe altul, să le trag câte un șut în fund sau în spate, să-i gâdil la subsuori și să le smulg câte un fir de păr. Văzând această gloată neghioabă și neputincioasă mă simt în sfârșit răzbunat sau aproape răzbunat, singura de care nu m-am atins încă este Marila, ea se ține într-o parte, nu știe încă dacă băutura o face să își vadă prietenii în acest hal sau ce blestem s-a abătut asupra lor.
În sfârșit, mâinile mele nevăzute se pot plimba în voie peste trupul mult râvnit al Marilei, îi simt sânii rotunzi, exact așa cum mi i-am imaginat, de o moliciune perfectă, și sunt surprins să observ că ea nu se mai ferește acum, ba chiar își întinde brațele în această îmbrățișare a nimicului care am devenit. Dar gura ei deschisă, puțind a băutură și fum de țigară ieftină, mă dezgustă, așa că o împing scârbit înapoi printre admiratorii ei, întâmpin cu repulsie gândul că doar cu o clipă înainte eram unul dintre aceștia, îmi pun mâna la gură ca să opresc șuvoiul care simt că vrea să iasă.
Îmi bag mâna cu totul în gură, până la cot și smulg cu putere, arunc tot ce nu îmi mai este de folos și în viteza mea spre înălțimi capăt altitudine cu orice mizerie aruncată în jos, spre orașul care degeaba se mai întinde și își plânge copilul pierdut.

Damian Ottis

„Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.” – Mark Twain