Spectacolul-lectură N-am fost acolo de Raluca Mirescu Ungureanu este al 19-lea text prezent în programul inițiat de Asociația Hearth în urmă cu 2 ani, #dinParfumerieDramaturgie. Piesa a avut asupra mea un efect neașteptat (nu citisem sinopsisul și îmi pare bine), oferindu-mi atât dintre temele favorite, cât și o interesantă experiență de consum… literar. Da, spun literar, pentru că eu așa am perceput povestea, ca pe un foarte bun proiect literar, ca pe ceva ce „aș citi”. Evident, actorii István Téglás, Natalia Cebanu și Marius Boboc au fost excelenți și nu vreau ca prin mărturia mea să știrbesc vreun pic din ideea de spectacol în sine, dar atunci când spun despre o reprezentație teatrală că e ceva ce aș citi, dată fiind înclinația aceasta a mea spre lectură și text în detrimentul imaginilor sau ascultării, este clar că autorul a făcut ceva bine. Iar dacă decid că trebuie să îi adresez câteva întrebări, nemulțumindu-mă doar cu a scrie o opinie despre produsul echipei artistice, atunci acel ceva nu e doar bine, ci foarte bine făcut. Cine nu mă crede poate verifica: după 15 octombrie spectacolul N-am fost acolo va fi reluat la Asociația Hearth.
Iar pentru că Raluca nu a acceptat pur și simplu invitația mea de a-i lua acest interviu, ci am avut parte de o ieșire mai mult decât agreabilă în care am avut ocazia să aflu chiar mai multe decât mi-am propus inițial, faimoasa introducere spune-mi câteva cuvinte despre tine pentru ca cititorii LiterNautica sa te cunoască a fost înlocuită de un dialog natural, în care, inevitabil, am mai întrerupt-o din când în când spunând câte ceva și despre mine, ajungând să descopăr niște diferențe care mi-au dat teme de reflecție, dar și unele asemănări care ne-au făcut plăcere, anume că suntem amândouă din Focșani unde am urmat cursurile aceluiași Colegiu Național Unirea, având aceeași profesoară de limba română, cea cu care ambele încă mai ținem legătura și ne citește textele acum, la peste 10, respectiv peste 20 de ani de când a absolvit fiecare dintre noi.
Cine este Raluca? A fost jurnalistă la Ziarul Financiar unde scria despre media și advertising, a absolvit secția de regie film din cadrul UNATC București, a scris și regizat scurtmetraje de ficțiune, a lucrat în televiziune unde a făcut documentare pentru DigiWorld, a scris o piesă de teatru în cadrul rezidenței Drama 5 de la Cluj (2020) și a fost finalistă la concursul de piese scurte organizat în cadrul Festivalului Național de Teatru 2022.
Emilia: Raluca, nu știu ce crezi despre felul în care am văzut eu piesa N-am fost acolo, dar pe cuvânt că tare-aș citi romanul. Urmărindu-i pe actori am trăit cu puternica senzație că asist la lectura unui fragment de roman amplu, viguros, dur, intens. Te-ai gândit vreo clipă că textul are puternice valențe literare? Sau ai pornit la drum cu gândul că scrii o piesă de teatru fără a-ți pune deloc problema vreunei devieri de gen literar în proces? Recunosc, insist cu asta pentru că mi-ar plăcea să te conving să scrii cartea :)
Raluca: Nu mi-am pus problema, pentru că momentan nu mi-am ostoit nevoia de a face film, sau poate și un spectacol de teatru în care să folosesc tot ce s-a acumulat vizual în imaginarul meu. Nu m-am gândit. Asta-mi place și la film, și la teatru, că la final fiecare pleacă cu întrebările sale acasă și fiecare poate să-și răspundă în funcție de propria viață, propriile idei. Și într-un film sau într-un spectacol de teatru există mai multe straturi de „citire” – ce spun actorii, cum arată decorul, tot ce se întâmplă în scenă. În plus la film se lucrează cu încadraturi, mișcări de aparat, cheie de lumină, montaj… Când mă gândesc la construcția unui roman – iar în 2023 romanul poate să fie construit în foarte multe feluri – îmi dau seama că presupune un alt set de „unelte” de creație, pe care nu simt că l-aș mânui bine acum.
