Iunie cu trandafiri și sânge

Când ajunse acasă, Radu își făcu o cafea și o puse pe mica măsuță de lângă fotoliul desfundat în care se tolăni desfăcând mapa de la Tudor cu însemnările fotografului. Erau file îngălbenite, amestecate, scrise mărunt dar elegant și ordonat, cu un stilou cu cerneală neagră. Nu erau paginate. Unele aveau dată, altele nu, câteva care de la început fuseseră  un pic ieșite  din mapă aveau marginile zdrențuite, dar doar două dintre ele erau rupte în partea de jos, fiind mai scurte decât celelalte, nu fuseseră tăiate cu foarfeca, pentru că ruptura fiecăreia dintre ele era neregulată, făcută oare  intenționat sau întâmplător ? Se gândi că dacă ar fi fost smulse dintr-un bloc notes ar fi trebuit să fie rupte în partea de sus. Pe urmă observă pe una din ele o  urmă de arsură. De pe amândouă sigur că lipseau ultimele rânduri. Se hotărî să le citească mai întâi pe cele datate.

Însemnările lui Nicolae
București, 1990

La începutul verii venisem cu Jaqueline la București și stăteam de o săptămână la prietenul nostru Cristian, psihoterapeut și scriitor, care avea o casă mare și frumoasă pe strada Negustori, moștenită de la părinții lui. Îmi plăcea grădina aceea umbroasă, pe colț, în plin oraș,  chiar dacă se auzea zgomotul traficului intens. Nu erau atâtea mașini în ’75 când plecasem din țară. În fiecare dimineață ne beam cafeaua acolo, ascultând ciripitul  păsărelelor la umbra unui dud bătrân. Masa de grădină și scaunele erau așezate între două ronduri unul cu lalele, celălalt, mult mai mare cu trandafiri. Avea și un balansoar vechi pe care Jaqueline îl adora și unde obișnuia să citească, sau să lenevească pur și simplu. Lalele se trecuseră, dar în fiecare dimineață din trandafirii îmbobociți apăreau tot mai multe flori spectaculoase.
Aveam planuri mari, care nu se concretizaseră la Paris, Albumul nostru cu florile de câmp și o reeditare a Albumului Brâncuși. Cristian cunoștea un funcționar de la reprezentanța ONU și mi-a aranjat o întâlnire cu el. Aveau un proiect cu gestionarea și combaterea schimbărilor climatice în cadrul căruia s-ar fi putut realiza și Albumul nostru. Prietenul meu Sică Râmniceanu își înființase o mică editură, producea la comandă calendare și agende, dar tipărise și câteva cărți și albume. Lucra cu o tipografie foarte bună. Speram să reeditez Albumul Brâncuși cu un text de prezentare superb realizat de Jaqueline. Doream să traducem textul ei în mai multe limbi de circulație. Îmi imaginam o ediție de lux, mai frumoasă decât cea veche de la editura Meridiane. Acum ne simțeam folositori aici, aveam multe speranțe, eram ocupați, scăpasem de lâncezeala și de toți dezolații Parisului. Da, eu obișnuiesc să glumesc spunând că parizienii sunt niște dezolați,  fiindcă toți editorii și toți funcționarii cu care avusesem de a face, când îmi refuzau propunerile spuneau „désolé monsieur!”  cu toate că de fapt puțin le păsa.  Ea avea  întâlniri cu traducătorii, eu cu vechii prieteni și cu editorii postcomunismului. Diminețile noastre liniștite erau tulburate doar de motanul portocaliu tigrat al lui Cristian – Tomiță. Nu mă putea suferi. Obișnuiam să cumpărăm Cœur de Lion de la magazinul La Fourmi  de pe Moșilor. Amândurora ne plăcea gustul special al acestei brânze din lapte normand,  și ne făcusem deja aici, la București micile noastre tabieturi. Seara luam o sticlă de vin roșu în camera noastră și stăteam la taifas, iar câteva bucățele de   Cœur de Lion  cu niște pâine prăjită erau tot ce mâncam la cină. Bucătăria era departe de camera noastră. Eu mă duceam acolo, prăjeam pâinea și pe urmă veneam cu două farfuriuțe și două pahare pe care le puneam pe noptierele noastre. Între mine și Jaqueline rămăsese o plăcută camaraderie, după divorțul nostru. Acum eram doar buni prieteni și culmea parcă ea mă susținea și mă sprijinea  mai mult decât în timpul căsătoriei noastre. Diferența de vârstă dintre noi și micile ei aventuri mă făcuseră să îi redau libertatea, deși eram încă gelos și mă deranja când flirta cu  Cristian și cu alții. M-am enervat într-o seară când nu se mai oprea din râs după ce Cristian îi povestise o întâmplare din Paris. El ne vizitase în 1988 cu mare greutate. Îl ajutase prietenul lui funcționarul de la ONU care făcuse o notă verbală pentru Ministerul de Externe că pleacă să reprezinte interesele ONU într-un proiect  social  internațional pilot, finanțat de un program pentru dezvoltare, în care el chiar era implicat. Era vorba despre un studiu comparativ la care participa un grup de specialiști din mai multe domenii. În acest raport urmau să fie  menționate și condițiile de viață și accesul la servicii de sănătate ale comunității rome din Paris. Eu a trebuit să fac rost de la o cunoștință de a lui Jaqueline de certificat d’hebergement formal, pentru că noi nu aveam oficial veniturile necesare pentru a putea garanta găzduirea cuiva, deși sigur că urma să stea la noi.
