Tettyo Saito (n. 1992 – prefectura Tiba, Japonia) este critic de film și literatură. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universității, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu.
Am avut ocazia să-l cunosc pe Tettyo în urma unei postări pe Facebook. Întreba dacă e cineva interesat să-i citească povestirile scrise în română, despre ”partea întunecată a Japoniei”. Așa că l-am rugat să-mi trimită textele, cu promisiunea că, dacă le voi găsi interesante și va fi de acord, le voi publica pe LiterNautica. Și au fost. Asta se întâmpla pe la sfârșitul lui martie, 2019. Între timp, i s-au publicat zece povestiri aici, toate bine primite, ocazie cu care m-am gândit să-l întreb dacă vrea să-mi acorde un interviu. Ca de obicei, a fost entuziasmat de idee. Discuția a fost purtată în engleză, pentru o mai rapidă înțelegere.
Nu exagerez dacă spun că ești un fenomen. Înainte de-a începe cu întrebările, te rog să te prezinți cititorilor.
Tettyo Saito – japonez, scriitor, bastard.
De ce România? În prezentarea ta, specifici că ai început să studiezi limba română datorită unui film de Corneliu Porumboiu. Poți să detaliezi? Care sunt motivele pentru care ai ales să scrii într-o limbă cu o mică deschidere către piața de carte?
Sunt critic de film, așa că mă uit la multe filme, tot timpul. Apoi, m-am ”întâlnit” cu Polițist, Adjectiv al lui Corneliu Porumboiu. M-au impresionat realismul aprofundat, umorul negru și percepția critică asupra propriei țări, România. De atunci, am început să văd filme românești și, tot mai mult, am crezut că trebuie să învăț limba română pentru a înțelege mai în profunzime filmele. Apoi, am început să o învăț.
Au trecut patru ani de când am scris prima povestire. Tot în perioada aia, am scris o recenzie în română despre literatura japoneză, pentru studii, dar apoi m-am gândit că ar trebui să scriu ceva de o mai mare întindere. Aveam deja o povestire scrisă în japoneză, așa că am tradus-o în română. În același timp, am cunoscut-o pe Facebook pe scriitoarea româncă Raluca Nagy, care a scris o carte despre Japonia numită Un cal într-o mare de lebede, în alte cuvinte, literatură japoneză scrisă în română. Am fost nerăbdător să o citesc și i-am scris un mesaj autoarei, apoi ea a răspuns și am devenit prieteni! După ce mi-a citit povestirea scrisă în română, a spus că ”e proaspătă”, ceea ce m-a făcut atât de fericit încât am continuat să scriu proză scurtă. Apoi am fost descoperit de tine, Mihail Victus, și am devenit scriitor în România.
De ce n-am ales o limbă mai populară? Nu sunt atras de lucrurile populare. Când știu că mulți oameni folosesc și le place un lucru, pentru mine devine neinteresant. Îmi plac lucrurile mai puțin cunoscute. Iubesc lucrurile pe care oamenii nu le iubesc. Din păcate, detaliile despre România sunt aproape necunoscute pentru japonezi. Pentru mine e o situație de genul ”dacă mie nu îmi place, nu-i va plăcea nimănui”. Așa că îmi place. De asemenea, în facultățile din Japonia poți învăța engleza, franceza, germana, spaniola, chineza sau coreeana și ca urmare sunt mulți cei care le învață, sunt și scriitori japonezi care scriu în aceste limbi străine. De exemplu, Kyoko Yoshida scrie în engleză, Mariko Saito în coreeană, Aki Shimazaki în franceză și Yoko Tawada în germană. Așa că m-am gândit că ar fi neinteresant să devin scriitor folosind aceste limbi. Vreau să devin primul scriitor japonez care scrie într-o anumită limbă. Româna este destul de potrivită pentru îndeplinirea acestui vis.
Majoritatea povestirilor tale sunt destul de întunecate și violente. Asta mă face să mă gândesc la Ryu Murakami. Îți plac scrierile lui?