La mine lucrurile funcționează pe sistemul tren, vagon după vagon, și momentan șina mea este ocupată de film și de teatru. Nu știu dacă în scris aș găsi cuvintele potrivite pentru ceea ce „văd” pe ecranul din creier și cumva mi-e teamă că acele cuvinte m-ar trăda, și nu ar reuși să cuprindă ceea ce știu că pot construi în film sau în teatru. Dar mai e timp. Probabil că dacă e să vină, va veni organic.
Emilia: Eu sper asta. Dacă nu e încă în plan scrisul de proză, spune-mi cum ești cu cititul, ce genuri preferi, cum alegi lecturile?
Raluca: Când am un pic de timp, îmi place să intru într-un Cărturești, să-mi aleg 4-5 cărți de pe rafturi, să mă pun pe o banchetă, și să citesc acolo pe diagonală din fiecare carte, ca să văd care pleacă cu mine. Acum mi-am cumpărat și cărți de critică teatrală, pentru că lucrez la dizertația de la master, iar de câțiva ani sunt foarte atașată de poezia contemporană românească. Mă interesează foarte mult ce scriu poeții și poetele lansați în ultimii douăzeci de ani, și cred că în materie de limbaj, prospețime a ideilor și curaj sunt cei mai autentici și mai asumați autori din literatura română. Cred că în poezie ne putem măsura la nivel de intensitate a ideilor cu ce se întâmplă pe plan internațional. Desigur, există și în proză multe cărți valoroase, care mi-au rămas la suflet, dar cu poezia am o relație specială, și mai ales când scriu, am mereu câteva volume lângă mine, pe care le citesc pentru că mă inspiră, îmi stârnesc câte o imagine care mă ajută să merg mai departe cu scrisul. Dar da, citesc foarte mult și proză, mai ales cea scrisă de femei.
Emilia: Și eu țin un 50%-50% la autori.
Raluca: Eu 70%-30%. Pentru că mi se pare că foarte mulți ani din viața mea m-am hrănit atât de mult numai cu voci masculine, încât la un moment dat am interiorizat criteriile lor, modul lor de a vedea lumea și nu m-am mai regăsit acolo. În anii de formare, adică la sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000 citeam doar autori bărbați. În afară de Dimineață pierdută a Gabrielei Adameșteanu (reeditată la Polirom) nu erau foarte multe autoare și nici traduceri și de multe ori, adolescentă fiind, nu reușeam să mă „văd” în personajele din cărțile pe care le citeam, pentru că simțeam că nu mi se potrivește weltanschauung-ul lor. Trăim un timp limitat și nu putem citi toate cărțile, dar am reînceput să citesc prozatori români, dar numai dacă am simțit că nu plătesc niște polițe. Pentru că dacă ei se folosesc de puterea autorului ca să transfere personajelor feminine comportamentul unei marionete, în momentul ăla eu mi-am pierdut interesul, și atunci știu că nu e un scriitor umanist, e doar un scriitor masculin, care ratează jumătate din ce înseamnă viața asta pe pământ. Încercarea asta de a spune că ce e important pe pământ e masculin și-atât este o ratare imensă față de tot ce presupune lumea asta, ca și cum înghesui toate lucrurile într-un pat al lui Procust strâmt și imposibil.
Emilia: Și despre scrisul tău – indiferent de genul abordat, că e pentru film, teatru, orice mai vrei să scrii. Ce te caracterizează? Cum se manifestă?
Raluca: N-am nicio problemă să renunț la pagini întregi. N-am fost acolo era mult mai lung. Practic, personajul despre care se tot vorbește avea niște monoloage consistente, așa a fost inițial.
Emilia (uimită): Cristi?
Raluca: Da, cel despre care se vorbește.
Emilia (se tânguie prelung😊): I-ai scos lui Cristi monoloagele?
Raluca: Da, povestea lui, ce s-a întâmplat în rulotă, cum l-a abuzat, era descris în detaliu…
Emilia: Dar aș fi citit, eu ți-am tot zis că vreau să citesc romanul, uite, iar ajung la asta.
