La noi în sat e liniște și pace

Ionel Stoian avea optzeci şi patru de ani când a murit. Nu a fost o moarte glorioasă, cum rar ai parte de aşa ceva pe timp de pace, nici o trecere în nefiinţă duioasă, cu toate rudele strânse în jurul patului, plângându-te şi ţinându-ţi lumânarea la căpătâi. Nimic de genul acesta.

Pe nea Stoian, Moartea l-a căutat mai întâi acasă cum era şi firesc pentru un bărbat de vârsta lui, beteag de un picior. A intrat în curte cu siguranţa celui care se ştie priceput în meserie şi a mers spre bucătăria ce servea şi de dormitor celor doi bătrâni. Nu din sărăcie stăteau nea Ionel şi tanti Veta înghesuiţi într-o cămăruță afumată, cu tavanul gata să se prăbușească, când puteau să se bucure de alte patru camere libere cate mai avea casa. Numai că acelea erau pregătite pentru cei patru copii ai lor, împrăştiaţi prin țară după cum bătuse vântul norocului şi nu şi-ar fi permis bătrânii să strice rânduiala cearşafurilor apretate şi călcate la dungă.

Moartea a găsit-o acasă doar pe tanti Veta, aplecată peste ceaunul cu mămăligă şi pentru un moment, s-a simţit tentată să o ridice pe ea în locul lui nea Ionel. În fond, tot un suflet era şi ea, iar în învălmăşeala care se produce zilnic la trecere pe lumea cealaltă, Moartea nu-şi punea problema că cineva și-ar fi dat seama de schimb. Dar s-a scuturat repede de gândul ce n-o onora şi în timp ce se scarpina în cap cu vârful coasei, şi-a zis că n-ar fi rău să încerce şi la cârciuma din sat unde ştia că moşul mai degustă câte o cinzeacă cu prietenii trecuți de prima tinerețe, dar și de-a doua maturitate. În schimb la biserică nu s-a gândit să încerce, cu toate că era duminică şi slujba în plină desfăşurare. Nea Ionel nu era bisericos şi cum tatăl şi bunicul bătuseră spre sută, el nu se grăbea să se împace cu Dumnezeu, lăsând asta pentru mai târziu. Nici păcate n-avea prea multe, fiind un om liniştit din fire, dar măcar pentru incidentul de anul trecut când a fugărit-o pe tanti Veta cu toporişca, tot ar fi mers câteva mătănii şi niște “ Tatăl Nostru”.  Femeie voluntară şi energică, tanti Veta din prea mult zel, i-a pus pe foc cojocul de blană. Ce-i drept era mâncat de molii şi de nefolosit, dar problema nu era cojocul în sine, ci decoraţiile agăţate de el, moştenire de la tatăl şi bunicul lui, ambii veterani în cele două războaie mondiale. Din fericire pentru tanti Veta doar vederea îi era ramolită, nu şi picioarele, aşa că a putut scăpa de furia bătrânului ascunzându-se două zile pe la vecine binevoitoare.

În final, Moartea l-a găsit pe parcela de pământ din deal. Bătrânul stătea pe vine în timp ce, cu podul palmei, făcea măsurători. Măsura şi îl alinta duios pe vecinul Mitică care, odată cu montarea gardului, îi luase din pământ mai bine de jumătate de metru. Mitică era un bărbat lat în umeri, îngust în cap și cu treizeci de ani mai mic decât nea Ionel, dar asta nu îl oprea pe bătrân să-i spună toate câte le gândea despre părinți și sfinți de cate ori o dădeau pe politică la cârciuma din sat. Ocupat cu măsurătorile și drăcuitul, bătrânul nu a simțit vântul cald ce-i lipea cămașa de spate. Moartea s-a apropiat de el lipsită de orice urmă de tact sau înţelegere faţă de o viaţă pe care urma să o curme. Era cătrănită pentru timpul pierdut căutându-l, când ar fi trebuit să fie la Otopeni unde un Boeing cu trenul de aterizare defect survola aeroportul aşteptând-o. Cu o mână sigură, Ea a ridicat coasa şi a lovit ţeasta lui nea Stoian. Hârş a auzit bătrânul cum a şuierat vârful coasei înainte să-i despice capul, aşa cum el ani de-a rândul a despicat pepeni vara. S-a mai auzit un “ au” stins în timp ce bătrânul şi-a dus mâna la ceafă mirat că nu simte lichidul cald şi cleios care ar fi trebuit să-i murdărească părul. Nu știa el cum lucrează Moartea: curat şi fără urme suspecte. Chiar înainte să se prăbuşească la pământ a zărit-o şi pentru un moment a prins-o de haină. Pumnul i s-a încleștat pe poalele negre ce măturau pământul, atât de strâns, că nu reușea Moartea să se elibereze. Cu o ultimă opintire, bătrânul i-a trimis un scuipat sângeriu pe pantoful bine cremuit şi lustruit. De generaţii întregi, toţi ai lui mureau când atingeau o sută de ani şi tocmai la el s-a găsit nevolnica să rupă şirul.

