La apus de Eden

Uneori e bine să trăieşti departe de lumea dezlănţuită, gândi Ioji în timp ce-şi rula o ţigară de foi, să fii asemenea Lunei şi lui Tinkerbell, iepele lui cele mai dragi de la fermă, născute, nu făcute din libertate, care îşi poartă libertatea ca pe un dat – în coamă, coadă şi copite – atât de firesc şi elegant, încât în fiecare respiraţie, gest şi mişcare a lor se simte aceeaşi substanţă a libertăţii din care sunt modelate dealurile şi văile şi pădurile şi pâraiele şi zăpada. Dar nu omul.
Fiindcă libertatea e atât de străină omului, îşi spuse Ioji după ce termină de rulat ţigara. O aprinse, trase un fum şi îl suflă înspre cerul plumburiu al dimineţii de februarie. Deodată, simţi ceva mătăsos frecându-se de picioarele lui. Era Palina, pisica fermei.
– Am treabă, lasă-mă, nu stau să te răsfăţ acum.
Ioji o împinse cu vârful bocancului şi Palina îşi schimbă torsul într-un miorlăit de neplăcere. Bătrânul vorbise serios însă. Treaba lui era rutina de zi cu zi – să dea de mâncare animalelor, să adune ciobăneştii carpatini de pe coclaurile înzăpezite şi să-i poftească înapoi în cuşti (doar noaptea li se dădea voie să umble nestingheriţi, fiindcă atunci păzeau terenurile fermei de urşi, lupi şi vulpi) şi, nu în ultimul rând, să se ocupe de îngrijirea cailor de rasă, dintre care Luna şi Tinkerbell ocupau un loc special în inima sa.
Stratul proaspăt aşternut de zăpadă făcea ca drumul până la grajdurile iepelor să fie anevoios, însă Ioji, la vârsta lui, era trecut prin altele mult mai grele decât simpla emanaţie a iernii de care orăşenii făceau atâta tam-tam şi se văietau întruna. În orice caz, atunci când Luna veni la gard în întâmpinarea bătrânului, lungindu-şi frumosul ei cap maroniu cu o dâră albă în frunte (de parcă tocmai fusese bulgărită de un copil neastâmpărat) Ioji zâmbi şi zâmbetul lui se transformă în acele unui ceasornic care se roteau în sens invers, dând timpul înapoi cu treizeci de ani.
– Da, iubita tatei, am venit, cum puteam să stau departe de tine?
Luna îşi lipi capul de pieptul lui Ioji, bătrânul îi dezmierdă fruntea albă şi părul negru şi atunci simţi unul dintre acele momente pe care lumea, în general, le asociază cu fericirea, în fapt, o bucurie extatic-efemeră, dar care, paradoxal, rămâne în memoria afectivă pentru o durată mult mai mare decât cea a nesfârşiţilor stâlpi de monotonie pe care se sprijină viaţa unui om. La fel simţise şi atunci când i se născuse băiatul (bărbat în toată firea acum, plecat de ani de zile la muncă în Germania). Şi mai simţi ceva. O nostalgie după o anumită puritate şi nobleţe sufletească – trăsături caracteristice cailor, nu oamenilor – căruia i-au lipsit, deci, cu desăvârşire sau, în caz contrar, dacă le-a avut vreodată, sigur le-a pierdut undeva la marginea copilăriei.
– Cât mă bucur că eşti bine! Acum trebuie să văd ce face şi prietena ta. Nu-ţi face griji, nu lipsesc mult.
Ioji se desprinse din îmbrăţişarea Lunei şi merse vizavi de gardul în dreptul căruia se consumase momentul lor de afecţiune, acolo unde se afla ţarcul lui Tinkerbell. Cealaltă iapă nu era în apele ei, alerga de colo-colo şi necheza agitată. Pielea şi coama îi erau de un alb impur, asemenea zăpezii încremenite în aşteptarea inevitabilului, adică sosirea primăverii.
– Nu vrei să mă saluţi? Dar ce ciufută eşti azi, dragă! Lasă că te înviorează Luna numaidecât.