Raluca: Da, dar am făcut mai multe teste de lectură și era nevoie să nu depășim 30 de minute în citire liberă. Ulterior am lucrat cu dramaturgii Maria Manolescu, Alina Nelega și Peca Ștefan, care au fost tutorii de la prima ediție, și am avut câteva lecturi test cu studenți de la Regie teatru, și am înțeles că e mai puternic așa, să-ți imaginezi. Că dacă-ți dau eu tot, nu-ți mai las loc să spui Cristi c’est moi. Am luat anumite indicii din bucățile scoase și le-am redistribuit în piesă și de la Cristi am lăsat doar acea scrisoare din viitor de la finalul piesei, pe care o dedic memoriei jurnalistei Iulia Marin, pentru că de la ea m-am inspirat când îi citeam blogul. Pe Iulia am cunoscut-o la un curs de scriere creativă anul trecut în noiembrie și epilogul piesei este în memoria ei. Dispariția ei prematură este una din durerile anului ăsta.
Emilia: Ai dat, așadar, drumul în lume acestei povești. Tema principală este greu de dus și poate apăsa multe pedale, nu e necesar să… fi fost acolo, adică să fi trecut prin abuz copil fiind, pentru a te revolta, fie că ești sau nu părinte, fie că ai cunoscut sau nu vreodată pe cineva care se identifică cu cele expuse de tine aici. Sunt teme pe care le-ai mai tratat în trecut sau e pentru prima dată când vorbești despre asta?
Raluca: Textul a pornit de la un exercițiu de la master, când profesoara noastră, Alina Nelega, ne-a dat fiecăruia câte o poză, iar eu am primit imaginea unui băiețel îmbrăcat la costum cu joben și mă gândeam, ce să fac cu imaginea asta care părea desprinsă din Downton Abbey? În paralel începusem o cercetare, pentru un alt proiect, cu persoane care au crescut cu părinții plecați la muncă în străinătate, pentru că mă interesa să îi ascult acum, adulți fiind, cum se uită către copilăria și adolescența lor. Am făcut documentarea, începusem să scriu pe zona asta și-mi ieșise așa un text din care citeam la clasă și simțeam că s-a mai scris. Și fix în ultimele două săptămâni înainte de deadline, într-o vacanță la mare, eu ieșeam noaptea în curte și scriam, dar scriam din presiunea deadline-ului și din instinct, fără să mai „judec” ce scriu, și așa au început să vină cuvintele. În plus, am simțit că pot să folosesc ideile și imaginile din documentare, și cumva am mixat totul, plus experiența mea personală, și textul a început să se contureze.
Emilia: Succesul piesei nu constă doar în faptul că a umplut până la refuz casa Kerim, cerându-se musai reluat, ci are ecouri încă de anul trecut, când a ieșit finalist la concursul de piese scurte organizat în cadrul Festivalului Național de Teatru 2022. Spune-mi mai multe despre Festival, cum te-ai hotărât să participi? Aveai piesa scrisă, ai scris-o special pentru concurs?
Raluca: Primul draft a fost pentru examenul de la master, nu chiar în forma asta, undeva la 70% din ce e acum, iar după examen s-a anunțat concursul. În septembrie am mai lucrat pe text și l-am adus la o formă care să se potrivească cu criteriile concursului. După ce am fost selectată, am avut o lună de workshop-uri pe text, când am scris și rescris până am ajuns la forma în care l-ai văzut și tu.
Emilia: Cea din care ai tăiat masiv.
Raluca: Da, când eram studentă la regie de film – am avut norocul ca și în anul trei și în anul patru să mai prind montajul în peliculă, și în cabina de montaj am văzut „pe viu” cum două fotograme în plus sau în minus schimbă ritmul filmului. Așa cum fiecare fotogramă contează în economia unui film, și fiecare cuvânt contează într-un text de teatru. Inițial am scris trei monoloage foarte bune pentru personajul lui Cristi, dar pe măsură ce am lucrat și am discutat la workshop-uri, am văzut că, pentru spectacol, textul este mai puternic fără ele.
Emilia: Vorbind despre text, ai spus că a fost scris pornind de la ideea că adulții în care s-au transformat copiii abuzați sexual sunt supraviețuitori, și nu victime.
Raluca: Da, și în general, eu cred că și la abuzul domestic și orice tip de abuz, toți sunt supraviețuitori pentru că sunt aici și își continuă viața.
Emilia: Cum ai lucrat cu echipa de actori? Ce experiență ai avut alături de ei în calitate de dramaturgă și regizoare a acestui spectacol?
