I.
– Vai, vai… nime’ nu-i…
Ca în fiecare zi, îngânând la nesfârșit aceste cuvinte, bătrâna Veronica se plimba prin curte, neconsolată.
Își curățase mintea. După accidentul fiului ei, bătrâna simțise nevoia să o ia de la capăt… mai ușoară. Anii trecuseră de la acel moment de regres personal și ”boala uitării” se dovedise implacabilă cu ea. Unii chiar credeau că ea și-a indus această stare, pentru a-și ușura situația.
Îmbrăcată-n haine sărăcăcioase, bătrâna-și repeta singurătatea cerută, scrutând, ore-n șir, gardul reședinței somptuoase în care o adăpostise fiul ei, Daniel. Refuzase întotdeauna ținutele alese de Elena, nora ei, repetând obsesiv și mângâindu-și hainele: ”sunt curată, sunt curată”.
La etaj, Elena privește scena agoniei bătrânei de după o draperie grea, vernil. Marșul senectuții delirante purtat de-a lungul gardului, de parcă bătrâna ar fi fost un animal prizonier de la circ, o vlăguiește sufletește. Nu rezistă mult și, cu respirația aproape tăiată, se dă câțiva pași în spate lăsând să cadă bucata de material care ferea soarele să intre în casă. Ce să caute soarele în casa lor? Daniel avea nevoie de altceva. Vindecarea lui promitea să devină un sens pentru amândoi… Făcând câțiva pași în semiobscuritatea camerei, mereu atentă la silueta bărbatului care stătea întins pe pat, abia respirând, Elena se apropie de ușă. Timidă și precaută, cum îi e firea, își duse palma la gură, de parcă ar fi înspăimântat-o gestul pe care urma să-l facă… sau gândul. Aproape că nu mai ieșise din camera asta de luni întregi. Cu aceeași palmă, înfrigurată, apasă, ușor, clanța ușii. Ușa ripostează printr-un scârțâit ascuțit. Se oprește. Nu reușește decât s-o miște puțin, fiind nevoită să se dea bătută. Se auzeau voci de la parter.
”Crezi că mai are rost să se trezească? Eu am auzit că n-o să mai fie-n stare nici să se recunoască, d-apăi să mai și facă altceva. Săraca doamnă Elena… oare pe ea o s-o recunoască? Nimeni nu știe. S-au băgat în lucru necurat, după mine. La ce i-a trebuit să meargă, când ai atâta bănet? Bănet, dar și mașini… unde mai pui și avionul?! Ăștia au ce le trebe, numa’ nu știu ce să mai facă cu banii… auzi, tu, la el, transplant de cap. Curată nebunie! Să zică mersi că mai poate respira. Chiar! Mai poate? E așa liniște sus… Doamna s-ar fi sesizat… Doamna-i doamnă, nu urlă, nu-și smulge părul din cap pentru o nesăbuință. Și ea știe bine asta. Cred că pentru ea, el era, oricum, demult dus. Du-te să vezi ce-i acolo! Hai, că nu-mi miroase a bine”.
Elena se depărtează rapid de ușă și se așează lângă Daniel. Își apropie fața de nările lui. Încă respiră. Vorbele îngrijitoarelor o scandalizară și-i declanșară vechea nevroză. Ușa se deschide larg și se trezește cu Mălina, asistenta-șefă, lângă ea. Miroase strașnic a tutun. Pentru o clipă, Elena-și ține respirația.
– E bine, domniță? Trăiește?
– Nu mai vorbi așa, te rog. E bine.
Elena se ridică-n picioare și se lipește de marginea patului ca un gardian. Mălina-l privește, de sus, pe Daniel, apoi își mută privirea pe ea. Se apleacă și îi ridică puțin pătura până sub gât.
– Nu îi va fi cald, oare? spune Elena, cu un aer de reticență subită.
Asistenta pufnește, părându-i Elenei, pentru o clipă, că are chiar un aer batjocoritor.
-De unde să știm noi asta, doamnă? Lasă, să stea protejat… Numa’ deschide ochii și apoi doarme la loc…
Apropiindu-se de ea, Elena simte din plin cum mirosul puternic de tutun al asistentei o încearcă, obligând-o la un pas în spate, scrâșnind din dinți din cauza nevrozei ce câștigă teren în mintea ei. Îngrijitoarea i se adresează pe-o voce răgușită mijindu-și ochii:
– Oare mai e în stare să vorbească?