Îl plimbasem prin tot Parisul. Într-o zi l-am dus la o cafenea micuță a unui arab din Piața Bastiliei. Îmi plăcea acolo că nu era prea multă lume. Se putea bea la un preț convenabil un calvados minunat, iar cafeaua era bună și ieftină. Patronul avea o cățea lup care se numea Toffa și o tot striga să nu se ducă în stradă. Ușa cafenelei era deschisă, fiindcă veniseră deja căldurile sufocante și nu aveau aer condiționat. Cristian a mângâiat-o și a plăcut-o pe Toffa. Asta a fost tot. Pe urmă, în ianuarie anul acesta, el ne-a vizitat din nou la Paris și s-a întâmplat să intre fără mine în cafeneaua din Piața Bastiliei. A comandat o cafea și a strigat-o pe nume – Toffa. Arabul a încremenit. Cristian fusese o singură dată acolo cu doi ani în urmă, așa că nefiind un obișnuit al cafenelei nu avea cum să-i rețină chipul. De unde știa numele cățelei? Tipul chiar s-a speriat. L-o fi crezut vreun spion. L-a întrebat de unde știe că o cheamă Toffa, iar el i-a explicat că fusese acolo cu un prieten acum doi ani, dar nu cred că l-a crezut, Cristian a zis că a continuat să îl privească suspicios tot timpul cât și-a băut cafeaua și că tenul lui măsliniu parcă pălise.
După ce Cristian a terminat de povestit întâmplarea asta, Jaqueline nu s-a mai oprit din râs. Când râdea i se însenina fruntea, iar ochii ei nu se micșorau, ci păreau să se aprindă de la o flacără nevăzută. Avea un râs cristalin plin și  sonor căruia glasul ei de altistă îi dădea o rezonanță extraordinară, ca o cascadă al cărei sunet se amplifică pe măsură ce te apropii. Cu siguranță eu mă îndrăgostisem mai întâi de râsul ei și acum râdea fără să se mai oprească cu mâna pusă nonșalant, din pură amiciție, sau așa voia să cred eu, pe mâna lui Cristian, își scutura pletele negre și cârlionțate iar în ochii ei verzi lucea o lumină ciudată. Nu era numai veselie. Parcă îl sorbea din ochi. A trebuit să îi spun să înceteze și le-am stricat cheful. A stat bosumflată toată seara aceea și a plecat devreme la culcare.
Oricum, toți prietenii inclusiv Cristian ne considerau încă un cuplu. Ar fi fost absurd să profităm de ospitalitatea lui și să cerem camere separate. Dar revenind la Tomiță, într-o seară am întins mâna să iau cutia cu brânză și m-am pomenit zgâriat cu furie de el. Eu nu știam că locul lui preferat era pe șifonierul din camera de oaspeți unde dormeam noi. Probabil că l-am speriat din somn și a reacționat la mișcarea mea bruscă. Sfâșiase cutia de carton și mâncase toată brânza. Am greșit și mai mult când am încercat să îl iau de pe șifonier și să îl cert, fiindcă m-a zgâriat și mai rău. De atunci când mă vedea se înfoia și mă scuipa pur și simplu. Cristian m-a certat că trebuia să pun brânza în frigider, că acolo e locul ei, că mai și miroase dacă o las în cameră, așa că micul nostru tabiet nevinovat a fost subminat de pisoiul ăsta antipatic pe care eu nu îl puteam suferi, dar pentru care prietenul meu avea o adevărată venerație. Aveam grijă de câte ori intram în cameră să verific dacă nu e acolo și să închid ușa bine după mine. Știu că mulți chiar și prieteni buni m-au poreclit „omulețul veninos” pentru că sunt mic de statură, spun întotdeauna ce gândesc, chiar dacă deranjează, semăn un pic cu Voltaire, sau poate așa mă măgulesc eu și nu îmi plac animalele de companie și copii fiindcă sunt niște provocatori de haos. Chiar i-am reproșat lui Cristian că de când sosisem vorbea mai mult cu Tomiță decât cu noi. Știam că vine frânt de la serviciu, dar pur și simplu eram gelos pe atenția pe care i-o dădea acelei bestii portocalii.
Casa lui Cristian fiindcă era pe colț se învecina doar pe dreapta cu o altă casă care avea un calcan foarte înalt. În seara aceea, după războiul cu Tomiță,  hotărâsem să ne bem vinul în grădină, când am auzit reverberând în zid ecoul lozincilor manifestanților de la Universitate: „Singura soluție, înc-o revoluție! Mai bine golan decât activist  Mai bine mort decât comunist!, Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!,  Păcat, păcat de sângele vărsat! Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă/ Până nu vom câștiga libertatea noastră!, Jos Chiţac!, Ați mințit poporul cu televizorul!”
Jaqueline se înflăcărase auzind scandările și dorea să mergem și noi acolo, fiindcă era la doi pași, dar eu am potolit-o. Îi urâsem pe comuniști cu tot sufletul meu. De aceea plecasem din România. Dar eram destul de pățit în viața mea și de obișnuit cu manifestațiile din Franța unde se protesta pentru orice, ca să nu mă gândesc și la posibile violențe, la gaze lacrimogene, sau la tot felul de  provocatori și huligani care apar ca ciupercile în astfel de situații. Recunosc că nu am stofă de erou.  Așa că am temperat-o și i-am spus că trebuie neapărat să îl așteptăm pe Cristian și să vorbim cu el. Ca să îi distrag atenția, am început să îi explic sensul unora dintre lozinci pe care nu îl înțelegea. Ea vorbea destul de bine românește cu un adorabil accent franțuzesc pentru care nu puteai să nu o iubești. Îmi amintesc când îi explicasem odată ce înseamnă un dihor, că se încăpățâna să pronunțe bihor, iar eu pur și simplu mă prăpădisem de râs. Franceza mea era tot atât de perfectă ca și româna ei. Din punctul ăsta de vedere chiar ne completam minunat, făceam un cuplu ciudat pe care prietenii francezi îl considerau excentric. Ea strecura cuvinte în franceză când vorbea română și eu invers.
