La Défense

Turnurile de oțel și sticlă din La Défense stau ascunse în ceață, de la fereastră abia pot distinge silueta Marelui Arc. Dimineață, blocați în ambuteiajul de pe Quai de Dion, șoferul mi-a spus: „De-acum gata, domnule d’Auvray, a venit toamna”. Am dat din cap aprobator către imaginea lui din oglinda retrovizoare și m-am gândit că are dreptate. Pentru mine, mai mult decât pentru el, a venit toamna.

De câteva zile am senzația că parazitez un corp străin. Aud și răspund la întrebări din afară, mașinal. Știu exact când s-a instalat detașarea asta patologică. Eram în sala de consiliu, directoarea Resurselor Umane terminase de vorbit iar pe ecran rămăsese afișată ultima filă a raportului. Apărea acolo un număr, 264, iar lângă el alte numere care sumarizau costurile și beneficiile prognozate.

Nu am nici o explicație rațională. Am făcut de multe ori restructurări de personal. Știi că după o perioadă business-ul va fi reorganizat, vei angaja alți oameni, toți vor fi prinși în entuziasmul contagios al unui nou început iar ciclul se va relua. Acum nici măcar nu e vorba de o scădere a veniturilor, am identificat câteva sectoare unde inteligența artificială ne garantează o productivitate superioară celei umane, cu ajutorul ei profitul operațional se va îmbunătăți semnificativ și ne vom extinde. În curând vom avea nevoie de resurse suplimentare pentru alte arii care nu pot fi deocamdată automatizate. Și atunci ce e cu acest 264 pe care nu reușesc să mi-l scot din minte?

Nu se pune problema să mă fi atașat de angajați, asta e o regulă pe care am respectat-o de când mi-am început cariera. Pe majoritatea nici nu-i cunosc decât vag. Interacționez doar cu șefii lor. Lucrurile sunt hotărâte, board-ul a aprobat pachetul de măsuri, cei care pleacă vor primi o compensație financiară corectă. Iar eu, de azi dimineață, privesc absent pe ferestrele biroului atât de invidiat, un birou poziționat pe colțul clădirii care-mi oferă o perspectivă largă asupra districtului de afaceri parizian. Prin pereții vitrați nu se văd astăzi decât ceața și contururile fantomatice ale zgârie-norilor din apropiere. Dacă mă mai las mult absorbit de imaginea lor voi începe să simpatizez cu dificultatea vagabonzilor Parisului de a se sustrage euforiei alcoolice prelungite.

–  Domnule d’Auvray, comunicarea internă este pregătită. V-am adus decizia prin care o autorizați.

Comunicarea. Știu deja ce conține, creativitatea corporatistă sucombă în astfel de situații. „Imperativul creșterii eficienței într-un sector foarte competitiv”, „adaptarea la noile realități ale pieței”, „după ce am explorat toate alternativele posibile” și „vom continua să vă oferim sprijin în găsirea unor noi oportunități profesionale”.

– Mulțumesc, Inès, te rog lasă mapa pe birou.

– Mă scuzați că vă reamintesc, serviciul juridic vă roagă să o semnați până la prânz, plicurile sunt pregătite să fie distribuite. Trebuie respectat termenul de notificare.

Inès a ieșit fără să închidă ușa. Așa e regula, ușa biroului stă tot timpul deschisă, ceilalți directori cred că e un gest la care am recurs din rațiuni de imagine. De fapt îi obligă pe angajați să își cântărească cuvintele știind că tot ce vorbesc se aude în anticameră. E remarcabil câtă concizie am obținut de la ei după ce am impus măsura asta. În plus, le-am descurajat eforturile de a-și submina colegii, ușa deschisă îi forțează să fie inventivi și discreți în practicarea acestui sport al oamenilor ambițioși.

Dar trebuie să-mi scot din minte ușa, mapa și orice altă digresiune. Ce e cu 264?

Numărul este relativ redus. Reprezintă sub 5% din personalul angajat la filiala din Paris. Vor primi notificarea într-un plic personalizat. Vor fi invitați la discuții individuale cu șefii lor direcți. Li se va comunica valoarea pachetului compensatoriu, în funcție de vechimea fiecăruia în firmă. Resursele Umane le vor trimite un email în care vor fi invitați să opteze pentru cursuri profesionale online, specifice unor profiluri care au căutare pe piață și al căror cost va fi suportat de firmă. Majoritatea vor accepta situația fără prea multe zbateri interioare, au garanția câtorva luni de independență financiară în care își pot căuta de lucru. Posibilele cazuri de reacții emoționale vor fi gestionate cu atenție, nu ne dorim depresii sau chiar sinucideri care să atragă atenția presei, nu suntem amatorii de la France Télécom.

