Leviathan (2)

…
Sergentul Ismail Uzun a fost singurul camarad căzut la datorie. S-a înecat în prima zi de ședere a lor pe insulă. Acum, plutonul numără doar douăzeci de oameni.
Fusese musulman.

*

—L-am cunoscut pe Ismail înainte să mă angajez aici, ca laborant, în proiectul Leggett-Scholess, zise Luca Serghei, după ce își drese glasul. Eu am fost o vreme jurnalist, după terminarea facultății, în România. Eram angajat la un trust de presă și televiziune și ăia mă trimiseseră să fac un reportaj despre viața locuitorilor din ținutul Bugeacului. Știau că eram născut aici, în Basarabia istorică. I-am luat un interviu lui taică-su. Îl cunoscusem pe Aladin Uzun în copilărie, era vecin cu noi, și așa am intrat la ei în casă.
Serghei își butonă telefonul mobil. Se așezaseră amândoi pe scăunele și între cei doi maiorul așternuse pe una dintre cutii, întoarsă cu fundul în sus, o foaie de ziar, peste care pusese două păhărele și o sticlă de un litru, adusă la subțioară din chicineta alăturată.
—Frățioare, zise, stai, nu povesti pe uscat, ia mai întâi un gât de votcă.
Din telefonul mobil începu să curgă o istorisire punctată pe alocuri cu înregistrări audio. Vocea lui Serioja, al cărei accent basarabean dădea o notă plăcută de autenticitate, avea o tonalitate vibrantă de tenor. Are voce de radio ghiaurul, gândi Nichita, era păcat să rămână frumusețe de băiat cu gura strâmbă.
„—Dumneavoastră ați fost pe undeva, anul ăsta? Ați fost la Roma?
Așa își începe întotdeauna Aladin relatarea călătoriei sale la Mecca. Un pelerinaj la Roma este, în fond, pentru creștini, ceea ce este un hagialâc la Mecca pentru musulmani, nu-i așa? Nu știe el prea bine ce îi separă pe catolici de ortodocși, dar e ok, nici eu nu știu mai multe despre disputele dintre șiiți și sunniți. Aladin, ca majoritatea turcilor și tătarilor, este sunnit. Dar nu mă întrebați ce înseamnă asta. Chestiuni politice între ei, musulmanii.
Aladin e drăguț și diplomat cu mine, îmi dau seama. Mai înainte de a se lăuda el, îmi aruncă mie mingea la fileu, ca să mă pot lăuda și eu cu vreun hagialâc.
—Da, zic. E foarte frumos. Dar nu chiar așa de curat.
Știam ce avea să urmeze, de aceea am pomenit de curățenie.
Aladin scosese un scaun cu spătar și îl așezase în fața porții, la umbră.
—Veniți să vă spun cum a fost la Mecca. Am fost la Mecca, v-am povestit?
Da, mi-a povestit. De mai multe ori. A fost acu’ vreo șase ani la Mecca, si în fiecare vară când mă duc la mare, la Tuzla, în cartierul cu străzi umbrite de nuci, mă oprește să-mi spună ce bună organizare există la Mecca, ce de măcelării și ce de hoteluri au acolo, și totul este super curat. Nu ca la creștini.
—E ceva deosebit, zice. Merită, măcar o dată în viață, să te duci. Ai ocazia să vezi lucruri rare, pe care nu le vezi orișiunde. Au niște măcelarii foarte curate, dom’le!
Aladin este frizer. Și măcelar. De aceea cunoaște cum stă treaba cu măcelăria. Acum mă tund singur periuță, cu mașina electrică, dar cu mulți ani în urmă m-am tuns o dată sau de două ori la el. Mânuia, pe vremea aceea, briciul și satârul cu multă dexteritate. Acum a mai îmbătrânit, nu știu dacă îi mai merge mâna la fel de bine. Cafeaua însă, fiarta la ibric, cu caimac, și neapărat vărsată un pic pe foc, îi iese la fel de bine.
— Ce părere aveți despre ce se întâmplă în lume? Ce de grozăvii, dom’le! E fierbinte, să nu vă frigeți. Ați văzut, Israelul iar i-a bombardat pe musulmani. Asta numai din cauza americanilor. Americanii ăștia, cea mai mare pacoste pentru omenire, dom’le! Eu nu beau cafea, că suntem în ramazan.
Gust cafeaua, la fel de aromată cum o știam.