Printr-o ironie a sorții, noi în Franța devenisem simpatizanți de stânga. Acolo mai toți artiștii și intelectualii înclinau spre stânga, iar pensia de artist din care trăiam fusese înființată de Mitterrand. În Franța descoperisem un socialism cu față umană și aveam oroare de extrema dreaptă. Noi nu ne uitam la televizor,  nici acolo, nici aici, dar la prima vedere am crezut ce spuneau mulți alții, că Iliescu fusese un fel de oponent inteligent al lui Ceaușescu, că e abil și bun politician și chiar mi se părea simpatic, eu îl vedeam ca pe un fel de Gorbaciov român.  Știam despre manifestațiile din Piața Universității și de la Cristian, dar și din plimbările noastre de seară când treceam pe acolo. Cristian îmi explicase că fuseseră manifestații mult mai puternice cu foarte multă lume, că se ceruse respectarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara ( nici un fost membru al nomenclaturii PCR sau al securității să nu aibă dreptul de a deține funcții publice pe o perioadă de 10 ani ) și se scandase jos comunismul și demisia înainte de alegerile prezidențiale și parlamentare din 20 mai, care au fost câștigate cu detașare de FSN. Mulți dintre prietenii noștri susțineau că alegerile fuseseră fraudate. După aceea se pare că manifestația din Piața Universității s-a stins ca amploare, dar au continuat-o membrii Asociației 21 Decembrie, alte Asociații și grupări anticomuniste, cei care intraseră în greva foamei, intelectuali, artiști și studenți. Văzusem cu ochii noștri greviștii foamei și corturile din fața Teatrului Național. Aveam câteva cunoștințe și printre cei de la Grupul pentru Dialog Social despre  care Cristian îmi spusese că sprijinise cumpărarea corturilor și îi susținea constant. Apăruse chiar  o rubrică despre albumul meu cu felinarele Parisului în Revista 22, scrisă de o pictoriță româncă prietenă cu Jaqueline. Decupasem articolul și îl aveam în dosarele cu portofoliul meu de la Paris. Cred că făcusem o copie și pentru documentele, diapozitivele și fotografiile mele păstrate de soră-mea în garsoniera ei din București. Să îmi amintesc să o întreb. Greviștii foamei care rămăseseră în Piața Universității continuau să  susțină respectarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara – și să ceară adevărul despre revoluție și abolirea structurilor comuniste, chiar dacă numărul manifestanților scăzuse după alegeri.
În sfârșit când a sosit Cristian ne-a spus că în zorii zilei trupe antitero au distrus corturile greviștilor și au fost făcute arestări. Pe la ora 9 dimineața când se îndrepta spre cabinet nu mai erau corturile, dar a văzut în Piața Universității grupuri de muncitori de la IMBG care scandau  „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”. Mi s-a părut monstruos să aud așa ceva în România secolului 20 și l-am întrebat dacă a auzit bine. A dat din umeri enervat.  După ce s-a schimbat și a mâncat ceva în bucătărie, l-am invitat să stea cu noi la un pahar de vin la măsuța din grădină. Scandările continuau să reverbereze în zidul casei vecine. L-am întrebat:
– Cine e Chițac ?
– Măi Nicolae, tu pe ce lume trăiești ? Despre el strigă manifestanții „să poarte pijama cu trandafiri pe ea!”  Adică la pârnaie cu el.
– Eu trăiesc pe lumea mea, i-am răspuns un pic iritat.  Și pe urmă ce naiba aveți cu trandafirii ăștia? Sunt cele mai nobile și mai superbe flori de pe pământ.
– Da, mi-a zâmbit Cristian, și svastica a fost considerată din cele mai vechi timpuri crucea soarelui, aducătoare de noroc până să fie preluată de Hitler. Ce să fac dacă FSN-ul și-a ales trandafirii drept simbol? Ce vină să fi avut trandafirii în războiul celor două roze când trandafirul roșu era emblema casei Lancaster iar cel alb al casei York, tânăra ramură a Plantageneților ? Niciuna. După venirea la putere a dinastiei Tudor, cele două roze s-au reunit simbolizând fuziunea și conviețuirea celor două familii.
Am surâs ironic fiindcă mi-am dat seama că dorea să o impresioneze pe Jaqueline, fără să realizeze că ea avea acea aversiune ancestrală a neamului ei față de englezi. Mai bine i-ar fi spus savoiardei ceva frumos despre trandafiri, să-i fi vorbit despre galanteria și simbolurile din Roman de la Rose sau despre stema cu trei trandafiri a orașului Grenoble învecinat cu vechea  Savoie din sud estul Franței, fiindcă Jaqueline ca și mine avea oroare că trandafirii nu se pot apăra de această devoalare de frumusețe și semnificație care îi poate  transforma cu cruzime după bunul plac al puterilor lumii în embleme ale războiului sau dictaturii.
Am privit în jos, cu ticul meu obișnuit concentrându-mă și pe urmă după ce m-am gândit bine mi-am ridicat capul aplecat  puțin spre stânga spre Cristian. Mișcarea asta a mea le dădea multora impresia de aroganță și răutate, dar nu era decât reflexul complexului meu. Fiind mic de statură aveam postura asta să privesc de jos în sus și ușor într-o rână interlocutorul, ca să dau greutate vorbelor mele și  să compensez prin atitudine diferența de înălțime. Și așa mă enerva că întâmplător scaunul pe care stătea el era pe un dâmb și asta îl făcea să pară și mai sus față de mine.
– Știi, am avut și noi o manifestație a agricultorilor la Paris. Au venit cu vacile încununate cu spice de grâu și panglici pe Champs-Élysées să protesteze că își vor arunca untul, brânza și ouăle fiindcă primesc pe ele prețuri de nimic, în timp ce totul se importă și ei sunt distruși de supermarché-uri.  Este un lucru foarte serios să ajungă agricultorii să își aducă vacile pe artera cea mai elegantă din Paris. Sunt mereu multe demonstrații și ale asistentelor medicale, ale lucrătorilor din construcții, manifestanții se adună de obicei în  Place de la Républiqe..dar asta a fost o manifestație cu totul specială, și-au împodobit frumos animalele pentru că au vrut să scoată în evidență valoarea lor și disprețul guvernului. Eu am fost impresionat.