Da, e surprinzător pentru mine că atât de mulți români citesc lucrările lui Ryu Murakami. E minunat că i s-au tradus în română cărți ca Audiția, Albastru nemărginit, aproape transparent, Hituri celebre din epoca Showa etc. Prietenii mei japonezi sunt surprinși când le spun asta. Incluzându-te pe tine, mai multe persoane m-au întrebat despre Murakami. Pentru mine, el e un magnific ”senpai” (persoană mai în vârstă, cu mai multă experiență, un mai bun statut sau abilitate practică), așa că sunt foarte onorat. Când scrii despre violența din Japonia, e de necrezut că poți fugi de influența lui. Iubesc în special Audiție, pentru claritatea tăioasă. Și Piercing. Adaptarea cinematografică e totuși așa și-așa.
Vreau să aduc în discuție un subiect mai sensibil, despre care am vorbit în trecut. Care-i stadiul literaturii japoneze în prezent?
Sincer, e un gunoi. O situație iremediabilă. Poate că în comparația cu România se publică destul de multe cărți, dar sunt doar una sau două care merită să fie citite. Situația abominabilă continuă. Din start, industria publicării o ia într-o direcție greșită. În Japonia, predomină așa-zisul discurs al urii, în special împotriva coreenilor și chinezilor. Mulți japonezi sunt alienați de aceste gânduri otrăvitoare. Folosind această înclinație, editurile scot cărți pline de ură și le vând în mari tiraje. Ura face bani. Cărțile de genul ăsta sunt în librării, așa că nu vreau să mai intru în ele, ca înainte.
Și modul cum debutezi ca scriitor în Japonia e o problemă. Trebuie să ne trimitem poveștile la o editură rasistă. Și în cazul în care nu primim un premiu de la companie, nu putem debuta. Apoi, trebuie să trecem de prima evaluare, a doua evaluare, a treia evaluare și să fim aprobați de jurii. Așa că nu putem progresa decât dacă autoritățile ne acceptă lucrările. Cred că arta, literatura în cazul ăsta, ar trebui să fie împotriva autorității, dar ceea ce se premiază sunt lucrările care sunt pe placul autorității. Sunt obosit de asta și am renunțat la ideea de a deveni scriitor în Japonia. Decât să ling în cur autoritatea, mai bine mor.
Ca urmare, ce cărți se scriu în Japonia? Un sociolog iresponsabil, care scrie remarci absurde despre tinerii țării, publică o carte care rupe în bucăți cartea altuia. Un filosof arogant scrie o carte ieftină despre tinerii Japoniei (de ce oameni de peste treizeci și patruzeci de ani vor să vorbească despre tineri de douăzeci?). Și un idiot, care spune ”Vreau să schimb imaginea scriitorului”, scrie o carte călduță cu tendințe populiste. Un individ de dreapta, ca Sergiu Nicolaescu, scrie o carte în care aplaudă piloții kamikaze și al doilea război mondial. Cărțile de genul ăsta se vând foarte mult. Mă enervează situația asta.
Dar încă mai există speranță. Vreau să enumăr trei nume de scriitori. Mai întâi, Ryouhei Machiya (町屋良平). Lucrările lui prezintă adevărul tinerilor din Japonia. El, fiind totodată boxer amator, își reflectă psihicul în scrieri. Cel mai impresionant e stilul său. Folosește ”hiragana”, ceea ce se consideră a fi o caracterizare a copilului, dar o folosește pentru a descrie meditația filosofică și oscilația emoțiilor ambigue. E minunat de proaspăt și profund. De fiecare dată când îi citesc lucrările, sunt entuziasmat de posibilitățile infinite ale limbii japoneze. Cred că Machiya e cel mai sclipitor scriitor japonez. Aș vrea să-i traduc scrierile în română.