Văzând că n-are parte de aceeaşi primire călduroasă din partea lui Tinkerbell, Ioji se întoarse la ţarcul Lunei şi îi dădu voie să iasă, apoi, sprijinit de gard, contemplă spectacolul aproape mistic al tăcerilor încărcate de sens dintre cele două iepe, al liniştii care spunea mai mult decât o mie şi unu de cuvinte.
Căci, imediat cum se văzu liberă, Luna merse să-şi salute prietena mai în vârstă şi Tinkerbell se linişti pe loc şi se apropie de ea, bot lângă bot, şi îi răspunse salutului ei cu aceeaşi bunăvoinţă caldă şi silenţioasă.
Ioji îşi mai rulă o ţigară şi se cufundă, odată cu fumul expirat, într-unul dintre numeroasele exerciţii de imaginaţie pe care obişnuia să le facă privindu-şi caii preferaţi stând de vorbă. Astfel, se întreba cum or comunica Luna şi Tinkerbell atunci când se privesc în tăcere una pe cealaltă şi, în consecinţă, îşi alcătuia în minte o structură schematică a limbajului lor. Nările dilatate însemnau vocale, nările contractate însemnau consoane. Dilatare-contractare, contractare-dilatare, cuvinte, şiruri de cuvinte, propoziţii, fraze succedându-se de-a valma în limba cabalină. Dacă urechile se mişcau, trebuia să fie vorba de semne de exclamaţie, iar dacă Luna şi Tinkerbell îşi clătinau capetele, ori la dreapta, ori la stânga, însemna că se săturaseră de un anumit subiect de conversaţie şi treceau la altul.
Bineînţeles că toate acestea erau doar joc şi fantezie, fără fundamente ştiinţifice, sau măcar cu o structură credibilă la bază, Ioji conştientiza asta mai bine ca nimeni altul, însă îi plăcea să-şi petreacă timpul fumând şi jucându-se în imaginaţia lui, păcălind în acest fel grijile şi problemele de sănătate şi, mai ales, ameninţarea morţii care plana deasupra lui şi a fermei ca norul de plumb ce cobora pe coama dealurilor dinspre vest aducând ninsoare. Bătrânului îi plăcea, aşadar, să ţină la distanţă toate lucrurile care i-ar fi putut pune în pericol priveliştea simplă, dar atât de reconfortantă a celor două iepe care stau de vorbă tăcând sau tac stând de vorbă.
– Gata sporovăiala, dragelor, haideţi înapoi în grajd, că se apropie o furtună de zăpadă.
Ioji era prea vechi, cu rădăcinile prea bine înfipte în pământurile acestea ca nu citească corect semnele vremii. Drept urmare, nu trecu decât o oră şi se porni să ningă viscolit. Ce nu ştia Ioji însă şi nici nu avea s-o afle vreodată (nici măcar prin jocurile imaginaţiei sale) eră că nu furtuna de zăpadă purta în nucleul ei de vânt şi gheaţă germenii sfârşitului. Ei se ascundeau, mai curând, în unele nopţi senine, când pe negrul mat al cerului se ivea chipul însângerat al lunii. Atunci, Tinkerbell îl privea prin spărtura din acoperişul grajdului şi în carnea ei se trezeau durerile unor răni vechi, nevindecate complet. Ea necheza amarnic şi nechezatul ei se stingea între pereţii de lemn ai grajdului, fără s-o audă, s-o înţeleagă sau să-i vină în ajutor nimeni. Singurătatea era, de asemenea, un urlet stins în noapte, pe care doar liliecii, dacă ar fi fost treziţi din amorţirea iernii, l-ar fi putut desluşi.
O astfel de noapte se petrecu înainte de furtuna de zăpadă vestită de Ioji. Câinii ciobăneşti urlau la luna roşie asemenea lupilor, iar Tinkerbell se prăbuşi în fânul uscat din grajd sub povara propriei dureri redeşteptate, fornăind şi dând din copite, încercând să alunge coşmarurile din trecut care îşi înfigeau dinţii în trupul ei precum o hoardă de şobolani înfometaţi.
Din acest motiv, Tinkerbell se comportase atât de straniu a doua zi. Nici nu se lăsase mângâiată de mâna plină de bătături, dar atât de blajină a dragului ei îngrijitor şi prieten, nici nu voise măcar să se atingă de mâncare. Comportamentul ei se repetă şi în următoarele două zile, fapt ce îl determină pe Ioji să apeleze la ajutor specializat, convins că Tinkerbell suferea de o boală.