– Nu mai bate câmpii. Asta e altceva Nicolae, sunt proteste sociale, aici e vorba de  manifestații politice maraton împotriva comunismului.
– Adică cum maraton ?
– Aproape cincizeci de zile de proteste uriașe. Doar am vorbit cu tine la telefon când Doina Cornea, dizidenți și  deținuți politici, o mulțime de personalități  au vorbit din balconul Universității care a devenit o tribună a libertății de exprimare. De acolo a fost citit Comunicatul Pieții Universității cu toate revendicările manifestanților, inclusiv respectarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara. Piața Universității a fost declarată Zonă liberă de neocomunism și tot de acolo s-a anunțat înființarea Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara. Am fost și eu în Piață de mai multe ori. Am strigat și eu Jos Chițac!. În decembrie 1989, Chițac a fost alături de Stănculescu și Gușă în echipa de generali trimisă de Ceaușescu  să reprime revoluția din Timișoara și acum e ministru de interne în guvernul  Petre Roman și simpaticul tău Iliescu l-a înaintat la gradul de general-colonel, ca să asigure desfășurarea lină a duminicii orbului. A gestionat cum s-a priceput mai bine manifestațiile anti FSN din ianuarie și aprilie, mineriadele din ianuarie și februrarie. Ți-am spus că partidele istorice au protestat când FSN s-a transformat peste noapte în partid politic și a anunțat că va candida la alegeri. Atunci au fost aduși mii de mineri care au devastat sediile Partidului Liberal și al Partidului Național Țărănist Creștin Democrat, sediile unor ONG-uri și chiar locuințele particulare ale unor lideri țărăniști și liberali. Corneliu Coposu a fost scos din sediul partidului cu o tanchetă ca să scape de furia minerilor. Probabil că se temeau că dacă Seniorul ar fi pățit ceva s-ar fi dezlănțuit nu atât furia poporului, cât a opiniei publice internaționale. Oricum partidele istorice sunt continuu ponegrite  de Televiziunea care are un sigur  post, de ziare și fițuici controlate de foştii comunişti şi securişti. Toți ăștia s-au strâns bloc în jurul FSN-ului. Manipularea a început odată cu telerevoluția din ’89, după cum bine știi. Mai ții minte că mă întrebai la telefon ce se întâmplă cu teroriștii și eu îți spuneam că nu am văzut nici măcar unul ? Și de altfel nu numai Chițac a fost recompensat după reprimările de la Timișoara. Se vede cu ochiul liber cum sunt repuși în funcție directori demiși la revoluție, cum sunt avansați în grad cei care au participat la crimele din ’89, cum securiștii și-au dat certificate de revoluționar lor și neamurilor lor și cum sunt promovați nomenclaturiștii în fruntea autorităților sub pretextul că au experiență. De fapt asta se spune mereu și despre Iliescu cel școlit la Moscova, că are experiență politică, că este un bun strateg etc.
– Que veux-tu dire par duminica orbului, l-a întrebat Jaqueline,cu accent pe a și pe lui. Îl ascultase foarte concentrată ca să se asigure că înțelege bine totul și  pe mine mă amuza foarte tare mutrița ei atât de simpatică atunci când se străduia să fie serioasă. Aici la București se înviorase și reușise să iasă din deprimare, dar și să se scuture un pic de nonșalanța aceea pariziană a ei de fie ce o fi care mă enerva de multe ori, să uite de sărăcia și de neajunsurile în care trăia la Paris, de când renunțase la postul de vânzătoare la BHV și  alesese să trăiască doar din arta ei.
– În Duminica orbului a fost ales  Iliescu președinte pe 20 mai și tot atunci au avut loc și alegerile parlamentare.
– Da, am intervenit eu dar, cum de au câștigat ? A fost voința poporului sau chiar crezi că a fost vorba de fraudă ?
– Nu știu, poate da, poate nu, cert este că nici nu știu dacă era neapărat nevoie de fraudă la imensa manipulare care a fost. FSN-ul care se pretinde emanat din revoluție s-a grăbit să se declare partid. Gândește-te că au în mână instituțiile cheie ale statului și mai ales Televiziunea care înainte de alegeri a discreditat tot ce s-a întâmplat pe viu în Piață. Se evita tot timpul să se recunoască evidența celei mai ample manifestații anticomuniste care a avut loc vreodată la noi. Iliescu nu s-a sfiit să  le califice drept tulburări ale liniștii publice și ale circulației rutiere de către anarhiști și legionari, i-a numit golani pe manifestanți, iar acum  spune că trebuie lăsați să fiarbă în suc propriu.
– Mi se pare că nu este lipsit  de umor.
– Un umor sarcastic. Nu se poate glumi pe seama celor care au murit pentru noi și pentru țara asta. Ei au vrut cu totul altceva, nicidecum concentrarea puterii în mâinile celor din a doua linie a nomenclaturii comuniste.
– Cred că Jaqueline nu a înțeles expresia asta cu duminica orbului.
