Jocul lui Horacio Oliveira

Înainte să deschidă ușa, mama se uită pe ochean și, dacă tocmai trece vreunul dintre cei cu ureche de elefant, așteaptă toți trei, chiar se dau câțiva pași în spatele ușii, deși mama le repetă că nu mai e nicio problemă. Nu întotdeauna se vede clar pe vizor pentru că lumina nu se aprinde la timp și pentru că urechea poate fi și la spate, nu toți o au în frunte, poate să fie și pe un umăr sau la fund, uneori chiar aproape de călcâi și atunci omul trebuie să fie atent tot timpul ca să n-o târșâie prea rău pe jos. Și nu se vede nici nuanța, chiar dacă acum au rămas doar cele deschise la culoare, dar tot o să mai fluture un timp. Ela și Leo știu ce reprezintă fiecare, le-a explicat mama: gri deschis înseamnă că e spre bine, gri-gri e încă acceptabil, dar gri închis înseamnă că Ela începe să se smiorcăie, pentru că l-a auzit deja pe Leo spunându-i cuiva la telefon despre ce e vorba.

Noi n-o s-avem ureche d-asta, nu? întreba la început Ela, sora cea mică, uitându-se spre mamă și spre Leo, fratele mai mare. Maică-sa o mângâia pe cap: Nu, noi nu, dar mulți au. De ce? De ce au? Sunt urâte și dacă noi n-avem înseamnă că nu sunt bune. Nu pot să și le scoată? Mama îi aranja părul: Ba da, în casă și le dezlipesc, dar afară n-au voie să iasă fără urechea de elefant, dac-o au. Bine, da’ promiți tu că noi n-o s-avem? Da, da, sigur, stai liniștită, scumpo.

Tot mama le-a explicat în primele zile: oamenii în uniformă verifică actele celor care ies din casă, îi întreabă unde merg, calculează cât de aproape sunt de casă, și pe urmă scot o ureche de elefant albă, dar de un alb frumos, pur, exact ca o petală de floare de cireș alb, nu roz, și o lipesc pe cei verificați, unde au ei chef, spun că știu ei de ce acolo și nu dincolo, și dacă nu stă, urechea adică, oamenii au voie să plece, sunt bine, dar dacă se lipește, n-o mai pot dezlipi decât în casă, pentru că oricum n-ar avea loc cu ea, la cât sunt de mici camerele, a spus și copiii au râs, iar ea a fost sigură că Ela n-a priceput nimic. Și pe urmă urechea își tot schimbă culoarea, dar să nu ne mai gândim la asta, le-a mai zis mama.

Ies toți trei din casă, coboară scările cu atenție, fetița nu se împiedică de data asta, cum i se întâmplă uneori, și când sunt afară din clădire dau de primul liliac înflorit. Ela nu vrea să-i spună liliac, îi zice copac cu păr creț mov, Leo îi spune liliac, dar nu se zgâiește la el ca sor-sa. Fetița are o carte cu basme și poze și acolo apare un băiețel care se cațără în toți copacii, așa că vrea și ea să încerce, dar mama n-o lasă niciodată: se rup hainele, iubito, te murdărești, poți să cazi, o să te zgârii, nu e pentru fete, spune. Acum au voie să iasă din casă fără să mai apară oamenii în uniforme, dar încă li se pare ciudat, și la fiecare pas se uită întrebător amândoi frații ca și cum ar vrea să știe: Sigur nu facem ceva rău? Sigur avem voie? Sigur putem să mergem unde vrem? Sigur putem s-o vizităm pe mătușa? Sigur putem să intrăm în parc? Mama le răspunde și zâmbește spre ei, și totuși se uită puțin încruntată în toate părțile, pândind parcă ceva, așteptând s-apară cineva sau să i se strige ceva. Ela ar vrea s-alerge, îi place s-alerge după câte o pisică sau spre o jucărie uitată de cineva sau după un căruț de copii mici, dar mama o ține strâns de mână și spune: E voie, normal c-aveți voie să faceți toate astea, dar mai bine așteptăm încă un timp, să fim siguri.

În fața unei librării, Ela arată cu degetul în timp ce maică-sa are grijă ca fetița să stea departe de geam: Uite, poți să-i iei o carte vie lu’ tata, spune ea, și Leo râde. Cum adică vie? O carte nu-i un om. Știu asta, se înroșește ea, da’ e mai vie decât tableta lu’ tata. Mama mijește ochii și se uită înăuntrul librăriei, vede un cumpărător și îi ia de mână pe copii: Mai bine nu intrăm azi, poate mâine.