Raluca: Primul lucru pe care l-am discutat, de la prima repetiție, a fost ideea că tot ce vom lucra acolo să fie lucrat cu bucurie. Eu nu-mi doresc să lucrez la un proiect cu oameni care nu vor să fie acolo. Ca regizor nu vin acolo să fac un exercițiu de putere, vin să pornim împreună pe un drum, și deși intuitiv eu știu cam unde vreau să ajung, drumul îl găsim împreună. La acest text am avut avantajul de a fi și autoarea lui, și e normal să îmi cunosc personajele și pe față și pe dos, și le-am spus celor din echipă că mă pot întreba orice despre fiecare replică, pentru că m-am gândit mult la fiecare cuvânt din text, și știu ce am vrut să zic, dar nu înseamnă că știu eu tot. Am fost deschisă și le-am spus că dacă vor să scoată ceva din replicile lor, dacă vor să le zică altfel, eu n-am nicio problemă. Eu îmi doresc să fie un câștig în sine că ne întâlnim și facem spectacolul. Faptul că vine publicul, că oamenii apreciază ce văd este deja peste, și primim cu drag, dar e important ca și noi între noi aici să ne bucurăm că facem asta.
Emilia: Și acum, o întrebare absolut lipsită de originalitate, pentru că sunt convinsă că ți-a tot fost adresată: de ce ai ales un actor să joace rolul mamei? Eu l-am adorat pe István Téglás în acest rol, privindu-l mi-am spus că mi-ar plăcea așa o mamă, a fost drag, duios, a intrat în rol cum nu cred că se putea mai bine.
Raluca: Am știut că el va fi mama, după ce l-am văzut jucând în spectacolul O familie fericită – psihodramă ambulantă și m-a impresionat foarte mult tipul de teatru pe care îl practică ei. De exemplu, la început ambii actori tac timp de cinci minute dar felul în care spectatorii simt acele cinci minute de tăcere este incredibil. În acele cinci minute mi-a venit prima dată gândul, ce-ar fi să fie István mama? Și la Natalia Cebanu am fost sigură din primul moment că este foarte potrivită pentru rol, doar pe Marius Boboc l-am „căutat,” dar apoi și el s-a potrivit de minune pe rol.
Emilia: Cu un alt text, Unul dintre noi ai fost selectată la rezidența Drama5. Aici cum a fost?
Raluca: Inițial la Drama5 trebuia să aplici cu un fragment. Eu aveam o poveste la care mă gândeam deja de ceva vreme, între timp fusesem și la masterul de Antropologie Vizuală și cumva întâlnirea cu profesorul Vintilă Mihăilescu și cu ideile din antropologie m-au ajutat să privesc toată situația și din altă perspectivă, iar în ultima zi în care se putea aplica, m-am baricadat la birou timp de cinci ore, și am scris o scenă, de vreo cinci-șase pagini. Eram în anul 2020 și au fost 65 de aplicații din care echipa de la Reactor Cluj a ales cinci persoane.
Îmi amintesc cum cu o săptămână înainte să plec la Cluj, am intrat în panică, pentru că nu vedeam toată piesa, și nu știam unde o să ajung, și mă îngrozea gândul că eu n-o să știu ce să scriu. E ideea premiantului care trebuie să livreze numai excelent, iar perfecționismul ăsta îți taie din elan, pentru că eu am trăit multă vreme cu ideea că dacă ceva nu e perfect nici nu merită să-l arăți, ceea ce nu-i adevărat, pentru că de multe ori poate în imperfecțiunile alea se ascunde ceva. Și în prima săptămână la Cluj am zis că o să scriu cum îmi vine și-am început să scriu.
Emilia: Spui că scrii mereu cum îți vine, dar sunt curioasă dacă ți se întâmplă să faci obsesii literare. Eu le fac și în ce citesc, dar și în ce privește textele pe care le scriu, rupându-mă cu greu de anumite subiecte cu care tot jonglez. Se întâmplă și în cazul tău să rămâi legată mai mult timp de anumite teme până a trece la altele, sau dai voie creativității tale să se ducă în direcții variate. Poți spune că temele cu care cochetezi au devenit o marcă a ta sau explorezi tot felul de terenuri fără a te atașa neapărat de vreunul dintre ele?