Al doilea nume e Aoko Matsuda (松田青子). Îi aparține uneia dintre cele mai magnifice feministe din literatură contemporană japoneză, ca Agnès Varda în Nouvelle Vague. Scrie multe fabule scurte și amuzante despre sexismul din Japonia. Foarte scurte, dar cu atâta îndemânare și putere încât simt că mi-e lovit creierul cu pumnii când îi citesc textele. Ea s-ar putea să fie cea mai internațională scriitoare, iar cu ajutorul traducătoarei Polly Burton a devenit cunoscută în regiunea engleză. E foarte bună.
Al treilea e Akira Outani (王谷晶). Outani e o autoare care se pricepe să scrie despre situația grea a femeilor din Japonia și legătură puternică dintre femeile care fac față acestor greutăți. În comparație cu Matsuda, scrierile sale prezintă o emoție mai locală și mai realistă. De fapt, suntem prieteni. Când a publicat cartea Kanpeki janai atashitachi („Noi, incomplete”), m-a inspirat foarte mult să devin la rândul meu scriitor. În plus, Outani scrie pe Twitter despre probleme din Japonia, ca sexismul, iar remarcile sale curajoase m-au afectat atât de mult încât mi-au schimbat viața. Scriu despre problemele din Japonia, cum ar fi masculinitatea toxică, inspirat de Akira Outani.
Per total, literatura japoneză se află în beznă. Dar acolo sunt și stele care strălucesc puternic și îndepărtează întunericul. Vreau ca românii să știe asta.
Descrie-mi cum scrii o poveste destinată cititorilor români.
Încerc să ofer o prezentare „la locul faptei” despre Japonia, foarte apropiată de realitate. De exemplu, deseori scriu în japoneză folosind caractere romane ca ”tadaima” (”sunt acasă”) sau ”baka” (”idiot”).
În plus, scriu despre detalii specifice unei vieți obișnuite în Japonia, cu explicații de subsol. Cum ar fi ”Shuukan Shounen Jump (週刊少年ジャンプ, o revistă de manga din Japonia)”. Pentru că vreau să le vorbesc românilor despre atmosfera din Japonia anilor 2010, nu îmi doresc să scriu povești dincolo de vârstă sau continent, așa cum face Haruki Murakami. Intensificând tema locală, adevărul din scrierile mele poate ajunge la inima românilor. Asta îți poate înșela așteptările, dar dacă ai ocazia să locuiești o vreme în Japonia, vei realiza că lumea lui Murakami e iluzie iar lumea mea e reală, ha-ha.
Înainte de-a lua în considerare ideea de-a publica în România, ai știut că piața de carte de aici e una din cele mai slabe din Europa? Iar acum, dacă știi asta, ți-ai păstrat entuziasmul și determinarea?
Nu, nu cu adevărat. Dar când am auzit, m-am entuziasmat, ceva de genul ”am ales cea mai bună țară”. Piața fiind mai săracă, înseamnă totodată că e și mai locală. Cu cât literatura e mai locală, cu atât e mai strălucitoare. Japonia a devenit pe jumătate internațională, apoi s-a prăbușit rău. De-a lungul scrierii și publicarea lucrărilor mele, am ajuns la concluzia că lumea literară din România este independentă și eliberatoare. Sunt scriitori care au propriile lor reviste și publică tinere talente. Pe LiterNautica sunt mulți autori mai tineri ca mine care își scriu poveștile. Excelent de sănătos, spre deosebire de situația din Japonia. E ca un trup al lui Apollo. Pentru voi, România poate părea slabă. Dar e o țară tânără și are un viitor luminos. Vreau să pariez pe această posibilitate.
Spune-mi numele celor mai cunoscuți scriitori români în Japonia.
Mai întâi, Mircea Eliade. Multe din operele lui sunt traduse în japoneză de către magnificul traducător Haruya Sumiya. Și Emil Cioran. Chiar dacă operele lui sunt traduse din franceză. Poți să-i citești cam toate cărțile. Iar printre cei care au devenit mai populari recent, se află Gheorghe Săsărman, cu romanul Cuadratura cercului. Sunt mulți cititori de SF în Japonia (cărora le-au putea plăcea revista de SF românească Helion) și cartea a fost primită de ei cu căldură.