Medicul veterinar al fermei era indisponibil, prin urmare Ioji chemă pe altcineva, din prima localitate aflată la treizeci de kilometri distanţă.
Ninsese abundent şi se circula în condiţii grele, cu toate acestea, noul doctor de animale sosi la faţa locului într-un 4×4 şi îşi dădu silinţa să identifice în mod corespunzător cauza suferinţei lui Tinkerbell. După ce inspectă iapa cu atenţie, bărbatul chemat în ajutor ieşi din grajd şi spuse:
– Am recoltat nişte probe de sânge, o să aşteptăm câteva zile până vin rezultatele de la laborator şi vă anunţ dacă are o bacterie sau altfel de patologie. La prima vedere, nu pare nimic suspect, nu prezintă nici leziuni vizibile, chiar nu îmi dau seama ce i-ar fi putut provoca aceste stări. Deşi…nu, lăsaţi.
– Ce să las? Spuneţi, nu vă sfiiţi, doar nu aţi bătut atâta drum prin nămeţi ca să ţineţi lucrurile neplăcute pentru dumneavoastră, îl luă tare Ioji.
– Când i-am controlat pielea, am observat nişte cicatrici vechi de-a lungul şirei spinării şi încă una mică, mică în dreptul urechii. Ştiţi ceva despre ele?
– Păi da, când am cumpărat-o de la fostul proprietar, era numai o rană de la coamă până la copite. Nemernicul ăla o snopea în bătaie.
Medicul veterinar făcu o pauză, privi în zare şi adăugă:
– Poate de aici i se trage atunci.
– Ce să i se tragă?
– Suferinţa. Ştiţi, şi caii au crucea lor de purtat şi uneori se satură de viaţă. La fel ca oamenii.
– Glumiţi, sper, îşi încruntă Ioji sprâncenele. Nicăieri în ţara asta nu ar fi fost la fel de bine îngrijită şi iubită ca la ferma mea.
– Aş vrea să glumesc, dar, credeţi-mă, îmi cunosc bine meseria. Am mai văzut cazuri.
Şi îi întinse mâna bătrânului, urându-i rămas bun şi promiţându-i că îl va suna de îndată ce va afla rezultatele de la laborator.
După trei zile, Ioji primi un apel de la un număr necunoscut:
– Alo, da?
– Bună ziua. Domnul doctor sunt. V-am sunat să vă comunic rezultatele analizelor.
– A, da, bună ziua! Iertaţi-mă, nu v-am salvat numărul în telefon. Spuneţi, vă ascult.
– Nu-i nimic. Să ştiţi că iapa dumneavoastră nu suferă de nicio boală. Conform rezultatelor, e perfect sănătoasă.
Ioji tăcu preţ de câteva clipe, nevenindu-i să creadă. Doctorul înţelese şi continuă pe un ton mai puţin protocolar:
– Să înţeleg că în realitate nu e aşa? Are aceleaşi simptome ca data trecută? Nu i s-au ameliorat în niciun fel?
– Tot aşa, domnule doctor. Mănâncă puţin spre deloc, ochii îi sunt din ce în ce mai stinşi, parcă priveşte prin mine sau se face că nu mă vede, nu mai are chef nici de joacă cu prietena ei, Luna, de alergat, de stat de vorbă, mă rog, ce făceau ele înainte. Nu-mi explic. Mai ales că m-aţi sunat să-mi spuneţi că pe hârtie totul e în regulă.
– În acest caz – şi să nu mi-o luaţi în nume de rău – vă recomand eutanasierea. Date fiind circumstanţele curente, nu văd altă solu…
– S-o eutanasiez? V-aţi ieşit din minţi? Să vă fie ruşine doar că v-a trecut prin cap asemenea gând! Halal medic veterinar mai sunteţi!
Enervat la culme, Ioji îi închise telefonul. Trebui să-şi ruleze două ţigări şi să le fumeze una după alta ca să se calmeze. Apoi merse în salonul de oaspeţi, se aşeză pe un taburet în dreptul sobei cu Palina torcându-i în poală şi începu să gândească.
