Inspirat de cartea lui Florin Lăzărescu, mă gîndisem să scriu cîteva întîmplări şi să introduc unele personaje într-o serie de povestiri scurte, unele cu tîlc, altele poate fără, doar de dragul povestitului.
*
Monuments Men
Doi bărbaţi intră în galerie şi, cu paşi siguri, hotărîţi, se apropie de mine, aruncînd priviri rapide în stînga şi în dreapta, la tablourile de pe pereţi şi la cele stivuite în picioare pe podea.
“Monuments?”, întreabă cel mai în vîrstă. Să fi avut în jur de 45 de ani. Mic de statură, cu ochi de viezure, tuns scurt, învăluit într-un parfum ieftin ce lăsa totuşi să se simtă că trăsese deja un păhărel de vodcă la amiază. Sau mai multe.
Mă uit la el contrariat, gîndindu-mă că vrea să ajungă la cine ştie punct istoric, devenit turistic, din oraşul ăsta. Monumente sînt peste tot, pe care din ele ar avea chef să le vadă nu îmi era clar. Fără a apuca să îl întreb ceva, continuă:
“Monuments! Small monuments!”
OK. Monumente mici nu ştiu să fi văzut prin Viena şi împing un “Sorry?” rapid, sperînd sä primesc detalii care mi-ar fi permis să-l ajut. Detaliile însă păreau a-i fi un concept străin.
“Small monuments!”, gesticulează cu palma spre podea, lucru care m-a trimis, nu ştiu de ce, la imaginea unor pitici cu fes roşu şi haine verzi, gnomi de grădină pe care îi întîlneşti peste tot în caz că faci o plimbare pe la marginea oraşului, prin cartierele cu grădini şi case micuţe în care, după război, locuitorii oraşului creşteau legume şi fructe – singura modalitate de a supravieţui la vremea respectivă.
Îmi îndrept privirea spre companionul său: un adolescent grăsuţ, blond, îmbrăcat cu pantaloni bufanţi şi o geacă largă, maro. Sigur, individul se descurcă mai bine ca taică-său (în mintea mea îi pusesem deja în aceeaşi familie). Mă uit la el, plin de încredere şi sperînd că va putea elucida misterul artefactelor căutate.
“Monuments!”, întăreşte însă acesta poziţia paternă.
Începusem deja să zîmbesc, cînd văd că tînărului îi sclipesc ochii şi îşi bagă mîna în buzunarul pantalonilor scoţînd la iveală un smartphone. În sfîrşit, ceva mai multă informaţie, îmi spun şi sînt gata de cooperare. Nici măcar nu a avut nevoie să-şi perinde ochii pe ecranul mobilului pentru că şi-a adus brusc aminte ce voia să spună:
“Sculptures?”
Oh… Sculpturi. Clar. Monumente mici, ce altceva! Sculpturi! Cum de nu m-am gîndit la asta? Le spun blazat că noi avem doar tablouri şi că… Dar nu au mai aşteptat continuarea. S-au întors amîndoi ca la armată şi cu aceeaşi paşi hotărîţi cu care au intrat, au luat-o spre ieşire.
“Увидимся.”, voiam să le strig din urmă dar cuvîntul mi-a rămas în gît blocat de izul uşor de vodcă rămas în urma lor.
Adevăraţi “eroii ai monumentelor”. Ai monumentelor mici, în orice caz.
Kundera spunea undeva că o biografie este o logică artificială impusă unei succesiuni incoerente de imagini. „Logica artificială” e mereu treaba celorlalţi. Iar imaginile sînt variate: de la filosofie şi teoria identităţii narative la Rothko sau Miro, de la literatura contemporană la blog-uri despre tehnologie, de la traduceri la povestiri mărunte.
Altfel spus: „I am a sample size of one, not statistically significant, nor representative.”
Hazliu, poate scriu si eu una, dar eu prefer cu personaje pe care le cunosc, imi iese mai bine :)
multam. am sa mai scriu vreo citeva in curind (sper). nu vreau sa intru in detalii sau se le dezvolt prea mult. vreau sa le tin scurte. sint curios sa vad ce-mi iese.