—Da, americanii au bombardat și la creștini în Serbia, fără deosebire de religie. Sunt imparțiali.
—Da, războiul nu-i bun.
Odată ce-am căzut de acord și pe acest subiect, încheiem discuția.
Mă poftește înăuntru. În casă la el se intră în papuci. Pe jos, covor persan. E răcoare. Soția lui intră ca o umbră tăcută, aduce una sau alta pe masă și iese grăbită. Nu stă la discuții cu bărbații. Copiii lor sunt cam de vârsta mea, cu cel mic sunt prieten. A prestat o mulțime de meserii, a fost tâmplar, mecanic auto, bucătar pe un vas de pescuit. Copiii s-au depărtat de obiceiurile și de credința părinților. Tăvălugul globalizării șterge treptat diferențele dintre oameni. Chiar dacă nu ai vrea, alături de ceilalți marinari, creștini sau asiatici, gătești si mănânci carne de porc.
—Ce mai face Ismail? Întreb, cuprins de o subită nostalgie. Nici zece ani nu sunt de când băteam mingea împreună în colbul maidanului.
—Ismail e acasă, e venit în permisie. Doarme, mă duc să-l scol.
—Lasă, nu-l scu… încerc să-l opresc, dar omul ieșise deja. Simt cum ochii mi se inundă de lacrimi la gândul că-mi voi revedea prietenul drag din copilărie. Pe ușa pe care ieșise Aladin apare în scurt timp un cap creț, ciufulit. Zvâcnesc în picioare și mă apropii de vechiul prieten, pe care aproape că nu-l mai cunosc. Am în fața mea un bărbat zdravăn, musculos, cu pielea arsă de soare. Ne îmbrățișăm îndelung. Nimic nu poate egala bătăile cu palma pe omoplați, când doi prieteni dragi se reîntâlnesc. Aladin nu mai revine în cameră, ci, discret, își face de lucru cu mașina în curte. Mă uit la Ismail și de data asta nu-mi mai stăpânesc lacrimile. Citesc pe fața lui aceeași emoție vie, și încă ceva, o înțelepciune a maturității, încă ascunsă mie.
—Ce faci, bă, Smiley, zic, în cele din urmă. Pe unde mai umbli? Te-ai făcut marinar, am auzit. Bravo ție, măi, frățică, ai reușit!
Ismail tace. Discern în privirea lui o notă gravă, o reținere, care mă face să mă crispez. Ne așezăm la masa acoperită cu o cuvertură flaușată, viu colorată, din poliester. De la televizorul în surdină se aud melodii populare tătărești. Mai fac o încercare. Simt că trebuie să evoc amintirile noastre din tinerețe. Zâmbesc.
—Mai ții minte cum ne juram noi la Sadova, pe dig, când dădeam la păstrugă? Ei? Să plecăm fiecare în jurul lumii, și după ce vom da roată Globului Pământesc, să ne întoarcem tot aici și să ne povestim unul altuia ce am văzut? Tu ești pe cale să realizezi ce ne-am jurat. Bravo ție! Marinar! Ce mi-ar fi plăcut și mie! Dar, uite, m-am împotmolit la țărm. Bat uscatul în lung și-n lat ca să fac fotografii, reportaje și interviuri.
Mă uit la prietenul meu și nu-mi vine să cred ce frumos s-a maturizat. Eu mă consider încă un copil, sunt naiv câteodată, prea încrezător în oameni, mă simt de parcă aș avea încă la gât cravata de pionier. Smiley însă pare că nu doar s-a maturizat, ci a trecut binișor cu un picior în altă lume. Ghicesc în privirea lui întunecată o greutate, o frână. Nu vrea și nu poate să mi se mai destăinuie sincer. Mă crispez, la rândul meu, și mă retrag în tăcere. Simte reflexul meu de apărare și devine brusc ofensiv:
—Serioja, când eram copii vorbeam despre ce n-aveam habar. Ce știam noi, atunci?
Tace la fel de brusc, ca și când s-ar teme să nu spună mai multe, iar întrebarea lui, rămasă fără răspuns, ridică încă un obstacol între noi. De parcă știe el ceva, ce eu, în mod evident, încă n-am aflat. Îmi va spune și mie? Renunț să-l mai întreb. Cu părere de rău, nu pot decât să iau act de înstrăinarea noastră. Firea mea timidă mă împiedică să fiu mai îndrăzneț, mai indiscret. Ăsta e firul vieții, n-ai ce face. Pe unii îi adună, pe alții îi desparte.
Termin de băut cafeaua. Mă uit discret la ceas. Trebuie sa plec. Ies din nou în strada umbrită de nuci.
—Ce mai e pe la România? Aladin parcă nu ar vrea să-mi dea drumul să plec. Mă desprind totuși, nu fără părere de rău că îl las în urmă. Cine știe dacă îl voi mai regăsi la anul?
—Totul bine, la București. Sănătate și să ne vedem cu bine și la anul!
De la o terasă de vizavi un pescar pleșuv, cu barba colilie, mă fixează cu ochi spălăciți. Duce halba la gură, bea și se șterge de spumă cu dosul palmei. În tot timpul acesta mi se pare că nu mă slăbește din ochi. Ridic din umeri. Tot felul de nebuni în colțul ăsta izolat de lume. Bugeac asta înseamnă: colț, margine de țară. Mă urc în mașină și pornesc din nou la drum. Drumul de la Tuzla la Cetatea Albă se face în mai puțin de jumătate de oră. Când umbrele amurgului se preling peste ape, lacul Nistru deja se așterne, leneș, înaintea mea. Opresc mașina pe dreapta și cobor. Pun mâna streașină la ochi, privesc și nu mă mai satur de frumusețea priveliștii.
Curând, soarele trece în spatele norului prelung, vinețiu, ce stătea paralel cu orizontul vestic și atunci, dinspre smârcurile nesfârșite care se întind de la Nistru pân’ la gurile Dunării, o ceață se repede și acoperă totul, drumuri, case, pomi, ape, oameni și animale. O înfiorare vălurește apele lacului, speriind cârdurile de cormorani, pelicani și lișițe negre, care se ridică în zbor, bătând zgomotos din aripi. Aerul se răcește brusc și simt cum mă încearcă o neliniște, o stare anxioasă. Caut cu privirile orice, oameni, case, mașini sau vite, de care să mă pot agăța la nevoie. Pustietatea mă înconjoară. De după un plaur văd atunci cum se apropie de mine, pășind pe apă, o nălucă înveșmântată în straie cenuși, lungi. Arătarea are chipul unui bărbat cu barbă albă, căruntă iar părul lung până la piept îi flutură pe umeri. În mâna dreaptă are un toiag lung de vreo doi sau trei metri, vârful lui îi depășește cu mult creștetul capului. Pare atât de reală viziunea asta, încât pot și acum să-i rememorez trăsăturile feței, fiecare cută, fiecare neg de pe nasul coroiat. Merge pe apă și valurile îi stropesc picioarele dar nu mai sus de gleznă. Cu cât se apropie de mine cu atât simt cum mă doboară frica, este o teroare viscerală, atavică. Când este la mai puțin de douăzeci de metri de mal îmi dau brusc seama că pe toiagul lui stă înfășurat un șarpe gros și nu pot să înțeleg cum de a apărut șarpele acela acolo, că la început nu era. Șarpele mă fixează cu ochi galbeni, otrăvitori, le simt împunsătura fizic în spatele globilor oculari, pe retină. Mă prăbușesc atunci în genunchi, cu capul la pământ și mă predau fără speranță în mâinile sorții. Aud atunci în mintea mea, sau mai bine zis în craniu, în oasele capului, ca și când mi-ar fi vorbit dinlăuntrul meu, o voce: „Serghei, fiul lui Radomil, vino după mine și am să te fac pescar de oameni!”.

Ajuns în acest punct, Serghei închise telefonul cu o mișcare neașteptată și tăcerea se așternu în buncăr. Caraman își frecă bărbia țepoasă cu căușul palmei și îl privi pe Serioja încruntat.
—Asta s-a întâmplat când? În ce an?
—Azi se împlinește fix un an de când Leonid Cernenko m-a chemat și pe mine să devin apostol al întunericului, răspunse Serioja gutural. Vocea lui tremurată trăda o stare de surescitare vecină cu delirul. Iartă-mă, știu că îți par ridicol, dar îmi păstrez încă suficientă luciditate încât să realizez starea critică în care mă aflu. Știu că frizez criza mistică, eu sunt ateu, sceptic, areligios, mă aud ce vorbesc și îmi dau seama perfect, zic eu, că ceea ce spun par halucinații de schizofrenic.