– A, păi alegerile au avut loc luna trecută, pe 20 chiar când era duminica orbului în calendarul ortodox. Vindecarea orbului din naștere este  una dintre minunile săvârșite de Iisus. În evanghelia după Ioan, Iisus spune metaforic că el a venit în această lume, pentru ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Este o ironie a sorții sau un semn de la Dumnezeu că alegerile au căzut chiar în această zi, dar cu siguranță cei mulți care au votat vedeau, dar de fapt erau orbi. Așa că aceste alegeri vor fi mereu pomenite ca alegerile din duminica orbului. Votanții au fost  manipulați cu o abilitate și o demagogie ieșite din comun. Televiziunea transmitea minciuni și zvonuri avertizând cetățenii cu privire la drogații și agenții străini înarmați  din mijlocul manifestanților. Lumea care nu trecuse prin Piața Universității spunea că sunt anarhiști că „așa a spus la televizor“ și din păcate multă din această lume care credea tot ce i se spunea pe micul ecran a fost cea care a votat fără să înțeleagă ce se întâmpla de fapt. Eu cred că din nefericire revoluția a fost confiscată foarte repede, am ieșit cu toții bolnavi dintr-un regim totalitar și până să ne dezmeticim am fost manipulați machiavelic și vom  avea încă de a face cu multă ură și multă frică, iar vindecarea va fi grea și de lungă durată.
– Dar parcă ai zis ceva de aprilie, atunci  ce a mai fost, tot minerii ?
– Nu, în aprilie manifestanții au fost încercuiți de polițiști și scutieri cu  puști mitralieră și bastoane de cauciuc mobilizați într-un număr foarte mare, mult mai mare decât numărul celor care protestau. Oamenii au refuzat să părăsească Piața și au păzit baricadele simbolice peste noapte. Pe urmă a doua zi în zori au venit camioane militare de la Apărare și de la Interne cu soldați înarmați care au lovit manifestanții cu bastoanele, cu picioarele și cu pumnii. Au fost bătute și niște călugărițe care erau acolo și se rugau la troița ridicată în memoria celor uciși în decembrie ’89. Poliția a eliberat Piața Universității care fost înconjurată și de armată. Bucureștenii indignați de această brutalitate fără margini  s-au adunat din ce în ce mai mulți să protesteze și pentru că atunci Piața Universității era încercuită s-au postat în scuarul de la fântână.
Jaqueline care se dusese cu ceștile și paharele la bucătărie ne-a chemat. Cristian lăsase televizorul deschis ca să mai vedem ce se petrece. Era cam zece seara. Se transmitea comunicatul lui Iliescu din care am notat:  „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită.Elemente turbulente vor încerca să pătrundă şi în alte obiective, aceştia având asupra lor arme şi muniţie; toţi militarii să aibă baioneta pusă la armă şi să se apere împotriva celor care atacă. Atacatorii sunt contrarevoluţionari legionari.”
– Vă spun clar va fi o nouă mineriadă. Aveți grijă mâine, mai bine stați acasă.
– Dar eu nu înțeleg i-am zis. Nu există forțe polițienești? Ce înseamnă chestia asta cu minerii?
– Ei sunt bătăușii, masa de manevră a actualei puteri. Sub pretextul  apărării democrației și a  instituțiilor statului sunt chemați să intimideze populația și să înăbușe orice manifestare anticomunistă.
– Păi și vin așa precum cățelul lui Pavlov când sunt chemați?
– E simplu, li s-au oferit măriri de salarii și tot felul de beneficii, așa că sindicatele din Valea Jiului au fost  aservite puterii iar mișcările lor  au devenit din păcate doar niște nefericite instrumente politice de anihilare a opoziției și a statului de drept. Cu toate astea, părerea mea e că pot fi extrem de imprevizibili când le sunt lezate interesele.
Am stat de vorbă până târziu. Scandările din Piață nu se mai auzeau. Ne-am dus la culcare. Nu reușeam să adorm. După miezul nopții în zidul calcanului au reverberat zgomote puternice de focuri de armă. Se trăgea pe la Universitate. Mai pe urmă am aflat că fuseseră oameni  împușcați mortal.
A doua zi m-am trezit neliniștit. Mă bântuia sunetul sec al împușcăturilor auzite peste noapte. Jaqueline lua somnifere și nu auzise nimic. În bucătărie Cristian îmi lăsase un bilet lângă cafetieră „Ai grijă pe unde umbli astăzi. Au venit minerii, să nu te duci pe la Universitate. Ia-o pe străduțe, să nu cumva să mergi prin centru”.  Aveam întâlnire cu funcționarul de la ONU recomandat de Cristian. Am băut  repede cafeaua, mi-am luat bilețelul cu numele persoanei și adresa Reprezentanței, dar și aparatul meu de fotografiat Rolleiflex de care eram nedespărțit. Era pe undeva pe strada Aurel Vlaicu. Cuoșteam bine zona. Voiam să o iau spre Grădina Icoanei așa că m-am îndreptat spre Piața Rosetti ca să traversez de acolo. Când am ajuns în dreptul sediului Partidului Țărănist, am dat direct de puhoiul de mineri. Îmi amintesc că am văzut o haină  însângerată atârnată pe cabina portarului și că de pe ferestre zburau mașini de scris, teancuri cu ziarul  „Dreptatea” și tot felul de documente aruncate în stradă. Pe urmă l-am văzut pe un tip cunoscut din guvern, nu îmi aminteam cum se numește, dar îi știam bine figura și  m-a surprins că își răsese barba. Ieșea din sediul partidului țărănist cu o ceată de mineri după el. Am mai văzut cum un miner înjura și scuipa o fată, iar altul o trăgea de păr. Oamenii erau bătuți cu bestialitate, arestați și băgați în dube sau în mașini particulare. Instinctiv am fotografiat gloata. Am reușit să surprind vreo patru cadre. Erau înarmați cu bâte, răngi și topoare. Băteau trecătorii la întâmplare. Am văzut cum au lovit o fată în cap cu toporul. Rămăsesem încremenit. Când și-au dat seama că am fotografiat, doi dintre ei  s-au repezit spre mine , am realizat că vor să îmi smulgă aparatul și să mă bată. Pentru o clipă picioarele nu m-au ascultat. Am crezut că voi rămâne proptit acolo și că voi muri dar mi-am revenit dintr-o dată  și când am văzut că se schimbă semaforul am țâșnit traversând repede pe roșu și am luat-o la goană pe străduțe cuprins de o frică soră cu moartea, cum nu mai simțisem în viața mea.  Îmi tremurau picioarele. Nu îmi venea să cred că mă aflu în inima unui coșmar. Parcă văzusem oamenii grotelor. De fapt ei erau un fel de  oameni ai grotelor dar eu mă gândeam la strămoșii îndepărtați ai omului, la troglodiți cu fruntea teșită, mâinile noduroase și dinții ascuțiți. Acaparaseră străzile din centru.  Cineva zbiera „căutați-i pe drogați.” Erau bătuți tinerii cu barbă, studenții, cei care li se păreau că ar fi intelectuali. Atunci am înțeles de ce își răsese barba tipul acela de la guvern care acționa ca un fel de lider al celor care devastaseră sediul. Într-un târziu când am realizat că nu mă mai urmărește nimeni, m-am oprit din alergat. În apropiere de Grădina Iocanei m-am întâlnit cu un miner rătăcit care părea dezorientat și se uita fix la mine. Avea  ochii mici duși în fundul capului  de oboseală. La început am crezut că este beat. Probabil că se pierduse de ai lui  și nu știa prea bine unde se află. M-am apropiat de el și l-am întrebat:
– Domnule miner, de ce ați venit în București să bateți oameni ?