Ești un fan al filmelor românești. Dă-mi câteva exemple și câteva motive.
Dacă ar fi să ales filmul meu românesc preferat, ar fi Balanța lui Lucian Pintilie. Lucrările lui sunt pline de o energie explozivă a vieții, dar acesta e cel mai puternic. Absurditatea își face loc atât de subtil și îl asaltează pe protagonist cu atâta putere, încât am râs în hohote. Am înțeles cât de absurdă și de turbulentă a fost viața sub regimul comunist din România. Uitându-mă la filmele lui e ca și cum aș plonja în valuri pline de emoție.
Dar ultima scenă e surprinzător de tăcută. Sub un stejar, protagonistul vorbește despre speranță și disperare în legătură cu viitorul României. Apoi, țeava armei se îndreaptă spre noi, spre audiență. Ne întreabă și despre viitorul nostru. Nemaipomenit de puternic, sfâșietor. M-a impresionat foarte mult. Și Balanța a fost făcut în 1992, când am fost adus pe lume. Împărtășim în mod miraculos anul nașterii. A fost ca și cum ar fi fost predestinat pentru mine, așa că îl iubesc enorm.
Dar voi face și o listă cu 10 filme românești. Îmi place să fac liste, ha-ha.
- Balanța (Lucian Pintilie)
- Polițist, Adjectiv (Corneliu Porumboiu)
- Inimi cicatrizate (Radu Jude)
- După-amiaza unui torţionar (Lucian Pitnilie)
- O lună în Thailandă (Paul Negoescu)
- Aurora (Cristi Puiu)
- Comoara (Corneliu Porumboiu)
- Meandre (Mircea Săucan)
- Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu)
- Monștri (Marius Olteanu)
Cu niște zile în urmă, am avut o discuție despre regizorii români. Mi-ai arătat cât de mult îți displace Sergiu Nicolaescu și ai sugerat-o încă o dată, puțin mai înainte. De ce?
Hei, nu mă întreba despre individul ăla. Motivul e unul singur; e un porc populist de dreapta. Cred că majoritatea filmelor lui nu merită să fie văzute. Poate doar Nea Mărin miliardar? Dar unul dintre prietenii mei, de naționalitate iranian, care e și el critic de film, mi-a spus că filmele lui Nicolaescu, în speciale cele polițiste, au fost foarte populare. Dar am sfârșit prin a-i spune FILMELE PORCURLUI ĂLUIA NENOROCIT? Apoi, nu mi-a mai răspuns.
Ce scriitori au avut sau au cea mai mare influență pentru scrisul tău?
Cea mai mare influență e Mitsuharu Inoue, cel mai magnific scriitor din Japonia. El critică fără rețineri îndoiala și degenerarea din Japonia după Al Doilea Război Mondial. Toate lucrările lui sunt violente, sinistre, extrem de grele. De fiecare dată când îl citesc, mă simt ca și cum inima mi-ar fi străpunsă. Fără el, Tettyo Saito scriitorul nu ar exista.
Și scriitorii americani. Am învățat cum să scriu de la Hemingway, Carver și Bukowski. Stilul meu e simplu și concis pentru că sunt influențat de ei. Dar, poate că e neașteptat pentru cititori, dar prefer scriitori postmoderni. De exemplu, Don DeLillo și Tao Lin. Sunt atras de stilurile lor ca o privire ascuțită asupra oamenilor și frigiditatea mecanică a prezentării lor. Underworld a lui DeLillo și Eeeee Eee Eeee a lui Lin sunt ca niște biblii pentru mine.
