La isla bonita

Şoferul autocarului deschisese doar uşa de la mijloc pentru că nu-i plăcea să mişune pasagerii întruna pe lângă el, să-i pună câte o întrebare sau să-l salute. Înăuntru erau deja două femei, cumnate şi vecine, un cuplu de tineri, în spate de tot, şi încă trei fete, colege de facultate, când au urcat Calista – care împlinise de curând cincizeci de ani – şi bărbată-su, Basil. Petrecuseră dimineaţa în oraş, le vizitaseră pe surorile lui, stătuseră puţin la soare la aceeaşi cafenea unde stăteau mereu, în timp ce se uitau la catedrala din depărtare – care de fapt aparţinea următorului oraş al insulei – şi discutau despre liceul copilului.
Calista zâmbea, el avea dreptate, New Yartaki era cel mai bun liceu la care ar fi putut să meargă fiul lor, acolo se duceau copiii tuturor prietenilor lor, liceul apărea menţionat în pliante şi-n ziarul local şi de acolo ieşeau olimpicii.
E foarte bun la geografie, a spus ea.
Şi atunci bărbată-su a dat din cap că da, a luat o sorbitură mare, şi-a plimbat cafeaua tare prin gură, aşa o făceau aici, cea mai tare, spunea chelnerul, care era şi proprietarul, a înghiţit, a inspirat şi a răspuns cu voce aproape şoptită:
Nu se pricepe deloc la geografie, iubito, e bâtă, nici dacă ne-am duce cu el de mână la vreo olimpiadă şi i-am dicta, n-ar şti unde sunt Pirineii, nici unde bat alizeele, nici care-i capitala Sudanului. Mai vrei? a întrebat-o şi a ridicat puţin ceaşca de cafea spre ea.
Nevasta i-a aruncat o privire pe care el n-a văzut-o pentru că deja se întorsese spre chelnerul-proprietar, şi-a verificat ceasul şi s-a ridicat.
Hai odată, se face târziu şi-ţi place s-ajungem pe lumină.
Au mers până la autocar unul lângă altul, el cu un pas în urma ei sau ea cu un pas în faţa lui, fiecare ar fi spus altfel dac-ar fi fost întrebat şi ea a urcat prima. Treptele erau înalte, dar era obişnuită, aşa că era aproape înăuntru şi inspira mirosul de piele transpirată şi plină de praf când una dintre cele două cumnate vecine – cea de la margine-cea cu părul creţ – cea cu papuci cu toc mic şi tocit-cea cu nas ascuţit – cea cu voce de fetiţă deşi avea copii şi nepoţi – cea cu cercei lungi coloraţi – cea cu sacoşa de hârtie strânsă bine între picioare – a întins mâna spre ea, apoi a apucat-o ferm de braţ şi a tras-o cu putere în autocar.
Hopa sus, aşa, gata, i-a spus, a zâmbit şi abia apoi şi-a luat mâna de pe ea.
Prima reacţie a Calistei a fost să-şi ridice capul spre femeie, după ce şi-a desprins privirea de pe trepte. Pe urmă a spus mulţumesc şi a mers spre locurile din faţă, urmată de bărbată-su. Asta a fost clipa când cele trei fete s-au uitat una la alta şi au zis: Ce frumos, cum a ajutat-o. Da, îmi place când se ajută oamenii. Da, sunt înalte treptele astea. Calista le-a auzit, n-a înţeles ce spun, pentru că erau turiste şi nu vorbeau limba ei, dar a simţit că despre ea e vorba, despre gestul ăleia de a o ajuta pe ea, care avea abia cincizeci de ani, nu o sută, era încă tânără, doar îi spunea lumea mereu: îi spunea vânzătoarea de la magazin, îi spunea portarul, toată lumea, ce să mai, şi putea să urce pe munţi unde Basil nici n-ar fi îndrăznit, şi dansa în fiecare zi, bine, nu chiar, poate în fiecare săptămână, şi nu o fleşcăială de dans, ci cum dansa Madonna, da, ştia şi ea să facă de toate, şi n-avea nevoie nici de cremă de faţă, hai, poate doar puţină, să acopere cearcănele, dar cine n-are cearcăne, şi nici nu albise, ştia ea femei care albeau de la treizeci de ani, chiar mai devreme, şi ea avea doar trei fire albe în tot capul şi astea erau oricum dedesubt, aşa că nici nu se vedeau şi Basil nici nu aflase de ele. Femeia îşi bătuse joc de ea ajutând-o aşa, trăgând-o ca şi cum ar fi avut nevoie şi asta văzuseră fetele şi cuplul din spate şi toţi chicoteau acum pe seama ei probabil şi mai ales Basil, sigur văzuse şi el. Femeia îi strigase în faţă lui Basil că soţia lui e o babă şi acum el putea să se uite la ea şi să spună că aşa e. Cum ştergi un gest odată făcut când a fost văzut de toată lumea? Se întreba ea în timp ce se uita pe fereastră şi din când în când, ca din întâmplare, se întorcea spre bărbată-su, să vadă cum o priveşte acum, şi spre cele două femei care şuşoteau întruna. Dar Basil îşi făcea de lucru cu o revistă de istorie pe care o găsise în buzunarul scaunului din faţă. Încă vedea să citească fără ochelari, dar nu putea s-o facă în gândul lui: era un permanent susur din care nu se înţelegea nimic, dar nici linişte nu era şi de obicei asta o amuza şi nu-i zicea nimic.