– Gheorghe mă cheamă. Păi am venit să apărăm guvernul, să fie ordine, să plece drogații. Eu nu am bătut pe nimeni, da să știți că e ceva ce nu pricep, vă zic că vă văd om bătrân.
Am tresărit, nu m-am considerat niciodată bătrân, ba chiar venind la București cu Jaqueline să realizăm atâtea planuri frumoase mă  simțeam mai tânăr ca niciodată. Eram  profund jignit, dar nu am zis nimic ca să nu îl întrerup.
– Am văzut, continuă minerul  de cum am venit în gară, ortaci curați cu salopete noi, cu lămpașe și căști fără urme de cărbune, nu știu ce-i cu ăștia, ce să vă zic mai mult, acum îi caut pe ai mei. Cică trebuie să curățăm centrul de d-alde d’ăștia legionari, studenți și bărboși.
– Și de ce aveți o bâtă în mână, ca să îi bateți, așa faceți ordine?
A ridicat din umeri și mi-a întors spatele. Mă gândeam ce supărat o să fie Cristian pe mine când o să îi povestesc cum am interpelat minerul.
Nu m-am mai dus la sediul ONU. Mă șocase foarte tare scena aceea cu fata lovită cu toporul în cap. Aveam palpitații , îmi simțeam gâtul uscat și fusesem numit  bătrân. Oare așa mă percep pe mine oamenii, ca pe un bătrân ? Cred că prefer „omulețul veninos”. Am developat filmul la un centru foto de pe lângă Piața Galați, am așteptat până au făcut fotografiile, eram nerăbdător să le văd și  să i le arăt  lui Jaqueline și lui Cristian.
Când am ajuns acasă am dat drumul la televizor să vedem ce se întâmplă. Răzvan Teodorescu a declarat cu emfaza lui obișnuită că se vede nevoit să întrerupă transmisia mineriadei din cauza turbulențelor manifestanților. Nu mai știam ce să cred.  Cristian îmi povestise că directorul televiziunii,  reputat istoric și om de cultură a denigrat manifestațiile din Piața Universității. Făcea și el parte din sistemul Iliescu. Funestă cădere în postcomunism a unui om de o asemenea talie.
Am închis televizorul și am ieșit în grădină. Cristian a venit mai devreme și s-a bucurat că ne găsește acasă și că suntem bine. I-am arătat fotografiile cu minerii și i-am povestit ce am pățit. Jaqueline pregătea cafeaua în bucătărie, iar noi doi  beam câte un pahar de coniac. Am tresărit când pe portița de fier a grădinii a dat buzna un tânăr. Fața îi șiroia de sânge, pe brațul drept avea o tăietură destul de adâncă, șchiopăta și mergea foarte îndoit de spate. S-a sprijinit buimac de trunchiul dudului bătrân.  Cristian s-a repezit îngrijorat spre el. Ne-a spus pe un ton răgușit:
– Mi-am luat o bătaie soră cu moartea de la bestiile alea.
– Mihai, vino repede cu mine în baie să te speli și să te pansez. Va trebui să mergi la spital, i-a zis Cristian.
– Nu merg la niciun spital.
– Ai tăi știu că ești bine? Neapărat să le telefonezi de aici, să le spui că ești bine.
Era fiul unor prieteni de ai lui. După ce Cristian i-a curățat rănile și l-a pansat a mai adus un scaun pliant, a făcut prezentările și  ne-am așezat cu toții să îl ascultăm.  Jaqueline a venit cu cafeaua proaspătă. Îmi amintesc că era foarte tânăr, cu  păr castaniu ondulat, ochi frumoși, mâini delicate cu degete lungi și subțiri. Jaqueline a remarcat că seamănă cu Delacroix în tinerețe.
– Eram în redacție la „Dreptatea”. Poate nu știi, dar de o săptămână  am primit  coordonarea paginii „Dreptatea tinerilor României”. Știu că sună cam stângaci, dar eu sunt mându că lucrez la un ziar pe al cărui frontispiciu scrie „Tribună de luptă împotriva comunismului”. Au dat năvală în toate birourile, m-am pomenit cu ei peste mine mi-am luat niște mari bâte pe spinare și pe urmă fiindcă am leșinat, m-au târât pe Caimatei. Am zăcut acolo lângă alții care fuseseră bătuți. Câțiva își pierduseră cunoștința. Erau doi malaci care ne păzeau, dar când m-am trezit din leșin  am profitat de neatenția lor și am rupt-o la fugă spre Radu Cristian, pe Sfinților, pe Cernica și iată-mă.  Doamne Dumnezeule….exclamă și în clipa aceea se făcu atât de alb la față, că ne-am speriat cu toții,
– Ce este Mihai, îți este rău? l-a întrebat Cristian
– Portarul săracul… portarul nostru de la sediu, din ghereta mică de la intrare. I-au crăpat capul cu un topor și nu am mai văzut decât cum doi îl băgau în portbagajul unei Dacii. Nu are rude, e venit din provincie săracul de el, l-or fi omorât ?