De fapt, aș putea fi influențat și de regizori de film, în special de cei care stăpânesc realismul și minimalismul. Cum ar fi Chantal Akerman, Sohrab Shahid-Saless și Darezhan Omirbaev. Dar, în mod special, sunt influențat de regizori români ca Radu Jude, Corneliu Porumboiu și Cristi Puiu. Când scriu, îmi apar în minte imagini vii, ca în cadrele lungi din filmele românești. Persoanele care nu se uită la filme nu ar putea înțelege asta foarte bine. Dar așa este. Porumboiu și Puiu își rulează mereu camerele video în mintea mea. Iar ei, românii, trăiesc în capul meu japonez. E un gând ciudat.
Crezi că literatura e o necesitate?
Nu, absolut deloc. Literatura ar trebui să fie proscrisă, ceea ce înseamnă că ar trebui să fie respinsă și detestată de societate și mase și ar trebui să dea târcoale pe la periferia lumii în căutarea adevărului. Literatura ar trebui să fie complet inutilă vieții, deoarece omul însuși e cel mai inutil lucru de pe Pământ. Așa că încerc să-mi fac povestirile inutile pentru cititori. E singura cale către realul adevăr.
Imaginează-ți că mâine ți se publică prima carte în România. Care sunt planurile tale după asta?
Desigur, aș zbura din Tokyo către România. Apoi, m-aș duce la librărie și mi-aș vedea cartea pe raft. Dacă o văd lângă cărțile unor autori ca Raluca Nagy, Horea Sibișteanu, Diana Bădica, Tatiana Tîbuleac și tu, Mihail Victus, va fi dincolo de entuziasm. Voi striga de încântare. Și m-aș duce la restaurant și m-aș desfăta cu țuică și mici. Apoi mi-aș întâlni prietenii români, fiindcă datorită ajutorului lor textele îmi sunt complete. Așa că le voi mulțumi tuturor. Desigur, incluzându-te și pe tine, Mihail. Abia aștept să le spun tuturor în persoană arigato.
Pentru încheiere, spune-le ceva cititorilor tăi români.
Vreau să vorbesc despre literatura japoneză din România. E prea mult pentru o încheiere, dar vă rog să citiți.
Unul dintre lucrurile nefericite din lumea literară românească e faptul că se traduce puțin din literatura japoneză contemporană. Nu înseamnă că se traduce puțină literatură japoneză. Recent, au fost traduse câteva cărți. De exemplu, Paravanul-Iad de Ryunosuke Akutagawa, Istoria secretă a seniorului din Musashi de Junichiro Tanizaki. România are traduceri minunați de limbă japoneză, ca Magda Ciubancan, Roman Pașca și Raluca Nicolae.
Dar problema cea mai mare este că, din România sau alte țări străine, nu poți cunoaște noile informații despre literatura japoneză, deși poți cunoaște informații mai vechi. Tanizaki și Akutagawa sunt scriitori care au trăit cu 100 de ani în urmă. Desigur că e important să citești literatură clasică, dar nu ai vrea o literatură care să descrie oamenii care trăiesc acum în Japonia? Cred că e mai important să cunoști acum-ul.
Ăsta e unul din motivele pentru care scriu povestiri despre Japonia în limba română. Vreau să le vorbesc românilor despre acum-ul din Japonia și să umplu golul din literatura japoneză. Pentru mine, îmi doresc să reprezint literatura japoneză a anilor 2010 în România. Cred că port responsabilitatea acceptării literaturii japoneze în România. Cel puțin, scriu cu o asemenea pasiune.
Așa că, dacă sunteți interesați de ce se întâmplă acum în Japonia, vă rog să-mi citiți povestirile care descriu Japonia anilor 2010. Dacă vreți să citiți cea mai actuală literatură japoneză, vă rog să-mi citiți povestirile. Și vă mai rog să recomandați povestirile mele tuturor românilor interesați de Japonia. Nu vă veți pierde timpul, ha-ha.
–
Povestirile lui Tettyo Saito de pe LiterNautica pot fi citite AICI.
Uimitor! Tettyo scrie în limba română despre japonezi, asta este un lucru neobișnuit.