Cum am dat și peste femeia asta? se întrebă Elena. Își amintește brusc. De la spitalul privat unde avusese loc operația, fusese asigurată, de către doctorul Said, că Mălina e printre cele mai de încredere angajate. După discuția surprinsă mai devreme, Elenei îi displăcea, vădit, personajul… Cealaltă, Irina, e infirmiera bătrânei și, la rându-i, dă destule bătăi de cap prin indisciplina ei. La nevoie, ajută și la îngrijirea lui Daniel, mai ales când e nevoie să fie mutat pentru a i se schimba așternuturile sau chiar propriile haine.
Văzând că nu primește niciun răspuns de la consoarta suferindului, care stă cu ochii pironiți în pământ, Mălina încearcă altă abordare.
– Să-l schimb, doamnă? A făcut ceva?
Bânguind ceva, Elena se întinde pe marginea patului, lipindu-se de soț. Mălina privește la cei doi, ca la un obiect străin, aplecându-și capul când într-o parte, când în alta. După ce înghite în sec și ia o gură din aerul uzat al camerei, cu inima-n dinți, dă o ultimă ”indicație”, apropiindu-se de ușă.
– Să aveți grijă cu apropierea… nu cred că e încă refăcut, să nu-i deranjați ceva la cusături… la cap…
Mălina iese din cameră, destul de dezorientată, dar cu un surâs șmecheresc la purtător. Închide, cu precauție, ușa și pașii i se aud pe scări, coborând, înapoi, la parter.
Îmbrăcată doar într-un dezabié alb de finet, Elena are o înfățișare angelică. Ignoră obrăznicia asistentei, n-are putere să-i răspundă. Folosește o parte din vaporoasa ținută, pentru a-și acoperi soțul. Așa-l simte mai aproape, mai protejat… se simte mai responsabilă. Paloarea din obrajii ei, datorată lipsei luminii din ultimul timp, pare că-i dă, mai mult, o alură fantasmagorică. Părul negru, lung și ondulat, îi cade până aproape de podea.
Liniștea rămâne, din nou, singurul martor al celor doi pentru un timp.
*
Doctorul Said vine zilnic să-și viziteze pacientul. Pentru moment, renunță la toți ceilalți pacienți pentru Daniel și-și concentrează forțele numai asupra acestui caz greu. Știuse la ce urma să se înhame, dar fusese, de asemenea conștient, că dacă stăruia prea mult asupra riscurilor ce aveau să apară necontenit la orizont, n-ar fi fost niciodată în stare să facă pasul cel mare. Are nevoie de acest pas.
În biroul său, privind pe fereastră, în zare, doctorul își imaginează marea. Mereu o face. Fie că vede un munte semeț, fie un deal ademenitor sau o câmpie de liniște și relaxare, acesta-și revede, din nou, marea copilăriei. În relația sa cu marea, nu există cuvinte. De mic, fiind crescut într-un cătun din jurul Mangaliei, Said concepea marea ca pe încă un membru al familiei, ori poate, ca pe încă o mamă. Pe atunci nu avea prieteni. Nu-i prea plăcea interacțiunea cu alți copii și prefera să-și petreacă timpul mai mult singur, acasă. Nici Ishik, sora sa, nu se prea putea bucura de prezența lui. De cele mai multe ori o alunga… Said gândea mult și vorbea puțin. În fiece zi, îl fermecau o groază de lucruri din jurul său. Era curios din născare. În pauzele de contemplare, obișnuia să-și petreacă timpul cu orătăniile curții, chit că erau puține și nu aveau mereu dispoziția jocului. Păsări, în principal. Rațe. Una îi era dragă peste măsură. O rață leșească pe care tăică-său o primi în dar de la fratele lui, plecat peste graniță. Era superbă. Albă, curată, cu protuberanțele sale roșii la ochi, specifice, și mută. Mai ales mută. Acest lucru îl încânta enorm pe Said. O îngrijea atent, o mângâia, o lua în brațe, când se lăsa, și îi aducea, uneori, câte un peștișor, special ales pentru ea. Îi pusese numele Mica.
Nu durează mult și peste amintirile lui revine trauma sa din ultimii ani. Mica-i apare așa cum o văzuse ultima dată în curtea vecinului. Întinsă pe o buturugă, la umbră, sub bătrânul nuc. Recent decapitată. Pene peste tot în jur. Sângele picura țărâna într-o cadență scabroasă de vals mortuar. Aflase, mai apoi, că atunci când fusese tăiată, scosese doar un soi de sâsâit, la asta se limita strigătul de ajutor al Micăi. O șoaptă. Imaginile-i dispar, subit, din minte.