Citeşte şi tu cum se citeşte, nu poţi? i-a aruncat încruntată şi apoi şi-a tras marginea rochiei de lângă pantalonii lui. Un timp nu s-a mai auzit nimic, dar în curând bărbatul a revenit la murmurul lui şi de câteva ori i-a dat uşor un cot: I-auzi, iubito, ştiai că-nainte de Cairo capitala era Fustat?
Fetele din spate vedeau capetele celor doi soţi şi atunci oftau: Ce frumos, ce frumos, aşa vreau şi eu, uite cum se iubesc şi la vârsta asta. Parcă e un fir între ei care-i ţine lipiţi şi fac totul împreună şi nu se simt niciodată singuri, nu-şi pun întrebări ca noi şi nu suferă, nu e niciun zbucium în ei, e aşa o armonie frumoasă. Aşa vreau şi eu.
Cuplul din spatele autocarului nu vedea pe nimeni şi nimic, pentru ei exista doar faţa celuilalt, nasul lui perfect şi gura ei perfectă şi obrajii lui şi gâtul ei şi mâinile lui şi picioarele ei şi vocea lui şi mirosul ei şi privirea lui şi părul ei şi.
Cele două vecine cumnate îşi aminteau de când îl aveau încă pe Toto, căţelul cu cinci picioare, aşa fusese de la început şi asta era realitatea pentru el şi nu era nimic în neregulă pentru că mergea, alerga şi sărea, toate cele cinci picioare se sincronizau foarte bine şi el îi mârâia pe căţeii cu patru picioare, deci pe toţi pe care-i întâlnea, pentru că era ceva anormal cu ei şi nu te-apropii de cine nu e ca tine. Femeile râdeau şi povesteau, se foiau şi se aranjau mai bine pe scaunele cu model geografic. De câteva ori o văzuseră pe Calista întorcându-se spre ele, dar n-o băgau în seamă pentru că le interesau doar propriile amintiri.
Şoferul era mulţumit că nu-l deranjează nimeni, că nu-l întreabă nimic, că poate să pună ce muzică vrea. Uneori îl însoţea câte un coleg şi atunci trebuia să-i facă întruna conversaţie, dar acum era bine.
Calista n-avea astâmpăr: se întorcea dintr-o parte într-alta, ofta uitându-se la revista pe care o citea Basil, îşi sufla în decolteu, îşi aranja cutele rochiei, îşi dădea părul pe spate, îşi privea palmele şi iar ajungea la bărbată-su: arăta mai tânăr ca ea, sigur că da, era expresia feţei lui ca de copil, de ce la el nu apăruse umbra asta de duritate pe care ea şi-o surprindea în câte o vitrină sau lingură sau oglindă? De ce totul era senin în figura lui? Şi-a trecut un deget pe faţa lui şi el a zâmbit imediat şi dacă le-ar fi înţeles pe fetele din spate ar fi ştiut că zic în acelaşi timp: Oh, uite, uite-i cum se iubesc şi se răsfaţă. Aşa vreau şi eu.
Şi-a retras degetul:
-Cum crezi că s-ar simţi dac-ar afla că spui că nu ştie nimic la geografie? Asta zice un părinte bun, unul modern, unul tânăr la minte, care-şi înţelege copilul? şi s-a întors spre geam fără să aştepte vreun răspuns.
El a mângâiat-o uşor pe picior şi s-a dat mai aproape de ea.
-Lasă, că ştie, ştie el ce ştie, iubito.

Lumea era adunată lângă autocar. Opreau maşini să întrebe dacă e nevoie de ajutor şi ieşiseră toţi clienţii şi vânzătorii din cafenele. Pe jos era întinsă o fată şi lângă ea două prietene îi dădeau cu apă pe faţă şi pe gât şi o tot întrebau ceva. Un bărbat din mulţime a spus unui nou venit curios: O sperietură, a căzut din autocar când să coboare, o fi băut ceva, cum sunt tinerii azi, altfel cum să te-mpiedici aşa, nu vezi unde pui piciorul ziua-n amiaza mare?