Aveam impresia că Tettyo trăiește în România, dar se pare că nu este așa. Mă bucur să întâlnesc pe cineva cu aceleași gusturi cinematografice ca și mine, trei dintre filmele mele preferate (Polițist, adjectiv, O lună în Thailanda și Moartea domnului Lăzărescu) aflându-se și pe lista lui. Aș vrea să știu ce părere are despre filmul Câini de Bogdan Mirică, film care mie mi-a plăcut foarte mult.
Mulțumesc foarte mult pentru mi-ai citi interviul, Florin! Da, nu trăiesc în România, din păcate. N-am fost niciodată, într-adevar. Vreau să merg cu siguranța! Și mă bucur că-ți place filmul românesc. „Câini”! Yeah, dacă fac o listă despre 20 best filme românești, eu includ „Câini” cu siguranța. Este neo-noir intens, întunecat și puternic. Am impresionat de prezența lui Gheorghe Visu și Vlad Ivanov, și peisajele frigide pe meleagurile României. Abia aștept să văd următorul film al lui Bogdan Mirică. Ai alte filme preferate româneși, Florin? :D
Cu singuranță. Mi-au plăcut foarte mult: Occident, Patru luni, trei săptămâni și două zile, Poziția copilului, După dealuri, Eu, când vreau să fluier, fluier și altele. După 2000 limbajul cinematografic al regizorilor români s-a dezvoltat foarte mult și a câștigat în originaitate și îndrăzneală.
Cristian Mungiu, Carin Peter Netzer! Yeah, ei sunt destul de minunati regizori. Vreau sa adaug filmele lui Radu Muntean la lista ta, precum “Boogie” “Marti, dupa Craciun” si “Alice T”. Si sunt de acord cu opinia ta. Dupa 2000, film romanesc a devenit mai mare si extraordinar. Sunt atras de aceasta originalitate si indrazneala. Abia astept sa vad film romanesc in 2020!
interesant tipul. nu te ai astepta de la un japonez la opinii atat de taioase, putin politicoase si date atat de direct.
Hahah, multumesc foarte mult pentru cuvintele minunate, adi_sk. Daca esti interesat de mine mai mult, te rog sa-mi citesti povestirile. Ar trebui sa fie interesante foarte mult pentru tine! https://liternautica.com/author/tettyo/
Bravo ambilor protagoniști ai interviului. Am fost fascinat cândva de una dintre povestirile lui Tettyo Saito. Scrisul lui transmite cititorului un profund impact, poate prin simplitatea cu care descrie ipostazele povestirilor, bătând chiar într-o oarecare naivitate, fapt care la noi, la tehnicile abordate de scriitorii autohtoni nu se găsește, din cauza teamei, poate, de a nu trece bine în ochii celorlalți scriitori. Și aici japonezul nostru are dreptate, nu trebuie să scrii pentru un alt scriitor, ci pentru cititor!!! Aici stă și norocul lui Saito, că este străin, și atunci scrie cu o tehnică mult mai simplistă, dar efectul scrierilor lui fiind triplu, hipnotic și magnetic. Ce frumos se revoltă în interviu: „Cred că arta, literatura în cazul ăsta, ar trebui să fie împotriva autorității, dar ceea ce se premiază sunt lucrările care sunt pe placul autorității” – aici poate fi un bun exemplu și pentru unii dintre bambilicarii noștri din USR (nu pentru toți, normal)! Felicit necenzurarea interviului, lăsat fără îndoială la latitudinea naturalului. Mă bucură mult obsesia lui Tettyo pentru România. În balet mai am colegi japonezi, prin toate colțurile țării. Pare incredibil că cea mai ieftină mână de lucru în balet de-a lungul balcanilor o reprezintă japonezii, dornici de aprofundarea tehnicii rusești de dans, pe care o mai are încă glia noastră, și dornici de a învăța bine o meserie, ca ulterior, după câțiva ani, să ne părăsească, spre teatrele vestice…
Tettyo cenzurat nu mai e Tettyo. Înțelegi ce spun, pentru că i-ai citit cel puțin o povestire. Oricum, omul are un curaj care ar trebui să fie exemplu pentru mulți.