Chipurile celor dragi, al lui Ender, tatăl său, al lui Ishik, sora sa și al Mamei, îl acompaniază spre ieșirea din această reverie tumultoasă. Îi lăsase pe toți în urmă când hotărî să schimbe vieți prin cariera sa de medic chirurg. Visul lui căpătase prima formă.
*
Bătrâna Veronica își încheie, mereu, marșul uitării în dreptul rondoului cu maci. Grădina imensă dimprejurul casei lui Daniel devenise o adevărată oază pentru femeie.
Acel mic loc cu maci are rolul să omagieze locul unde-și găsise sfârșitul soțul ei, Cornel. Cu ani în urmă, pe când Daniel era un copil, acel accident de mașină avea să-l lase pe el infirm și pe taică-său, fără viață, într-un lan de maci de pe marginea șoselei. Coliziunea puternică-l proiectase direct în acel loc.
La momentul actual, afecțiunea femeii e la apogeu. Frânturile de viață, amestecate, o fac să iasă zilnic la poartă, în așteptarea soțului și a copilului. Pe când se simțea mai bine, Veronica ceruse să se planteze câțiva maci, în cerc, în grădina noii sale reședințe. Daniel nu putuse s-o refuze. ”Dar să fie așezați în cerc, mamă, că și noi o să ne reunim, cândva, cu tata. Să nu uiți asta!”. Momentele de revenire la viață, la o altă viață, sunt cel mai greu de dus. Așteptarea usucă. Asta e principala ei proprietate.
– Irinaaa! Te rog! Irinaaa! Irinaaaa!
Tânăra iese din casă, într-un suflet, la urletele bătrânei. O găsește în genunchi, în fața unui mac ofilit, pe care-l mângâie agitată.
– Irina, fă bine, și adu apă curată să-i dăm la ăsta micu’. Nu vezi că moare-n fața mea?
-Da, doamnă, da’…
Irina-și dă seama, rapid, de inutilitatea apei, în acest caz. Știe că n-are rost să mai insiste. Bătrâna se află într-o stare în care și moartea naturală a unei flori o afectează peste măsură. Fugind spre casă după apă, fata-și amintește că trebuie să-i spună Veronicăi despre marea întâmplare. Întâmplare? Până și ea o consideră o întâmplare. Se întoarce rapid și o găsește, acum, pe bătrână întinsă pe iarbă, cu macul ofilit, lipit de nasul ei, pe care-l mângâie cu arătătorul, de la floare spre bază. O simte pe Irina.
– Vezi, tu, fată, ce-ți arăt eu?
Irina privește, blocată, la scena din fața ei, neînțelegând nimic.
– Așa se trezește din morți un spirit aproape pierdut. Cu dragoste, Irino… sau cu apă…
Veronica se ridică în capul oaselor privind-o cercetător pe Irina.
– Unde-i apa, dragă? Ajută-mă un pic!
– Doamna, am uitat să vă zic ce-i mai important. S-o sculat! De-acum, de câteva minute numa’ ce s-o sculat…
– Fără apă, nicio șansă! Adu, dracu’, apa aia odată, să pot sta liniștită!
După o vreme, Irina e înapoi cu paharul cu apă, pe care bătrâna îl bea pe jumătate și pe restul îl toarnă, în scârbă, la rădăcina florii. După ce o ajută să se ridice de jos, fata își continuă ”povestea întâmplării”, ducând-o pe bătrână, de braț, spre casă.
– Doamnă, s-o sculat, dacă vă zic!
-Cine?
– Daniel, copilu’.
– Dormea? Și faci atâta zgomot ca o zănatică?
– Operația… capul… nu mai știți?
– Aaa, da. Parcă-mi amintesc. Și zici că s-a trezit?
– Da, a făcut ochii mari! Hai de-l vedeți!
– Vin! Abia aștept să-mi cunosc fiul.
Scriitor debutant, mi-am publicat acest an primul meu roman, ”Vremea tornadei”, la editura Singur.
De-a lungul timpului am scris proză scurtă, eseuri, poeme, recenzii… și încă o fac… pentru că scrisul mă îmbracă și e cam frig afară…
Pe site, doresc să scriu, să învăț să scriu mai bine, să citesc proze faine, să mă bucur de experiența împărtășirii emoțiilor prin scris. Atât.
Lasă un răspuns