Cu spatele lipit de soba rece, Sebastian fixa ceasul din perete, gândindu-se că mai sunt două ore până îi venea schimbul. Cum ajunsese la priveghi ultimul, trebuia să stea tura cea mai lungă, în timp ce toţi dormeau obosiţi. În mod normal nu l-ar fi deranjat să îi ţină de urât bunicului în ultima noapte a acestuia pe pământ şi nu sub. Doar o ştiau toate rudele că era nepotul lui preferat, care cu siguranță ar fi primit moştenire decoraţiile dacă bunica Veta nu le-ar fi făcut scrum. Numai că plecase din Bucureşti pe şaptesprezece grade, cer senin, copaci în floare şi ajunsese în sat pe minus cinci, lapoviţă şi îngheţ. Întreaga situație îl luase pe nepregătite, așa că Sebastian a scos din mica geantă de voiaj tot ce avea de îmbrăcat şi le-a pus pe el de-a valma, doar să nu mai simtă frigul. Bunica Veta se oferise să-l ajute înainte de a merge la culcare cu ilicul din lână şi şoşonii îmblăniţi, dar după o mică ezitare, Sebastian a refuzat. Şi în suferinţă trebuie să-ţi păstrezi o minimă decență.

Bunicul stătea la un metru în faţa lui, odihnindu-se pe masa din camera bună, dar lui Sebastian nu îi venea să-l privească. A făcut-o o singură dată, seara, când a ajuns din Bucureşti şi de atunci s-a tot ferit să se mai uite către coşciug. Nu văzuse prea mulţi morţi la viaţa lui, dar din câte ştia şi unde nu ştia, îşi imagina, ar fi trebuit să arate altfel. În primul rând, ochii. Nea Ionel ii avea nu deschişi, ci căscaţi a mirare şi neînţelegere. Oricât s-au chinuit mătuşile şi vecinele din jur, n-au reuşit să-i închidă. Stăteau larg deschişi, ca nişte cratere înfipte în asfalt. Încercaseră să-i acopere cu o bucată de pânză, dar nu se ştie cum, pânza aluneca lăsând ochii descoperiţi. Nici gura nu era ce ar fi trebuit să fie. Rămăsese ţuguiată ca într-un fluierat continuu, iar mâinile nu stăteau împreunate cum se obişnuieşte la mort, cu lumânarea înfiptă în mijloc. Nu. Pumnul drept n-au reuşit să-l descleşteze, nici după ce o vecină binevoitoare a tras cu patentul de degetele ce refuzau să se desfacă, aşa că l-au lăsat în plata celui de Sus. Fără lumânare, dar cu vată în nas și picioarele legate.

Consătenii care au trecut prin fața cosciugului și-au făcut cruce, cum de altfel este şi obiceiul. Nu o cruce din aceea pioasă, ci mai degrabă repezită şi însoţită de un scuipat în sân. Prin sat s-a răspândit repede zvonul că nea Stoian a pornit călătoria spre lumea cealaltă agăţat încă de asta a păcătoşilor și timp de două zile sătenii au luat cu asalt gospodăria familiei, curioși să-l vadă pe cel care nu a vrut să moară aşa cum se moare. Asta doar ziua, că noaptea găseau scuze dintre cele mai creative şi se risipeau precum gândacii de bucatarie când dau de lumină, lăsând mortul nevegheat. Până în ultima noapte, când a apărut Sebastian.

Un ciocănit discret îl trezi pe băiat din moţăială. Se așeză mai bine pe scaunul incomod şi se uită mirat în toate direcţiile, fără să-și dea seama de unde vine zgomotul. “Zdrang” se mai auzea din când în când. Sebastian îşi puse problema şoarecilor, dar vietăţile acelea mici şi blănoase, foșgăie şi chiţăie, nu fac “zdrang”. După câteva minute de încordare, băiatul se relaxă, mustrându-se în gând pentru naivitatea de a se fi speriat aşa uşor. Casa era veche, construită cu cincizeci de ani în urmă, mobilierul tot de pe atunci, cu siguranţă că exista o explicaţie şi pentru ciocănitul acela, doar că la trei dimineaţa nu o vedea el. Tot chinuindu-se să găsească o poziţie mai comodă, observă că din coşciug, acolo unde se odihnea capul, ieşeau rotocoale de aburi. După ce tremurase de frig câteva ore, tânărul reuşise nu doar să se încălzească în câteva minute , ci chiar să transpire. Simţea cum năduşeala o ia la vale pe şira spinării, oprindu-se pe banda chiloţilor. Sebastian nu era genul care să se piardă cu firea, dar fusese educat în ideea sănătoasă că lucrurile trebuie să se desfăşoare după un anumit tipar, iar întrega situaţie cu bunicul ajunsese să-l depăşească. Hotărî că cel mai bun lucru pe care putea să-l facă era să cheme pe cineva cu mai multă experienţă într-ale morţii. Se ridică cu grijă de pe scaun şi în vârful picioarelor, ca atunci când era mic și nu voia să îl trezească pe bunicul ațipit în fotoliu, porni spre uşă. După câțiva pași realiză că n-ar fi corect faţă de cel care l-a răsfăţat ani întregi, să fugă fără să-i fi aruncat măcar o ultimă privire. Și s-a uitat.