Tettyo , sper sa citeasca si Corneliu Porumboiu interviul ca sa se bucure odata cu noi de efectul pe care l-a avut Politist, adjectiv :)
Ar fi ceva sa reusesti sa traduci macar o poveste scurta de-a lui Ryouhei Machiya de care cu siguranta noi cititorii romani nu am auzit. Eu cel putin sint f curios sa citesc asa ceva.
Filme: Bacalaureat de Mungiu mi s-a parut bun si tot in genul celor care-ti plac tie cred ca te-ar interesa Furia (Rage sau Fury) (https://www.imdb.com/title/tt0297213/. Oricum, tu ai vazut mult mai multe filme romanesti decit mine.. din lista ta 3, 5, 6, 7, 8, 10 – filme pe care nu am avut norocul sa le gasesc.
Interesant ca in Ro nu scrie nimeni pe subiectul „masculinitate toxica”.. poate pt ca la noi atit femeile cit si barbatii considera asta ceva normal :)
Textele tale au influentele de care spui (Bukowski, Murakami) si pe care si eu le-am recunoscut dar in general cred ca mai au nevoie de slefuire la partea de decor. Cum ar fi povestea de la Varna.. pe linga titlu textul nu are nici un element care sa-ti sugereze ca actiunea se desfasoara in Balcani sau mai exact in Bulgaria. La fel, personajele tale in general nu au background, ele doar apar „la prezent”. Povestirile tale sint foarte bune si cred ca doar cu putina rabdare in plus pot deveni excelente. Atuul tau #1 este alegerea subiectului. Aici dai clasa la multi… Nenumarati scriitori buni ramin mediocri pentru ca nu stiu sa aleaga tema scrierii. Ce parere ai de Padurea Norvegiana? Pun pariu ca a fost prea „clasica pentru tine? :) Sau poate nu..
Imi place cum interviul da senzatia de „bad ass” de la prima la ultima intrebare :)
P.S.
Se vede ca Mihai era pe graba, un exemplu „cunoscuta in regiunea engleza”.. „in zona engleza” sau „pe piata anglofona” :)
Adevărul e că într-adevăr o parte din traducere am făcut-o în mare vitează, fiind prins în niște proiecte urgente – de exemplu, în cazul ăsta, am redat exact varianta originală, „english region”. Dar știam că nu ne adresăm unor oarecare și că oamenii vor înțelege fără dificultate :)
Hi, Cornel. Mulțumesc foarte mult pentru cuvintele extraordinare. Mă bucur mereu de cuvintele tale pentru că sunt inspiratoare și încurajatoare.
Ou, yeah. N-am expectat că apare numele Furia! E primul film de Radu Muntean, regizorul meu preferat. Hm, a venit un timp când ar trebui să văd asta. Voi vedea Furia cu siguranța. Ai văzut alte filmele lui Muntean, precum „Boogie” sau „Alice T.”?
Hm, Padurea Norvegiana sau lucrările lui Haruki Murakami… Literatura japoneză care-mi place este mai locală, adică una care trebuie să fie scrisă doar de limba japoneză. De example, Junichiro Tanizaki sau, pe interviul meu, Mitshuharu Inoue, Ryouhei Machiya, Akira Outani etc. Haruki Murakami nu e pentru mine. Știi că Murakami scrie o poveste în engleza la început, apoi o traduc în japoneza? Literatura lui e una engleză, mai ales americană influențată de Chandler, Brautigan, Capote etc. Nu-mi place această universalitate pentru Murakami.
@ Cornel: Furia – da, am vrut sa-l trec si eu in lista preferintelor mele, dar m-am grăbit.
Am scris multe recenzii la filme clasice și contemporane aici pe Liternautica, aș fi curios ce ar zice Tettyo despre câteva din ele.