Dar dacă trece timpul şi văd că nu se înzdrăveneşte, ce fac? O las să sufere doar că mi-e mie dragă şi ţin la ea ca la ochii din cap? Nu e şi asta o formă de egoism? O dovadă că nici eu, nici alţii nu putem înţelege preţul libertăţii? Ioji oftă, după care adăugă în gând: simt că mă depăşeşte problema. Dumnezeu ştie. Îl las pe El să le rânduiască în locul meu. Cel mai bine aşa.
Trecu o săptămână, trecură două săptămâni, zăpada începuse să se topească, semn că primăvara era aproape. Tinkerbell ajunsese o umbră tristă şi palidă a frumuseţii de altădată, o mârţoagă răpciugoasă, cum ar fi spus fostul proprietar, răuvoitor, înainte de a o lovi pentru a mia oară. Prin albul impur al pielii îi puteai număra coastele, coama i se rărise de tot, dinţii îi căzuseră, de asemenea.
Ioji nu mai putea îndura, deja era prea mult. Bău două gâturi zdravene de palincă, îşi luă puşca de vânătoare agăţată în cui, ieşi din camera lui şi se îndreptă spre grajd.
O luă pe Tinkerbell de căpăstru şi, şontâc-şontâc, o trase după el până în vârful dealului cel mai apropiat. Acolo, îl podidi plânsul.
– Iartă-mă, iubita tatei, te rog din suflet să mă ierţi!
Încercă să îndrepte ţeava puştii spre capul iepei, dar mâinile îi tremurau şi lacrimile îi curgeau şiroaie pe obrajii roşii, brăzdaţi de riduri adânci.
Deodată, Tinkerbell, care îl privise în tot timpul acesta cu ochi goi şi inexpresivi, scoase ceva ca un murmur (prea plăpând pentru a putea fi numit nechezat) şi îşi împinse de una singură capul în ţeava puştii.
Ioji îşi şterse lacrimile şi rămase stupefiat. Tinkerbell repetă gestul de mai devreme. Era cât se poate de clar, bătrânul nu-şi imaginase scena.
Când se auzi detunătura puştii, câinii ciobăneşti începură să latre, iar Luna, încă în grajd, mâncând fără să aibă habar de ce se întâmplase, îşi ciuli urechile. Ieşi afară în ţarcul ei şi privi în zare. Acolo, în depărate, zăpada şi tăcerea se amestecau cu linia orizontului. Nu era nimic de văzut şi nimic de auzit.
Luna se întoarse în grajd, dar, peste un timp, auzi roţile unei căruţe trecând prin apropiere. Ieşi din nou şi văzu trei ţărani, unul care ţinea frâiele cailor înhămaţi la căruţă, ceilalţi doi în spate, aplecaţi peste nişte pături late şi gri, care acopereau o formă ciudată. Când căruţa trecu prin faţa ochilor Lunei, iapa văzu o coadă de cal inertă şi două picioare alb-gălbui atârnând de sub pături.
Fornăi scurt şi se îndreptă precipitată spre gard. Dincolo, în ţarcul de vizavi, nici urmă de Tinkerbell. Atunci înţelese.
Vru să-şi ia avânt şi să sară gardul, dar se lovi de sârma electrificată, montată special pentru a preveni situaţii de acest gen. Ridicată pe picioarele din spate, necheză de durere şi fu nevoită să-şi schimbe traseul.
Se întoarse şi începu să alerge cât o ţineau plămânii pe toată întinderea ţarcului ei. Alerga prin zăpada mocirlită, cu libertatea pe libertate călcând, alerga fornăind şi nechezând şi aburii îi ieşeau pe nări şi se prefăceau în durere şi aburii durerii se ridicau în tării şi se risipeau în aerul rece al dimineţii. Fiindcă tăriile nu cunoşteau durerea, doar indiferenţa.
Indiferenţă în cer, aşa şi pe pământ.

Mihai Bălăceanu

Mihai Bălăceanu (n. 1994). Autor al romanului Și florile de cireș mor (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Şotron pe zăpadă, antologia de povestiri a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi public cronici de carte, editoriale şi proză scurtă în Catchy, LiterNautica și Revista de cultură Familia.