Aţi chemat pe cineva?
Au venit şi au zis că nu-i nimic, nu v-am spus? Cine ştie la ce se gândea.
Atunci de ce mai stă lumea?
Păi ce să facem la ora asta? Să ne clătim şi noi ochii, ne plictisim aici ziua întreagă şi fetele astea, cum să nu te uiţi la ele?
Eşti bine, Eva?
Da, da, nu îmi mai arunca întruna cu apă, s-a răstit ea şi tot căuta pe cineva cu privirea.
O femeie se ascundea în spatele soţului.
Sigur nu te-ai lovit şi la cap, Eva? o întrebau şi îi mai verificau pansamentul de la genunchi.
Nu, n-am nimic.
Ai căzut în genunchi, te măriţi, au râs cele două prietene.
Femeia s-a dat cu totul în spatele bărbatului şi oamenii au început să plece când şoferul a strigat gata spectacolul şi s-a urcat nervos la locul lui.
Eva s-a ridicat singură, şi-a scuturat praful de pe haine şi celelalte două fete au tras-o spre cafenea.
Hai să stăm puţin aici şi pe urmă mergem.

Calista îl pândea pe Basil cu coada ochiului şi simţea dinainte să-l vadă când el îşi întorcea capul în spate: nu-l mai interesa revista, erau acolo femeile cumnate şi mai ales erau fetele alea trei, care acum începuseră să-şi facă poze: se ridicau pe rând de pe scaun şi se plimbau pe culoarul autocarului, cum de nu le zicea nimic şoferul, pe ea o certase unul cu o zi înainte pentru că se ridicase o secundă să-şi aranjeze nişte plase. Se fâţâiau în sus şi-n jos, aveau pantaloni scurţi şi îşi dădeau cu mai mult ruj pentru fiecare poză. Se uita acum când la ele când la bărbată-su, care dădea din cap a da, ce tinere şi frumoase sunteţi, ca şi cum ea nici nu mai exista acolo, aproape lipită de el, înfăşurată în rochia ei lungă. Îi era clar că se uită mai mult la una dintre ele, ştia că aşa îi plac lui: cu părul blond spălăcit şi cu ochii mari, de culoarea coniacului şi înalte, dacă se putea să fie mai înalte decât el, şi mai bine, iar fata asta era, şi din când în când, între două poze chiar se uita şi ea spre el, nu era doar o impresie, ba chiar îi zâmbea, aşa, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama.
Mai bine îl dăm la alt liceu, dacă tot nu ştie geografie, la ce liceu se duc copiii care nu ştiu geografie? l-a întrebat cu voce ridicată şi el s-a uitat o clipă spre ea şi a mângâiat-o pe păr.
Da, da, cum vrei tu, iubito, a zis şi a continuat să se zgâiască în spate.
Calista îi vedea ochii fixaţi pe umerii fetei, pe şoldurile ei, pe pulpele ei, şi-a trecut mâna prin păr şi a spus, lipindu-şi capul de geam: ştie de firele astea albe. Tot restul drumului el a stat întors spre fete şi ea spre fereastră. Când autocarul a oprit şi s-a auzit şoferul anunţând staţia, toţi s-au ridicat, mai puţin cuplul din spate, pentru că amândoi dormeau îmbrăţişaţi şi se visau unul pe altul. Primele au coborât vecinele cumnate, încet, pas după pas, ţinându-se bine de bară. Calista cu bărbată-su şi cele trei fete au ajuns în acelaşi timp la scări. Două dintre fete nu s-au uitat nici în stânga, nici în dreapta şi au săltat pe trepte cântând. A treia, cea pe care o privise Basil tot drumul s-a oprit şi i-a făcut semn ei, Calistei, să coboare prima. Ea s-a dat imediat un pas în spate, dar fata insista s-o lase. Basil vorbea la telefon şi scotocea ceva prin buzunar. Calista tot dădea din cap că nu vrea, atunci fata a pus piciorul pe prima treaptă şi Calista a vrut să i-o ia înainte, fata s-a dat la o parte ca să-i facă loc, Calista i-a înţeles gestul şi a împins-o.
Nici nu ştii să dansezi ca Madonna, voi doar vă bâţâiţi în ziua de azi, a spus încet.
Când Basil şi-a ridicat privirea fata era deja pe jos.
Ce s-a întâmplat? a întrebat-o cu voce speriată.
În timp ce cobora atentă, dar cu mişcări rapide, fără să atingă bara, ea a ridicat din umeri.
Fetele astea zăpăcite, aşa se întâmplă dacă te gândeşti la prostii, nu mai ştii nici unde să pui piciorul.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020