Mamei îi place să cumpere cărți: le citește și pe urmă le lasă pe noptieră sau pe birou, doar-doar Gus, tatăl copiilor, e curios și citește, dar el întreabă mereu: E bună? Ți-a plăcut? Și o așază în bibliotecă într-un loc ales la întâmplare. Când librăriile s-au închis, mama nu s-a lăsat: a început să comande cărți pe internet, și iar încerca să-l convingă pe Gus: E extraordinară, iar el îi arunca o privire, îi arăta ecranul laptopului lui și spunea: Da, da, peste tot dau numai de sloganul ăsta: Citește cărți. Cine se gândește la cărți acum? Mai știi când au fost protestele alea și a apărut un deștept cu lozinca asta: Nu veni la protest, stai acasă și citește cărți? Toți au zis că e diliu, că neagă realitatea, dar acum, c-o spun toți, e bine, și ar trebui și eu să pun mâna pe-o carte, zici? Dacă vreau să-mi distrag atenția, mă uit la un film, n-o să mă oblige nimeni să citesc doar pentru că nu ies din casă. Concentrează-te tu acum la o carte de Proust, dacă poți.

 

De câte ori ne întoarcem acasă mama e cu gura pe noi: Spălarea pe mâini, știți că dacă nu, vă crește urechea de elefant. Ela aleargă prima la baie și începe să-și frece mâinile cum a învățat-o mama. Asta e cam tot ce face mama zilele astea, oricând o întreb ceva, e cu mâinile în chiuvetă și-mi aruncă o privire încruntată care știu că înseamnă: Ureche de elefant. Nu mă las și-i răspund: Ei și ce-are? O ureche imensă și gata, n-ai zis tu că nu trebuie să-i arătăm cu degetu’, că nu-i o rușine, că așa li s-a întâmplat? Ea dă din cap în timp ce se șterge pe mâini și se uită pe geamul din baie (se uită mult pe geamul ăsta): se văd doi copaci și, uneori, mă cheamă și pe mine, n-ajung pentru că e sus de tot, aproape de tavan, și mi-a pus un scăunel să ne uităm amândoi. Până acum câteva zile erau doar niște bețe și acum au înflorit – zice mama, stă și privește de parc-ar număra frunzele și florile care apar, pe urmă aranjează o cârpă pe jos, oftează și o ia de la-nceput cu spălatul pe mâini.

Nu-i o rușine, spune mereu, dar s-a întâmplat și din vina lor, nu trebuie să-i arătăm cu degetul, dar… N-o las să termine: Atunci de ce nu ieșim din casă când trec ei pe palier? Își șterge bine mâinile roșii: Deci nu fugim de ei, dar e mai bine să stăm departe încă o vreme. O vreme cât? Asta spui de la începutul lunii. Și atunci îmi dau seama că mama așteaptă să nu mai aibă oamenii urechile alea într-o zi, asta așteaptă.

 

Abia ați ieșit, bombăne tatăl și se întoarce bosumflat la laptopul lui. N-am avut timp nici să deschid un document, puteați să stați la soare, acum e voie, ce v-ați grăbit așa, măi? Du-te tu și stai la soare, strigă din baie mama, în timp ce-și freacă mâinile. Bărbatul se apropie greoi și se sprijină de tocul ușii. Nu trebuie să te mai speli atâta, a trecut. Auzi? Stând așa și lucrând, mi-am dat seama cine a pus toată treaba la cale, vrei să-ți zic? De la tine mi-a venit ideea, toată ziua fleașc-fleașc pe mâini, uite cum ți se face pielea, am dreptate, da? Ea nu răspunde, doar trage cu ochiul spre geamul deschis. Bun, și atunci o să ai nevoie – tu și toată lumea asta obsedată și disperată care repetă gestul ăsta în neștire – de cremă, deci toți o să dăm buzna să luăm creme, ăștia au început totul, pentru că nu se mai cumpăra cremă de mâini, toți luau doar pentru riduri și celulită și vergeturi și alte prostii, dar nimeni nu mai lua cremă de mâini. Ei, acum o să ia. Tu o să iei, toată lumea o să ia. Se apropie și vrea s-o îmbrățișeze, dar ea se retrage în fața geamului.