Atunci eu m-am gândit că probabil haina aia însângerată pe care o văzusem atârnată pe gheretă fusese a bietului om și am avut o senzație de greață puternică amintindu-mi la rândul meu de fata pe care o băgau în portbagaj.
– Unul dintre băieții lângă care m-au trântit pe Caimatei mi-a șoptit că l-au prins în față la ministerul Agriculturii și l-au bătut cu bâtele.  Avea o rană urâtă la cap. Îl priveau cu furie și continuau să îl bată, așa cum era plin de sânge, unuia i-a alunecat toporul din mână când a vrut să îl lovească în moalele capului și de aia era lovit doar într-o parte, altfel poate l-ar fi omorât. Era student, fugise de la Facultatea de Geologie. Mi-a spus că acolo făcuseră prăpăd, devastaseră o colecție de flori de mină (ce ironie! va trebui să scriu despre asta) unică în Europa. Înainte să fugă a apucat să vorbească la fântâna de la Dunărea cu doi prieteni de la Arhitectură care i-au spus că minerii au bătut și niște profesori, că  aveau fotografiile lor în mână și i-au căutat să îi bată. Au mai apucat să îmi spună și că au auzit că  devastaseră   sediul Partidului Liberal de pe bulevardul Bălcescu. L-am sfătuit să încerce să fugă cu mine, dar nu avea putere. Ce s-o fi întâmplat cu el?
Cristian i-a spus să se liniștească și să doarmă noaptea aceea la el, dar a refuzat a zis că trebuie să se întoarcă la sediu să vadă dacă s-au liniștit lucrurile și să scrie despre tot. Am povestit și eu ce am pățit și i-am dat două dintre fotografiile făcute de mine lui Mihai. Aveau să apară a doua zi pe prima pagină a ziarului „Dreptatea”, dar recunosc, am fost laș, i-am spus să nu-mi pomenească numele. Mihai nu a vrut să mănânce nimic. Cristian i-a făcut un ceai și pe urmă l-a rugat să se întindă pe canapeaua din biroul lui. Avea nevoie de somn. S-a odihnit numai o oră, pe urmă a dat câteva telefoane și a plecat spre sediu. Ne-a spus că acum era liniște, dar că aflase că sunt mașini cu jandarmi postate strategic pe străduțe, gata să intervină. A plecat așa, bandajat la cap și cu rana de la mână pansată. Cristian nu a putut să îl oprească.
La un moment dat a sunat telefonul. A răspuns Cristian și a stat de vorbă mai mult de jumătate de oră. Pe urmă a venit și ne-a spus:
– Era Tudor. E în stare de șoc. A văzut  cum  au zdrobit capul unui tânăr. El din fericire azi nu avea ore, dar era prin centru și a scăpat ca și tine Nicoale,  strecurându-se pe străduțe. A aflat și că profesorii de lingvistică Grigore Brâncuș și Petru Creția au fost bătuți de mineri.
După plecarea lui Mihai am tăcut cu toții adânciți în gânduri. Știam că în momente ca acestea ale unei tăceri prelungite care se așterne pe neașteptate  se spune că a trecut un înger. Eu nu am văzut niciodată îngeri și nu prea înțelegeam până atunci  de ce se obișnuiește să se spună așa, credeam că e un simplu automatism verbal, sau un fel de îndemn la meditație prin tăcere, fiindcă din câte știam, îngerii sunt considerați mesageri de către oameni, chiar dacă mesajele lor pot fi  laconice sau criptate. Dar atunci în grădina lui Cristian cred că am înțeles pentru prima dată ce înseamnă tăcerea îngerilor. Sunt sigur că toți ne gândeam la tinerii nevinovați care și-au dat viața. Și îngerii au trecut zâmbind, într-o tăcere care ne-a vorbit în felul lor, umplând vidul dintre noi și divinitate. 
În culorile  sidefii ale amurgului, Jaqueline s-a apucat să fotografieze  din prim plan trandafirii care înfloriseră superb, erau de toate soiurile, corai, galben lămâie, albi, piersicii, roz și roșii ca sângele, pitici, înalți sau agățători, frumos orientați pe un mic palier de fier forjat care mărginea rondul. Petalele lor păreau de catifea lucind în lumina de iunie. Prima lună de vară, luna trandafirilor. Ce oribil că partidul ăsta neocomunist și-a ales drept siglă  trandafirii.

Paris, 2001

Sunt mai mult de zece  ani de la mineriada din București. Cred că acest cuvânt din nefericire aparține doar limbii române, a trebuit inventat, s-a împământenit în vocabular ca o amprentă funestă, o cronică a ororii. Am plecat atunci cu un gust amar și lipsurile de care ne lovim acum în Franța par raiul pe pământ față de ce au pățit atunci atâția oameni nevinovați. Am și acum într-o mapă un exemplar  îngălbenit al ziarului „Dreptatea” cu fotografia făcută de mine pe prima pagină. O gloată amorfă și înspăimântătoare.  Când am mai vorbit cu Cristian l-am întrebat dacă s-a mai aflat ceva despre bietul portar de la Partidul Țărănist care nu avea pe nimeni. Mihai i-a zis că nu se mai știe nimic de el. Cu siguranță l-au omorât. Cristian mi-a spus că prin septembrie în anul acela Mihai ca mulți alții din generația lui, a plecat din țară pentru totdeauna. M-am gândit că probabil toți care au trăit clipele acelea de groază, care au fost bătuți, mutilați, sau care au pierdut pe cineva drag, nu vor uita cum li s-a mulțumit în mod public minerilor pentru restabilirea ordinii în capitală.
Planul nostru cu albumul cu flori a căzut. M-am întâlnit după câteva zile de la mineriadă cu funcționarul acela de la ONU, care ținea neapărat ca fiecare fotografie a albumului să aibă denumirea speciei de floare în limba latină, era vorba despre un proiect axat pe  conservare în care se neglija latura artistică și nu doreau să figureze biografia și portofoliul meu, nici prefața în limba franceză scrisă de Jaqueline și tradusă în mai multe limbi. Schimbaseră titlul, acum nu se mai numea „Flori de câmp”, ci „Prevenirea și gestionarea schimbărilor climatice” și conținea texte despre documentele și acțiunile organizației pe această temă la nivel global. Pe coperta I urma să scrie „editat de un grup de experți ” în partea de jos cu sigla cunoscută mare și albastră, iar numele meu să figureze mic de tot  pe o manșetă, doar ca „autor grafică” (fiindcă mi s-a explicat că așa se spune acum), iar evident, Jaqueline ieșea complet din ecuație. În acest fel își însușeau munca noastră, dar ne refuzau recunoașterea. M-am enervat, i-am explicat că grafica din câte știu eu înseamnă  fotomontaj, prezentarea generală a albumului, alături de tehnoredactare, poziționarea în pagină etc. și că eu sunt autorul unor fotografii de artă, ba chiar l-am apostrofat pe individ, am ridicat tonul  explicându-i diferența dintre o simplă lucrare de  documentare și actul artistic, așa că  nu a mai ieșit nimic. Nici în coșmarurile cele mai înfricoșătoare nu îmi imaginasem că vor fi textele lor specializate acolo împănate cu fotografiile noastre.  Eu înțelesesem că ei îmi sponsorizează mie un album de artă și atât. Tipul a fost scandalizat a spus că ei au lucrat zile întregi să conceapă acest album, să poziționeze fotografiile la text, iar eu l-am întrebat în felul meu caracteristic care devine și mai supărător când sunt nervos „vraiment, chiar a trebuit să concepeți albumul meu ? c’était pas la peine  monsieur! Fiindcă nu era nimic de conceput, este albumul meu și al lui Jaqueline, iar asta e obrăznicie!
După ce am plecat furios, l-a sunat pe Cristian să îi spună că nu sunt în toate mințile. Cristian mă cunoștea prea bine ca să se supere pe mine, dar cum se spune a înghițit gălușca și și-a stricat relația cu omul acela din cauza mea.
Sică Râmniceanu pentru că avea editura în blocul cu sediul Partidului Liberal, a fost bătut și el de mineri,  i-au distrus birourile, telefoanele, mașinile de scris și două copiatoare. După mineriada din iunie  persoanele arestate nu au fost acționate în justiție, ar fi fost culmea, dar  a urmat o perioadă de lipsă a libertății presei. Cristian mi-a spus că a fost împiedicată prin amenințări apariția cotidianului România Liberă. Mi s-a părut de necrezut că au mai urmat  trei mineriade, una în septembrie – tot în anul când venisem noi la București, dar noi ne-am întors la Paris la sfârșitul lui august – și alte două mineriade acum doi ani, în ianuarie  și februarie 1999. A urmat un adevărat exod al tinerilor care părăseau țara definitiv.  România a fost exclusă de la orice formă de finanțare a organismelor internaționale. Lui Sică i-a fost foarte greu să repună editura pe picioare pentru că în anii aceia nu a mai obținut comenzi, iar niște firme investitoare care îi comandaseră pliante de prezentare se retrăseseră din cauza climatului nesigur. La un moment dat a fost gata să declare falimentul. A trecut printr-o depresie gravă și  pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură cum se spune, soția lui s-a prăpădit de cancer. Cu sprijinul unor prieteni apropiați a reușit până la urmă să salveze editura. Abia anul acesta, am stabilit să reluăm proiectul de reeditare a albumului, Brâncuși. Chiar azi i-am trimis BT-ul.Sper să fie într-un ceas bun.
Așa cum a pronosticat  Cristian, România are de a face cu aceeași Mărie cu altă pălărie. FSN-ul despre care el spune că este continuatorul PCR a fost rebotezat  FDSN, PDSR,  și în cele din urmă  a devenit Partidul Social Democrat, PSD. Totuși eu cred că acum sunt alți oameni poate mai tineri, cu altă viziune, care să nu fie preocupați doar de acapararea puterii și de îmbuibare,  care chiar să creadă în valorile de stânga și să facă ceva bun pentru oameni. Cristian spune că am rămas un naiv enervant. Nu m-a interesat niciodată politica. Am avut doar simpatii și antipatii. Așa cum i-am spus, cât am fost în țară i-am urât pe comuniști, am urât dictatura și crezusem că am scăpat de ei. Sper din tot sufletul să nu se mai întâmple vreodată asemenea atrocități. Dar ce mă dezgustă pe mine cel mai mult este  toleranța poporului meu față de toate aceste crime și de repetitivitatea represiunilor. Ridicarea din umeri, tăcerea și pe urmă uitarea înseamnă acceptare chiar dacă nu ne place să o recunoaștem. După ce am fost timorați de dictatură, după ce au murit atâția tineri, am meritat toate acestea ? Chiar nu este nimic de făcut ? Poate singurul lucru care s-a câștigat după atâtea morți și nu cu ușurință a fost libertatea de expresie. Dar cu ce preț ? Când ți se spune „noi muncim, nu gândim!” este ca un pumn violent, lovind zdrobitor fața proaspătă a visatei democrații. Nu îi condamn pe tinerii care au plecat. Eu am fugit de comunism, iar ei de tentaculele lui.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