La berărie

Dacă admitem că există scriitori de seamă și scriitori mai puțin de seamă, și admitem, atunci, de bună seamă, Eminescu este cel mai de seamă scriitor al nostru. Vasile Alecsandri a recunoscut asta la berăria lui IL Caragiale: „E unul care scrie mai bine decît mine. Ce poet sînt eu – un țîști-bîști acolo”. Caragiale și el a fost mai puțin de seamă decît Eminescu, iar, la rîndul său, folcloristul Lambrior, de pildă, a fost mai puțin de seamă decît Caragiale și muuult mai puțin puțin de seamă decît Eminescu, un flecușteț, cum ar veni. IL știa că este mai de seamă decît Lambrior, „bă, Lambă”, îi zicea, dar era și conștient că era mai puțin de seamă decît Eminescu; era de frunte, dar mai spre nas, ca să zicem așa, nu spre fruntea aia bombată a Poetului. De aceea și zicea la berărie: „Băi, ce scriitor sînt eu acilea? Un terchea-berchea și un pezevenghi. Eminescu e mai de seamă decît mine”. Iar Veronica Micleee… eh, Veronica Micle era cum ar veni un fîs pe lîngă ceilalți. Ea nu mergea la berărie, dar își zicea în sine: „La drept vorbind, cît de neînsemnată sînt eu! Eminescu însă e un astru, iar eu sînt doar o steluță care mă rotesc după astrul meu”. Dar pe urmă Veronica l-a înșelat pe Eminescu cu Caragiale, că ajunsese amețitul de IL mai s-o ia de nevastă și s-o ducă la Berlin. Și-ntr-o zi, stă el ce stă, bea bere și deodată se rușinează de asemenea dorințe murdare. „Cum să-i fac eu una ca asta lui Eminescu!? Am eu vreo însemnătate față de însemnătatea lui Eminescu? Eminescu este luceafărul poeziei românești, iar eu sînt un pișvaser și un corupt”. Pe urmă a mers la Eminescu, s-a pus în genunchi și i-a spus cu lacrimi în ochi: „Uite bastonul meu. Bate-mă de să-mi meargă fulgii! Snopește-mă! Merit să o iau pe coajă.” Iar Eminescu se strica de rîs. Apoi Caragiale a plecat de rușine la Berlin. Se plimba pe strasse Hohenzollerndamm, se oprea la Unter den Linden și bea bere Pfungstaedter, singur și trist că nu el era cel mai de seamă, era de seama a doua, de căpetenie, dar a doua căpetenie, cum ar veni.
După aceea berăria s-a schimbat mult. Azi îi spune Corso.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).