 

Mama n-a ținut niciodată vreun jurnal, am fi găsit noi, eu și asta mică, pentru că deși e mică și nu prea pricepe nimic, are ea așa o chestie încât găsește lucruri prin casă despre care mama și tata nu mai știau nimic de mult. Acum s-a apucat mama să scrie un jurnal. Scrie mai ales după prânz și după masa de seară, după ce ne cicălește să ne culcăm. Ela crede că face mare scofală că se bagă singură-n pat și adoarme înainte să ne verifice mama, dar eu mă plictisesc și trec pe lângă tata, care e-n birou și nu simte când sunt acolo, și mă uit pe furiș la ce face. Crede că nu știu că, în loc să muncească, stă și trimite întruna mesaje pline de emojiuri și gifuri și râde singur pe-nfundate. Până de curând, dacă mă prindea că-i scriu unei fete, îmi dădea imediat una peste ceafă în joacă sau îmi ciufulea părul sau îmi făcea cu ochiul dacă era în toane mai bune și spunea: Scrie-i ce vrei, dar fără zâmbete din alea, sunt o prostie. Și uite-l acum.

Mama nu e în dormitor, a ieșit pe balcon. Avem o ferigă mare, și mama stă și o tot aranjează și udă de vreo douăzeci de ori pe zi. Voiam să mă trântesc în patul lor, fac asta câteodată pentru că-mi place, e mare și elastic, și pe perna ei am găsit caietul deschis. Trebuia să-l țină sub cheie, așa se face, da’ nu prea-i înțeleg scrisul, se ia de mine că scriu cu picioarele, da’ ea face niște mâzgălituri că numai ea știe ce scrie, poate chiar sunt în altă limbă.

 

„Uneori, seara, cred că totul e doar în mintea mea, uneori chiar sunt sigură că ce se întâmplă nu se întâmplă în realitate. E doar o proiecție a minții mele pentru că am avut mereu obsesia asta cu microbii, exact ca Leo DiCaprio în The Aviator – parcă ăsta era filmul, nu altul, că le mai confund, oricum în toate mi-a plăcut, ce să zic – când se freacă de zor pe mâini pentru că mama lui i-a zis de mic că lumea e plină de microbi. Vorbesc cu Gus despre asta, citesc știri, și totuși mă întreb dacă e real sau e doar obsesia mea care a dospit. Și nici măcar n-am înțeles cât de mult trebuie să ne ferim de ăștia cu ureche de elefant. Adevărul e că mulți sunt nesimțiți, n-au grijă de ele, ar putea și ei să și le țină cu mâna când trec pe lângă oameni, nu să le lase să fâlfâie așa, și la fel, nu mi-e clar: de ce dacă urechea îl atinge pe unul pe haine, trebuie să se spele pe mâini, e ca și cum totul ajunge la mâini, ca și cum toți am avut mâinile prea murdare prea mult timp sau nu știu, dar cum să-i fac pe Ela și pe Leo să nu le fie frică dacă mă văd pe mine spălându-mă întruna? Ela nu înțelege mai nimic, e ca o poveste pentru ea, și dacă-i spun că e bine și mă uit convingător la ea și mai fac o glumă, da, ea mă crede, n-are de ce să nu mă creadă, dar Leo vrea explicații logice, ca lumea, și Gus vine doar cu teoriile lui anapoda. Gus e tot mai enervant – sper să nu citească: Hei, Gus, dacă citești, să știi că nu vorbesc serios, ai puțin bun-simț și închide caietul, pentru că n-ai voie să citești, ok? Nici eu nu-ți mai citesc mesajele. Să revin: dacă Gus stă în casă, ar putea și el să miște puțin, s-ajute, nu, totul eu, i-auzi-l cum strigă: Foo-mii-țăă, crede că e tare simpatic, o să mă controlez și o să fiu calmă, n-o să zic că pierde întruna timpul pe laptop, o să văd doar lucrurile frumoase, o să-mi amintesc doar lucrurile frumoase, o să-mi imaginez doar lucruri frumoase și.

Am revenit: după cină, am rămas doar noi doi la masă, Ela a trecut imediat să coloreze – îmi place uneori să mă uit la ea cum apasă creionul și încearcă să nu iasă din conturul desenului, iar când iese dă repede cu degetul, ca și cum ar vrea să bage culoarea rebelă la loc –, iar Leo s-a băgat în dormitor să-i scrie fetei ăleia. Nu vreau să fiu deja ca o soacră, dar fata asta e cam băgăcioasă și-l pune să facă tot felul de lucruri pentru ea și măcar de-ar fi mai frumușică, mai dulce, dar e așa colțuroasă și prea înaltă pentru el. Despre altceva vreau totuși să scriu, s-o iau de la capăt:

Stăteam eu cu Gus la masă, cu toate firimiturile între noi, eu le-am suflat ușor spre el doar-doar s-o simți să strângă el și să spele vasele, vezi să nu, și am tot trăncănit pentru că n-avea chef să se ridice. Așteptam să-l aud spunând ceva pentru care să-l admir – la începuturile noastre spunea numai lucruri pe care eu nu le știam și-mi plăcea să-l ascult întruna orice zicea, pentru că toate ideile lui erau niște ferestre sclipitoare care-mi fuseseră închise până atunci, iar acum el vorbea: că economia, că oamenii, că ecologiștii, că rușii, dar nu ajungea la nimic din ce așteptam eu și totuși continuam să dau din capul care se sprijinea în mâna care se sprijinea pe masa pe care el bătea din când în când cu degetul, ca să pară mai sigur de el. E bine-e necesar-e important să-ți placă mâinile celui cu care te măriți, te uiți mult la mâinile lui de-a lungul timpului, și dacă din start gândești: nu-s ele cele mai frumoase mâini, sunt altfel decât aș fi vrut, eu ca ale lui K aș fi vrut să le aibă, te-ai fript, pentru că după un timp o să-ți atragă atenția tot mai mult. Dar la Gus e bine, mi-au plăcut mereu, uite ce-am ajuns să scriu. Eram deci la dialogul nostru: el voia să-mi arate ce știe și ce crede, eu mai puneam câte o întrebare sau încercam să-l combat și după vreo oră a zis: Ce bine c-am vorbit despre toate astea, mi-e totul mai clar, iar eu am zis: Mie mi-ar plăcea să vorbesc cu cineva mai evoluat, care înțelege mai mult. Normal că am vrut să fie o glumă, și-a dat și el seama până la urmă și a râs, dar pentru o clipă s-a uitat cu gura căscată la mine. Asta m-a distrat și nu m-a mai deranjat deloc că tot eu a trebuit să spăl vasele.

Cred că mă strigă cineva, ar trebui s-ascund jurnalul, deși nu scriu nicio grozăvie în el, poate chiar aș putea să inventez chestii și să-l las pe Gus să-l găsească.

Am citit un morman de articole și am început opt cărți în săptămânile astea, și în loc să simt că mă ramific, na, ca să zic așa, că mă extind, am ajuns să am un singur gând și vis: să mă plimb din nou în parc. Mâine au zis că se ridică restricțiile, dacă-i așa, o să ieșim, dar nu chiar până la parc. Cum era în facultate când trebuia să îngurgităm sute de pagini fără logică și simțeam efectiv că e o încercare de nivelare și tembelizare a studentului și, totuși, continuam pentru că erau examene de luat, nu știu de ce am aceeași senzație cu toate măsurile astea pe care le repetă la radio din jumate-n jumate de oră și pe care și eu le execut roboticește și, de fapt, n-am habar dacă e bine ce fac. Și la fel cu toată lumea care deodată se crede guru în ce să faci în casă: dansați, gătiți, mutați lucrurile, pictați, goblenați (e un cuvânt mișto ăsta, e al meu, adevărul e că n-am cusut niciodată un goblen și mi se pare cea mai mare tâmpenie din lume, dar cine știe, așa am zis despre multe lucruri și pe urmă le-am făcut) – ca și cum asta ar fi adevărata problemă.

Iar mă strigă, ce-o vrea? Totul eu. Zilele astea m-am gândit mult la zoo-ul din Viena, nu doar din cauza urechii de elefant, din alt motiv: acolo erau păsări flamingo, au culoarea aia de bomboană fondantă din copilărie și picioarele lungi și ciocul exact ca nasul lui K. Aveau păsările astea mult spațiu, ba chiar și un fel de râuleț, dar tigrul (poate era unul periculos, adus de curând) avea doar câțiva metri și se plimba, adică nu se plimba, ci străbătea cei câțiva metri: stânga-dreapta, și-napoi, și de la capăt, întruna, deloc nu s-a oprit cât am stat și m-am uitat la el. Așa și vecinul ăsta pe care-l văd când gătesc și privesc pe geam: e la ultimul etaj și are un balcon larg, mult mai mare decât al nostru și nu e închis – toți în blocul lui au balconul închis, chiar dacă se vede așa urât, dar el nu. Nu știu cât stă pe balcon, eu mereu îl văd când gătesc și asta face: bate balconul dintr-o parte-ntr-alta, n-are nicio carte, nici mobil, nici căști, nimic, doar el și gluga lui pe cap și mâinile în buzunare, nu se grăbește, dar nici n-o lălăie, și simt eu că e nervos. Aș vrea să am o idee trăsnet să-l ajut într-un fel, să fie el singurul om pe care să pot spune că l-am ajutat cu adevărat în tot vârtejul ăsta. Dar trebuie să fie ceva tare. M-am gândit la Șotronul lui Cortázar, când Horacio Oliveira inventează jocul cu unitul balcoanelor, dar aici e prea mare distanța, și nici nu ne cunoaștem, altceva trebuie, nu știu, o s-aștept să-mi vină o idee”.