Maiorul îi întinse sticla de votcă și îl încurajă din privire să bea, ceea ce tânărul și făcu, dându-și capul pe spate și lăsând îndelung să gâlgâie pe gât la vale lichidul incolor. După ce termină, Serghei înapoie sticla, nu înainte de a o clătina în zare, zâmbind.
—Nu mă judeca prea aspru, frate, eu nu sunt obișnuit cu băutura. În curând o să cad lat, pe jos. Mă grăbesc să-ți povestesc în câteva cuvinte, cât mai am capul limpede pe umeri, ce a urmat. M-am urcat la volan și am condus, așa bezmetic cum eram, până la Cetatea Albă. Am luat o cameră cu wi-fi la hotelul Vodnîi Mir, am transmis fișierele către redacție și am coborât la restaurant pentru cină. Pe masa mea am găsit un bilet cu următorul mesaj: „Pasionat de natură și de misterele evoluției? Vino și alătură-te și tu echipei noastre de cercetători de pe Zmeinîi Ostrov. Cazare și masă gratuite, salariu generos asigurat de sponsorii noștri, și în plus AVENTURA VIEȚII TALE! Nu rata, te aștept astă seară la ora zece în camera 112 pentru mai multe detalii. Semnat: L.C.”.
Nu știam nimic despre Insula Șerpilor, iar pregătirea mea profesională de informatician nu avea niciun fel de legătură cu cercetările privind „misterele evoluției”. Cum nu-mi revenisem însă din starea aceea de tulburare, nu am ezitat deloc și la ora stabilită băteam la ușa camerei 112. Ușa s-a deschis pe dată, și în pragul ei a apărut un bărbat între două vârste, cu un chip plăcut, zâmbitor. O barbă deasă, care fusese în trecut neagră iar acum era învârstată cu spice sure îi împodobea maxilarele puternice. Mi-a făcut semn binevoitor să intru și să mă așez comod pe un fotoliu. S-a așezat în fața mea și mi s-a adresat în cea mai corectă și fluentă limbă română, deși aș fi jurat că ghicesc în trăsăturile lui ceva gene orientale, probabil omul era pakistanez sau iranian.
—Să mă prezint mai întâi, zise el. Numele meu este Leonid Cernenko, și sunt manager de proiect la Institutul de Cercetări pentru Studierea Efectului Leggett-Scholess. Advanced Researches of Legget-Scholess Effect. ARLES, poate că ai auzit. Suntem parteneri cu CERN, știi, acceleratorul de particule de la Geneva. Nu spun asta ca să mă laud, continuă el, ci ca să-ți prezint în ce familie distinsă ești pe cale să intri.
Omul se aplecă și acționă tastatura unui laptop, care stătea pregătit pe măsuța dintre noi și pe monitor începu să se deruleze un videoclip promoțional. Pe o muzică psihedelică de Klauss Schultze, imaginile devoalau interiorul unui laborator în care pe mese se vedeau foarte multe recipiente și containere transparente de formă sferică, pline cu o substanță onctuoasă, luminiscentă, care curgea de la un balon la altul prin tuburi de grosimea unui deget. Mai mulți bărbați și femei, toți purtând măști de protecție pe figură, supravegheau acest proces iar pe fețele câtorva dintre ei mi s-a părut că citesc nu atât fireasca atenție și profesionala concentrare, cât un soi de înfrigurare, sau încordare, ca să nu zic mai mult.
—Aha, savanți nebuni, știam eu! Izbucni maiorul. Dar scuză-mă pentru întrerupere, continuă.
—Leonid Cernenko închise rapid ecranul computerului și îmi spuse sec: știu cu cât te plătesc ăia de la ziar, știu tot. Luca Serghei, îți pun în față o ofertă de nerefuzat. Spune un număr din patru cifre și eu o s-o dublez. Acesta va fi salariul tău. Exprimat în euro.
Știi, m-am întrebat multă vreme de ce m-a ales pe mine. Nu mă puteam îmbăta cu apă rece, să cred că sunt așa de bun pe meseria mea. Aiurea. Deci nu pentru asta. Atunci pentru ce?
—Serioja, răspunse maiorul, știi foarte bine pentru ce. Singur ți-ai dat răspunsul mai devreme. Ce fac apostolii? Răspândesc cuvântul. În cazul lui Cernenko, cine știe care sunt semințele pe care ți le vor încredința ăștia să le răspândești…

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/