Strigătul lui s-a rostogolit până în cel mai îndepărtat colţ al casei, lovind pereții și pătrunzând prin fiecare por, până în fibra celor care iși dormeau somnul fără vise. Era o combinație stranie între urletul porcului în ziua de Ignat și țipătul femeii fugărite de vreo creatura feroce in filmele horror. Mircea, cel mai mic dintre copiii răposatului, a fost primul care și-a revenit din sperietură  și s-a repezit spre hol, buimac şi împleticindu-se ca după beție. Pe Sebastian l-a găsit cu piciorul drept proptit in tocul ușii și cu mâinile trăgând de clanță. Iși rotea capul ba în stânga, ba în dreapta, ca să se asigure că îi vin întăriri și repeta mecanic aceeași frază.  “ Chemaţi preotul că bunicul vrea să plece.”

Nu se luminase încă de ziuă când un cortegiu dintre cele mai ciudate se arătă pe uliţa principală. Un grup restrâns de zece, doisprezece oameni, mai mult fugeau decât mergeau în urma unei căruţe trase de un cal sprinten. În căruţă, legănându-se dintr-o parte în alta, era sicriul lui nea Ionel Stoian. Cu capacul pus şi bine bătut în cuie, legat în două părţi cu lanţuri, sicriul nu stătea pe nimic. Fără covoraş sau carpetă colorată, nici măcar nelipsita poză. In graba lor de a-l duce la groapă, rudele au neglijat tradițiile și obiceiurile. Chiar dacă știau că pe ultimul drum bătrânul ar fi meritat un transport decent, nu hurducăiala de care avea parte acum, nimeni n-a reușit să-l convingă pe Mircea că cel mai nimerit ar fi fost să folosească dubița lui cea albă cumpărată din banii bătrânului. Rușinat și fără să se uite la rudele strânse în jurul lui, holteiul de patruzeci de ani, explica cu glas stins că acolo dormea și mânca el în timpul curselor pe care le făcea în Spania și n-ar mai fi putut-o face știind că l-a transportat pe taică-su la groapă cu duba. Întâi s-au rugat de el, mai apoi l-au amenințat, ca în final să o scoată pe Izaura din grajd și s-o înhame în grabă.

În urma căruţei, flancată de Sebastian şi mama lui, Sofica, mergea tanti Veta mai mult târâtă de cei doi. Din când în când, îşi mai elibera braţul drept ca să îşi facă sfânta cruce şi să plângă ghinionul ce s-a abătut asupra familiei. “ De ce-o fi făcut Ionel asta?”, “ Ce-or să spună vecinii că l-am îngropat pe ascuns?”  I se răspundea cu câte un  “ lasă mamă, că trecem noi și peste asta “, dar nu prea des, că până la urmă avea și Sofica gândurile ei care o preocupau. Cum ar fi George, plecat la o conferință în State și care urma să ajungă în dimineața înmormantarii. Cu siguranță nu va fi încântat să afle că l-au înmormântat pe taică-su în lipsa lui. Oricare dintre cei patru frați ar fi înțeles situația, dar nu și George, neurochirurgul supărat și pe greierii care cântau seara în dreptul casei lui fără să-i fi cerut permisiunea. Ar mai fi fost și pomana. Dar cu un mort îngropat când nici cocoșii nu și-au dezmorțit pliscul, nu mai putea fi vorba de mese întinse în mijlocul curții, poate doar o îmbucătură rapidă între ei, membrii familiei.

În fruntea cortegiului se găsea părintele Lulu cu cădelniţa în mâna dreaptă şi funia de usturoi în stânga. Nu ştia cu exactitate ce ar trebui să facă cu usturoiul, că în treizeci de ani de preoţie nu s-a mai confruntat cu o astfel de problemă, dar preotul citise şi el la viaţa lui destul încât să înţeleagă că un mort îndărătnic, cum se dovedea a fi nea Ionel, nu poate fi îmblânzit decât cu tămâiere din belşug şi miros de usturoi. Din când în când părintele mai și cânta, dar în șoaptă, ca să nu trezească bănuielile consătenilor săi, aşa că marşul se desfăşura mai mult pe muțeşte.

Pe cel care fusese Ionel Stoian, rudele l-au înmormântat la primul cântat al cocoşilor, într-o groapă făcută în grabă, pe o vreme câinească, cu vânt şi ploaie îngheţată, care i-a ţinut pe cei ai satului în case şapte zile. Tare se mai mirau sătenii de aşa urgie a naturii, când la meteo domnişoare drăguţe, îmbrăcate în rochii vaporoase anunţau temperaturi de douăzeci de grade în toată ţara. Cu gândul la recoltele compromise, cu toţii au uitat de înmormântarea bătrânului, de parcă nici n-ar fi existat. Doar apropiaţii lui au făcut, la sfatul preotului, de pază în fața mormântului două zile, ca să se asigure că lui nea Stoian nu-i vine vreo idee năstrușnică. Dar nu i-a venit. În final s-a obișnuit și mortul cu noua lui condiție de decedat.

Alina Cobzac

…