 


11 comments

  • Îmi aduc aminte că ai spus că nu poți/vrei să scrii pe subiectul pandemiei, dar iată că ai făcut-o în felul tău original. Mi- a plăcut fraza ” la începuturile noastre spunea numai lucruri pe care eu nu le știam și-mi plăcea să-l ascult întruna orice zicea, pentru că toate ideile lui erau niște ferestre sclipitoare care-mi fuseseră închise până atunci, iar acum el vorbea: că economia, că oamenii, că ecologiștii, că rușii, …” și estetica mâinilor , dacă te gândești că mâinile altuia sunt mai frumoase ”te-ai fript”. Sensibilitate și umor fin ca de obicei – inedită ideea cu urechea de elefant, iar ilustrația genială (cred că i se datorează lui Mihai). Bravo.

    • Mersi, Daniela, ai dreptate, n-am vrut, dar pana la urma nu m-am abtinut si am scris :-) Cred ca la fiecare numar o sa mai scrie cineva pe subiectul asta o vreme :-)

  • Vor crede oamenii că ne lăudăm aiurea între noi, dar nu pot să nu spun cât de mult mi-a plăcut povestirea (îmi plac și cele la care nu las câte-un semn). Foarte bună găselnița cu urechea.
    P.S. Pentru numărul ăsta al revistei, o parte din imagini au fost sugerate de Pavel – asta e una din ele :)

  • Recitesc acum, dupa doua saptamini, si-mi place la fel de mult. Neclaritatea, teama, intrebarile retorice, lamentarile (de ce nu au grija aia sa-si tina urechile mai lipite de corp, nu sa le fillfie :) ), lectura, care pentru mama e ceva de pretuit, pentru tata mai putin – toate se imbina excelent. Pe final, jurnalul mamei ofera o noua sectiune a dinamicii acestei familii, iar aici vocea mamei suna foarte, foarte apropiat de vocea fetitei. Mie si asta mi-a placut!

    • Mersi, Cornel :-) Ai vazut foarte bine, in situatii in care ne simtim vulnerabili (unii) suntem foarte asemanatori copiilor si nu vrem responsabilitati :-)

  • Trebuie să dau notă maximă (pe o grilă imaginară) acestui text al tău, Alexandra. Când l-am corectat, nu avea numele tău încă, așa că am crezut că e scris de altcineva (eram convins chiar!), acum nici nu mai contează cine.
    Nu credeam că poți scrie așa, e total diferit față de ce am citit până acum scris de tine. Urechea de elefant e un simbol, unul foarte bine ales: e mai vizibilă decât virusul, însă are aceleași efecte. Chiar dacă nu e mortală, oamenii se tem de ea ca de o boală letală (mi-au plăcut dubiile copiilor față de restricțiile respectate de adulți și practic imposibilitatea mamei de a explica de ce trebuie luate măsurile).
    Urechea de elefant este, la prima vedere, doar inestetică. Însă deja creează diferențe sociale, clase, privilegii. Este un prilej de a analiza societatea și reacțiile sale, la fel cum e și virusul.
    Foarte bun, bravo!

  • Abordarea narațiunii din perspectiva unui copil, deși au mai făcut-o și alții (Marquez, Aragon, de ei îmi amintesc acum), aici e foarte inspirată, ar putea să justifice confuzia generală, abordarea haotică a ceea ce se întâmplă în caz de pandemie. Să nu înțeleagă mai nimic din lumea din jur e scuzabil pentru un copil. Nu pentru oameni mari. Jurnalul mamei, într-adevăr, nu diferă prea mult ca fir al gândirii. Doar perspectiva e ceva mai largă, ajunge la balconul de vis a vis, abordează probleme de cuplu, mici deziluzii. În noua condiție de ,,stamacasa,, lucrurile se văd diferit. Abia acum vedem cine și ce citește, aici ca o condiție obligatorie a evoluției spirituale, de ce este preocupat fiecare, cum are măinile. Fără pandemie lucrurile ar fi mers ca înainte, fără să le observăm. Urechea de elefant, metodă de a-i marca și stigmatiza pe cei atinși de virus, un abuz, o ironizare acidă a autorităților obtuze sau altceva? Sau percepția scriitorului a unei situațiii dominată de necunoscut, absurd, confuz și hilar?

  • Multumesc, E. Radulescu, bune observatii, si da, cam toate ar putea fi, pentru fiecare cititor inseamna altceva :-)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *