Leviathan (fragment)

1
Când maiorul Nichita Caraman deschise ușa îngustă a vestiarului, primul lui gest fu să pipăie cu mâna stângă întrerupătorul din perete. Cum nu-l nimeri din prima încercare, renunță rapid și-și duse dreapta la șold. Cu un gest profesionist extrase din toc pistolul și stătu așa preț de aproape o secundă, până ce ochii lui, acomodându-se cu lumina scăzută, recunoscură mogâldeața care zăcea pe jos, lângă perete. În semiîntunericul din cămăruță, Serghei Stratulat zăcea ghemuit într-un colț, cu brațele încolăcite împrejurul genunchilor și tremura încet. Ochii lui sticleau rotunzi, bulbucați ca două mingi translucide de ping-pong. Din gura lui se prelingea un fir de salivă vâscoasă, în timp ce un vaier neputincios, anemic, un fel de aaa… aaa…, gutural și dogit răzbătea din pâlnia larg deschisă a gâtului.
—Serioja, dar ce-i cu tine, frățioare? De ce stai așa, cu gura căscată? Ai probleme cu inima?
Globii oculari se întoarseră cu infinită lentoare către ofițer, dându-i acestuia de înțeles că i s-a remarcat prezența. Gura lui Serioja avea o anvergură nefirească a unghiului dintre mandibulă și maxilar, ca și cum bietul om ar fi încercat să înghită un pepene pe de-a-ntregul. Toată suferința articulației luxate se putea citi în ochii aceia exoftalmici, deoarece din gâtlej nu mai reușeau să răzbească decât câteva sunete neomenești, care aminteau oarecum de șuieratul vântului prin burlane.
Maiorul Caraman îngenunche lângă omul suferind, schițând o tentativă de mângâiere pe obraji, dar renunță imediat, văzând mișcarea violentă de apărare a lui Serghei.
—E dureros, știu, am pățit și eu așa mai de mult, am rămas cu gura strâmbă de la un căscat. Dar nu-ți fie teamă, își revine. Știi, mă gândeam azi, continuă Caraman, așezându-se mai comod pe covor lângă Stratulat, mă gândeam în timp ce mă rădeam în fața oglinzii, dacă n-ar fi bine ca voi, ăștia care vă faceți slujba aici pe Zmeinîi Ostrov, să mai ieșiți și voi la aer din când în când, să mai faceți o petrecere colea, în poiană, să bateți mingea, să faceți un grătar, ce, ție nu ți-e dor de-o băută? Sta-ați toată ziua și toată noaptea în hruba asta, și nu zic de tine, că tu mai iei câteodată undița în mână, vorbesc de Anatol, vorbesc de Iuri, de Ivan, de ăilalți. Ce-aveți, frate, așa de urgent de făcut, că nu vă lasă slobozi nici măcar o oră – două? Hai, că nu mai construiți voi socialismul pe insula asta prăpădită, Uniunea Sovietică s-a desființat de mult, asta e marea veste. Știai, Serghei Stratulat, că nu mai există Uniunea Sovietică? Nu știai, n-ai avut cum să afli, aici, la două zeci de metri sub pământ.
—Ce, știai? Își continuă Nichita monologul, urmărind reacțiile lui Serioja, care dădu afirmativ din cap. Uite, nu te-am întrebat până acum ce, Doamne, iartă-mă! faceți voi acolo jos, n-am vrut să-mi bag nasul în secretele voastre. Eu sunt militar și știu ce e acela un secret de serviciu. Tu, Serioja, bănuiești măcar care sunt secretele mele de serviciu? Dă din cap dacă da. Așa credeam și eu, adăugă Caraman, după scurtul răgaz oferit lui Serghei pentru a clătina energic din cap, n-ai de unde să bănuiești. Pentru că eu nu pierd timpul aiurea, flecărind cu unul sau cu altul pe la colțuri. Nu zic că voi, oamenii de știință, faceți așa, Doamne ferește, ci că eu îmi văd în tăcere și discret de treaba mea. Uite, ca să nu zici că sunt eu aiurea, sau nu știu cum, că mă dau mare față de tine, care vezi în ce situație ești, am să-ți divulg totuși un secret de-al meu de serviciu, și nu unul mic, ci cel mai mare secret, un secret de Stat.
Dacă Serghei ar fi putut să-și holbeze ochii și să-și caște gura și mai tare, cu siguranță că ar fi făcut-o. În lipsa acestor mijloace de expresie, Stratulat se mulțumi să mimeze curiozitatea fluturându-și palma dreaptă în fața ochilor lui Nichita. Acesta interpretă corect gestul și făcu o scurtă pauză tactică, menită a intensifica tensiunea și a puncta importanța destăinuirii.
—Serghei Stratulat, uite, ca dovadă de mare încredere pe care ți-o acord, am să-ți divulg obiectivul nostru pe Zmeinîi Ostrov. Adică al garnizoanei noastre de grăniceri, al cărei comandant sunt. Și fac asta pentru că sunt convins că n-ai să spui la nimeni, adăugă maiorul Caraman, cu voce scăzută, privindu-l compătimitor pe omul ce stătea ghemuit în colț. Dar, frățioare, înțelege-mă că nu pot sta așa de vorbă cu tine, pe dușumea, cu picioarele încrucișate, că-mi înțepenesc încheieturile. Ce zici dacă aș aduce două scaune și stăm ca lumea de vorbă, civilizat?
Între timp, Serioja reușise să-și extragă din buzunarul pantalonilor un ghemotoc de batistă, cu care își îndepărta saliva prelinsă pe bărbie. Încuviință din cap când Nichita se ridică în picioare. Se vedea deja pe chipul lui o ușoară remisiune a stării de încordare și spaimă. Când Nichita Caraman se întoarse, după un minut, cărând în mâna dreaptă două taburete, Serghei mimă efortul de a se ridica în picioare, sprijinindu-se cu un genunchi în pardoseala din beton. Maiorul îl ajută, întinzându-i o mână, și în câteva clipe „omul de știință” Serghei Stratulat fu pe picioarele lui, nu însă pe deplin independent, căci se sprijinea cu spatele lipit de perete, iar maiorul de grăniceri îl apăsa cu mâna stângă în piept, să nu se îndoaie din mijloc.
—Ăăăă… apropo, că veni vorba, vreau să te întreb un lucru: l-ai văzut azi pe Leonid Cernenko?
Neașteptata interpelare îi provocă lui Serghei un spasm violent, ca și când s-ar fi fript la degete. Își bulbucă de uluire globii oculari, și așa pe jumătate ieșiți din orbite, iar în clipa în care maiorul îi smulse batista din mână și începu să i-o îndese între dinți, presându-i limba în fundul gurii, își dădu capul pe spate și începu să urle înfundat.
Pumnul care îl izbi după aceea în bărbie veni surprinzător și năprasnic și, dacă între țeasta lui Stratulat și perete nu s-ar fi interpus palma lui Nichita, probabil omul și-ar fi pierdut cunoștința din izbitură.
Dar Serioja nu-și pierdu cunoștința. Se lăsă numai moale pe vine, prelingându-se pe lângă perete, ținându-și mandibula în căușul palmelor. Când ajunse din nou jos, în genunchi, își desprinse timid palmele de pe obraz, parcă nevenindu-i să creadă că falca nu i se desprinde cu totul din articulație și nu cade pe jos.
—Știi, nu degeaba te-am întrebat dacă l-ai văzut pe Cernenko azi, continuă Nichita, în vreme ce-și introducea cu delicatețe două degete printre buzele, închise de astă dată, ale lui Serghei. M-am întâlnit azi cu Anatolie Ceban, din întâmplare, la grupul sanitar. Stătea pitit în spatele pisoarului. Avea pantalonii uzi. De la propriul pișat.
Maiorul apucă de un colț al batistei și trase de el.
—Și cu Iurie Roșca m-am întâlnit, el era la bucătărie. Sub chiuvetă, ghemuit. Și Iuri se pișase pe el.
Batista mototolită se afla acum în mâna lui Nichita, care o cercetă preț de câteva clipe, indiferent.
—Și, ghici ce, continuă el, agitând șomoiogul prin fața ochilor lui Serghei, amândoi aveau fălcile dislocate. Întocmai ca și tine. Frățioare, pe stânca asta blestemată din Marea Neagră ceva pute urât. Și să nu-mi spui mie Cormoran – Caraiman dacă n-am să dibui eu unde coace buboiul ăsta.
Maiorul așeză cele două taburete unul lângă altul, cu grijă să nu calce în băltoaca de urină. În semiobscuritatea cu care ochii lui deja se acomodaseră, zăceau aruncate alandala, unele peste altele, formând o grămadă țuguiată până în tavan, o sumedenie de cutii de carton, ambalaje în care fusese cândva aparatură de laborator, acum pline cu sticle și borcane goale. Puturoși mai sunt, gândi maiorul, adică nu puturoși, ci proști. Dar las’ c-o să intru eu de mâine în ei, să vezi ce disciplină bag in gunoaiele astea umane.
—Frățioare, zise, apropiindu-și obrazul de Serghei și privindu-l fix între ochi, spune-mi fără ocolișuri: te-ai intersectat azi cu Cernenko? Să nu mă minți. Da? Știam eu! Exclamă cu satisfacție maiorul, când Serioja dădu afirmativ din cap. Trei lucruri aveți în comun, tu, Iurie și Anatol. Întâi: falca ruptă, al doilea: v-ați scăpat pe voi și trei: ați avut nu-ș-ce meci cu starostele ăsta al vostru. N-am descoperit încă ce a fost între voi, dar o să aflu cât de curând.
Nichita se ridică de pe scaun și, proiectând fascicolul unei lanterne, inspectă stiva de ambalaje cu privirea. Citi în gând câteva etichete. Denumirile erau mult prea tehnice, imposibil de pronunțat. Li-o-fi-li-za-tor, rota-eva-pora-tor, gânguri din buze, dar se lăsă păgubaș repede. N-ar ajunge nicăieri dacă s-ar apuca să învețe drăcoveniile astea inutile. Știința te înnebunește rapid de cap, asta e cel mai sigur lucru. Și Cernenko, șeful bandei ăsteia de orbeți porecliți oameni de știință, era cel mai nebun dintre toți. Pe aeroportul din Odessa, la despărțire, generalul Mardari îi strânsese mâna prietenește și-i șoptise printre dinți: „maior Nichita Caraman, nu uita că ai de păzit o șleahtă de ticăloși de toate pericolele posibile, dar pericolul cel mare nu vine din afara Insulei Șerpilor, ci chiar ei înșiși sunt un pericol pentru oricine se nimerește prin preajma lor. Să fii cu băgare de seamă”.
Și așa a fost. De patru luni de când preluase comanda plutonului format din douăzeci și unu de grăniceri, mai exact cincisprezece soldați, patru caporali și doi sergentți, maiorul Caraman încercase din răsputeri să-și organizeze viața sa și a oamenilor săi după tipicul milităriei. Program, goarnă, ceas. Sculat, sector, popotă, instrucție. Planton, gărzi, masă, stingere. Nimic nu se lega, însă. Pe cărările cu iarbă scundă, biciuite de vânturile de nord, șopârle cu două capete și patru cozi le tăiau calea soldaților, iuțindu-se pe sub bolovani. Vulpi cu cozi argintii și aripi de pescăruș chirăiau din ciocurile încovoiate, prăvălindu-se în picaj, din cer, în spinările lor. Și asta n-ar fi fost nimic, până la urmă lighioanele astea se ascundeau pe sub pământ și-i lăsau în pace. Dar în fiecare seară, de țărmul insulei se apropia năluca lui Uzun. Ieșea din ape la ora șapte fix, se ridica drept în sus, ca o geamandură, și începea să pășească pe apă. Avea buze de crap, coadă de pește și mâinile de om. Când era la zece metri de mal se oprea și înainte de a se scufunda la loc, striga „Pocăiți-vă, că vine Ziua Cernerii nisipului!”.
Sergentul Ismail Uzun a fost singurul camarad căzut la datorie. S-a înecat în prima zi de ședere a lor pe insulă. Acum, plutonul numără doar douăzeci de oameni.
Fusese musulman.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/