Raluca: Nu pot să spun că am o marcă, de ce-aș avea o marcă? Totul s-a scris deja, acum diferența stă în cum spui. Mai degrabă pornesc de la ceva interior, cele mai mișto lucruri le scriu fără să am un control rațional. E ceva ce mă interesează, mă alimentez din mai multe surse și după aceea scriu cum îmi vine. Unul dintre noi l-am scris în două săptămâni și e o piesă de 60 de pagini. Dar aveam în spate o parte pe care o trăisem, făcusem și un research cu alte persoane care trecuseră prin situații similare și când am început să scriu chiar mă și amuzam la unele scene, ia să vedem unde mă duce. Asta a fost foarte bine la Drama5, practic am stat o lună întreagă în Cluj într-un apartament superb aproape de centru și de multe ori începeam să scriu la șase după amiaza și mă mai opream la trei dimineața, pentru că aveam această libertate. Atunci când scriu vreau să văd unde mă duce și povestea, și personajul, și situația, nu ceva ce cred eu, nu vreau să impun oamenilor uite ce cred eu și vreau să credeți și voi, ci de multe ori sunt și eu uimită unde ajung alături de personaje și de poveste.
De exemplu acum scriu la un text care este ceva destul de dark, chiar cinic, și pentru el trebuie să-mi accesez zonele mai „întunecate”, deși asta e doar o etichetă, pentru că tot ce există în sufletul unui om există și punct. Este ceva artificial când punem eticheta de „rău” sau de „bun”.
Poate mă „păcălesc” cuvintele, dar când îmi spui obsesie mie mi se pare că e ceva legat de minte, ca și cum mintea vrea să rezolve, să înțeleagă, să eticheteze, însă asta mi se pare o capcană, pentru că această obsesie îmi ocupă atenția și mă face să văd unilateral, și eu nu vreau asta. E un mecanism al minții care zice gata, acum te uiți la asta, e ca o lentilă pe care mi-o pun și numai prin aia vreau să mă uit la lume și poți să ajungi foarte ușor să interpretezi totul după criteriul ăsta nou. În schimb eu vreau să mă uit cu curiozitate la tot ce este în jur.
Emilia: Mi-ai dat o temă de reflecție cu asta 😊 Pentru încheiere, te rog să-mi spui ce planuri artistice ai pentru viitorul apropiat, pe unde te mai găsim, dacă te vom putea vedea prezentă pe scenele teatrelor din România în viitorul apropiat.
Raluca: Sigur o să reiau în octombrie spectacolul lectură cu N-am fost acolo, pentru că există cerere. Sper să găsesc finanțare și să pun în scenă Unul dintre noi, pentru că este un text foarte bun și deja am în cap viziunea unui spectacol provocator. În plan este și un scurt metraj și nu în ultimul rând, vreau să îmi găsesc timp și spațiu ca să termin cele două piese începute deja, care sunt două texte foarte dense.
_____________________
Înainte de a mă întâlni cu Raluca Mirescu Ungureanu aveam pe listă să o întreb și dacă am vreo șansă să ajung să citesc textul de la N-am fost acolo, fie într-o revistă sau chiar antologie de teatru, dar între timp am găsit ambele piese despre care am vorbit azi pe Liternet, una dintre cele mai generoase și mai complete biblioteci de dramaturgie contemporană românească, ceea ce vă recomand și dumneavoastră.
Unul dintre noi: https://editura.liternet.ro/carte/382/Selma-Dragos-Elena-Morar-Cosmin-Stanila-Oana-Uiorean-Raluca-Mirescu-Ungureanu/Drama-5-6-piese-de-teatru-2020.html
Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).
A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.
Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.
Caleidoscopul unui om valent. Un interviu lecturat cu temeinică plăcere!
Mulțumesc mult! A fost o placere și pentru mine să stau de vorbă cu Raluca.
Foarte interesant interviul. Se vede că există entuziasm și de o parte, și de cealaltă. Îmi pare bine că ți-ai îndreptat atenția, Emilia, spre teatrul românesc contemporan. Mă simt f norocos că pot citi cele două piese gratuit. Am senzația că nu va mai fi astfel curând, pe măsură ce Raluca Ungureanu va avansa în carieră.
„Totul s-a scris deja, acum diferența stă în cum spui”!
Cu siguranță o va face și abia aștept momentul în care voi cumpăra pentru a citi piesele Ralucăi în volum.
Mulțumesc pentru lectură.