După ce prima fază a restructurării se va încheia, îi voi concedia și pe șefii lor. I-am privit cu atenție când le-am anunțat suprimarea echipelor de care sunt responsabili. Eram curios dacă va protesta vreunul. Au reacționat previzibil și conformist, „desigur, automatizarea, este inevitabil”. Voiau să știe doar ce planuri am pentru ei personal. Le-am spus ce își doreau să audă, m-am asigurat de implicarea lor, vor asigura o tranziție fără incidente până ce noile sisteme vor fi complet operaționale. Apoi, unul câte unul, își vor accepta cu resemnare propria eliminare atunci când le-o voi anunța, amăgindu-se că inițial am fost sincer cu ei, că doar un cumul de factori de ultim moment m-a silit să renunț la serviciile lor.

Deci nu e vorba de valoarea relativă a acelui 264. Nu e vorba nici de unul sau altul dintre indivizi. Atunci ce este?

Poate amănuntul că în analiza de restructurare am văzut inclus numele vechii mele echipe? Acolo am început, în departamentul de tranzacții bursiere „Oil & Gas”. Au fost vremuri extraordinare, cu profituri și bonusuri obscene urmate de prăbușiri abisale cauzate de războaie, recesiuni economice sau schimbări de regim politic. Mereu între extaz și agonie dar eu am știut să-mi protejez cariera, am scăpat neatins din toate situațiile care amenințau să ne distrugă reputația de lideri ai pieței de investiții financiare. Cinismul meu a fost perceput drept un pragmatism util interesului companiei. Mi-am început ascensiunea, sprijinită de numele și relațiile familiei.

Nu, nu poate fi vorba de nostalgii. Echipa aceea a fost un vehicul de carieră, atât. Nu mă atașasem de nimeni și de nimic, rezultatele depindeau de prea multe variabile externe ca să mă simt confortabil, prefer situațiile pe care să le pot controla.

Poate am presentimentul propriei eliminări? La fel ca șefuleții pe care-i voi concedia, nu mă gândesc că e posibil să fiu și eu sacrificat. Firma e un animal care se hrănește cu cifre. Nu pot conta pe simpatia nimănui, bunăvoința exuberantă pe care mi-o arată președintele consiliului de administrație are tot atâta valoare cât zâmbetele pe care le ofer eu subalternilor. Totuși nu cred că am de ce să mă tem, am neutralizat din timp posibilii competitori interni iar consiliul ar fi reticent să aprobe aducerea cuiva din afară. Acționarii au încredere în mine. La vârful tranzacțiilor bursiere nu au ce căuta manageri care să ezite din considerente morale, periodic trecem prin situații în care distrugi sau ești distrus, eu am dovedit de mult că nu am vulnerabilități principiale.

Am obosit să mă învârt în jurul evidenței. Știu ce mi-a provocat starea asta. Două sute șaizeci și patru. Numărul în sine nu are nimic special. În spatele lui sunt nume necunoscute care vor primi notificarea, vor mima un calm aparent până la finalul zilei și apoi vor pleca acasă. Unii vor simți nevoia să bea. Alții să fumeze una sau alta. Toți se vor uita la extrasul bancar și își vor socoti datoriile. Cei care au deja relații disfuncționale și nu vor reuși să se redreseze rapid vor fi abandonați odată cu dispariția unicului beneficiu pe care-l reprezentau, cel al sursei financiare. Câțiva vor ajunge la psiholog. Majoritatea se vor adapta realităților pieței muncii, vor persevera și vor reuși să își găsească un nou serviciu.

Toate astea îmi sunt indiferente. E lupta pentru existență a fiecăruia dintre ei, nu mă privește câtuși de puțin. Dar undeva, printre cei 264, trebuie să existe cel puțin unul care va ajunge diseară ACASĂ. Îl va întâmpina soția care va ști doar privindu-l că s-a întâmplat ceva. Vor sta de vorbă. Ea îl va încuraja, îi va spune că vor trece împreună prin momentul acesta dificil, se pot face economii. Poate au un băiat licean sau student pe care l-au crescut cum trebuie și care îi va spune tatălui să nu-și facă griji, chiar se gândea să își ia un job part-time și să contribuie la cheltuielile casei. Ori poate au o fetiță care va trage cu urechea la discuția lor în timp ce se joacă pe covor, la un moment dat va merge în camera ei și va reveni cu o pușculiță pe care i-o va oferi tatălui, nu fi trist tati, îți dau banii mei, iar el o va strânge în brațe și va ști că de dragul ei va reuși să treacă prin orice.

Eu? Voi ajunge diseară la reședința d’Auvray din Passy-Auteuil. Șoferul va opri mașina, îmi va înmâna servieta și-mi va ura o seară agreabilă. O să beau un pahar de Rémy Martin și-o să iau cina cu soția, nu dragă, nimic deosebit la firmă, te rog nu uita că sâmbătă mergem la recepția de la Clubul Nautic, trebuie să o trimit mâine pe Inès la Le Quatre Temps ca să-mi cumpere un blazer pentru ocazia asta.

Apoi merg în bibliotecă sub pretextul că mai am de lucru și aștept până ce văd luminile stingându-se la dormitor, geamurile dau spre curtea interioară și e de-ajuns să constat o pată întunecată pe gazon ca să știu că soția s-a culcat, din momentul acela mai întârzii o jumătate de oră și apoi urc și eu. De mult timp nu mai e nimic între noi. Dacă am avea un minim de onestitate am dormi în camere separate, doar gândul de a o atinge mă oripilează, nenumăratele intervenții estetice prin care a trecut îmi crează senzația că miroase a plastic. Când se învârte în pat mă aștept să aud scârțâitul foliei cu bule de aer folosită la împachetat.

Avem și un băiat de care nu mă leagă nimic. E pe picioarele lui acum. L-am trimis la școlile potrivite ca să cunoască tinerii ce vor conta în ecosistemul politico-economic și să închege relații utile. În baza unei reciprocități cu un amic de la club, pe a cărui progenitură mediocră am angajat-o la firma noastră, i-am asigurat băiatului un prim job la o bancă de investiții. Nu am avut instincte paterne, m-am bucurat că am dispus de mijloacele necesare ca să mă ocup de viitorul lui fără să interacționăm prea mult. Acum, chiar dacă aș putea să mă schimb, nu mai este timp s-o luăm de la capăt.

În curând voi putea să mă retrag. Îmi voi cumpăra un yacht, ambarcațiunea va fi scuza perfectă ca să petrec mai tot anul singur în bungalow-ul pe care-l am pe țărm, în Bretania. Porturile dinspre Atlantic nu sunt atrăgătoare pentru parveniți, ei aglomerează cluburile de golf sau cel mult cheiurile din Monaco și Nisa, nu vreau să mă împiedic de troglodiții care au descoperit banii doar de o generație sau două. Vor urma câțiva ani de relaxare. Apoi voi începe să mă gândesc cum să termin într-un mod onorabil. În mediul nostru social o variantă decentă ar fi fost accidentul de vânătoare, ieșeai pe câmp, împușcai un iepure sau un fazan, te băgai după aceea între arbuști și declanșai trăgaciul trecut printr-un vreasc. Autoritățile nu găseau nimic suspect de constatat, ziarele deplângeau tragedia, totul avea o anumită demnitate. Acum nu mai e posibil din cauza ecologiștilor. Ziarele nu pot alătura într-un articol regretele dispariției și pasiunea victimei pentru vânătoare, secțiunea de comentarii a ediției electronice s-ar umple de imprecații la adresa criminalului care măcelărea animale neajutorate. Nu pot expune numele familiei la așa ceva, băiatul trebuie să-l moștenească imaculat. Va trebui probabil să recurg la un accident de navigație.

Iar în timpul ăsta, angajatul necunoscut pe care îl voi concedia astăzi se va învinovăți că nu a putut oferi familiei lui toate obiectele de care eu dispun, fără să realizeze că a dat și a primit puținele lucruri care contează cu adevărat. Va cunoaște fericirea neștiind să o recunoască, imbecilul. Fericirea pe care am tratat-o drept derizorie și a cărei absență mușcă tot mai adânc din mine. Și nu e vorba că îl invidiez pe angajatul meu fără nume. Simt doar un gust de fiere din cauză că am pierdut în fața unor indivizi care îmi sunt inferiori ca inteligență, origine socială, educație și de fapt în mai toate privințele imaginabile, pe care am fost convins că îi domin în marea regată a vieții, dar care au știut să se bucure de frumusețea oceanului în timp ce eu l-am privit mereu peste umăr, grăbit să ajung primul într-un port unde mă așteaptă doar stâncile ascunse sub apă.

Mihai Popa

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.