Lira, faza culturală (reportaj)

Mici lampioane de hârtie cu candele de parafină mărginesc cărarea ce duce de la corturile ghemuite disciplinat lângă pârâu pȃnă mai sus, la poiana unde o piramidă de bușteni și cetină uscată arde cu vȃlvătăi. Juriul deliberează încă ordinea de prezentare a echipelor. Rând pe rând, public și participanți iau loc în jurul scenei, la o distanță respectabilă de rug. Fuiorul viguros de fum purtând scântei se duce când la dreapta, când la stânga, când drept spre noi, după cum bate vântul. Faza culturală a concursului „Lira” de la Ceahlău s-a desfășurat, cum altfel? noaptea, în jurul focului de tabără.
Prin ce diferă montaniarzii de restul omenirii? Dacă i-ai întreba pe ei, o să-ți răspundă că numai ei știu să respecte splendorile naturii, spre deosebire de pantofari, care nu fac decât să pângărească, să vulgarizeze, să răpească. Da, montaniarzii sunt o sectă. Asta era părerea mea după ce i-am cunoscut pe forumuri.
După ce i-am cunoscut în realitate, am văzut că sunt oameni care pot să cânte 100 de cântece melodioase la chitară și din voce fără să aducă vorba despre of, dor, bani și dușmani, țoale, cercei, mașini și alte bunuri de larg consum. Sunt oameni care dau buna ziua la necunoscuți când se întâlnesc cu ei pe cărări de munte, care pot lega o prietenie din câteva cuvinte și o strângere de mână, care nu se tem de străini, de urs, de întuneric, de ploaie, de prăpăstii, care își iau cu ei copiii de doi ani în vârf de munte, care nu bârfesc pe vecinul, nu au grija zilei de mâine, te ajută la nevoie, etc, etc, etc…
Pare portretul bunului samaritean îngemănat cu al tatălui fiului risipitor și al doctorilor fără de arginți. Nu poate fi decât o naivă iluzie. Toți suntem împovărați de păcate și de patimi, iar drumeția montană și mitingurile cluburilor de montaniarzi nu sunt locul de adunare a sfinților pe pământ. Nu, ci doar locul pentru o scurtă dezbrăcare de haina metehnelor de zi cu zi.
Prima echipă ce intră în concurs este a clubului Albatros din Galați. Doi băieți și patru fete se aliniază din cȃteva încercări stȃngace în fața publicului. Băiatul din dreapta are o chitară clasică. Vocile cȃntă la unison, cuvintele sunt purtate și ele de vȃnt cȃnd la stȃnga, cȃnd la dreapta, la mine nu ajung toate. Din cele care ajung, am reținut:

Ochii tăi în suflet mi-ai păstrat
Ochii aceștia sunt ai tăi și-i iubești
Speranța să nu ți-o pierzi
Greu e acum doar să crezi
Că nimic nu te va opri din drumul tău să știi
Sunt cu tine în gȃndul meu
Sunt cu tine acum și mereu
Pȃnă voi fi cărunt
Pȃnă voi fi cărunt

La, la, la, la,la…

Mi-e ușor să spun acum: versurile astea n-au nici un sens, nu transmit nimic, sunt doar vorbe goale pe o melodie lălăită simplist. Atunci însă, în jurul focului de tabără, au contat doar bucuria lor de a cȃnta, bucuria noastră de a fi împreună, și desigur iradierea fierbinte a focului.

S-au mai perindat pe scenă și alte grupuri: Crucea Talienilor din Piatra Neamț, altele care au venit din Suceava sau Brașov, al căror nume nu l-am reținut. Hors-concours, un ciobănaș bălai din Ceahlău a interpretat aria din Nunta lui Figaro uimitor de expresiv și elegant la acordeon. Ȋn întunericul de smoală fețele spectatorilor strălucesc la lumina portocalie a focului. Nu mai ține nimeni seamă cȃt este ceasul, a trecut demult de miezul nopții. Buștenii sunt groși, nu se vor mistui pȃnă în zori. Se aplaudă, se cȃntă în cor, nu însă și eu, căci nu știu versurile. Am înregistrat cȃteva clipuri pe care le revăd acasă – am aceeași senzație de nevinovată candoare. Uimitor, văd atitudini de copii la oamenii maturi. Mulți din public erau bunici cu părul alb.

Ȋntr-o zi, printre rafturi vom regăsi
Amintirile de mărgean
Cȃnd prin munți urcam
Doi nebuni străbăteam pe-nserate pădurea
Si căutau printre stȃnci nemurirea
Se îmbrățișau rȃzȃnd, adeseori se sărutau
Mereu fără sfȃrșit
Erau doar îndrăgostiți de munții lor.

A doua zi am urcat Ceahlăul. Ȋn fața noastră, trei măicuțe urcau pe Toaca cu pulpanele raselor suflecate, lăsȃnd să se vadă că pe dedesubt au un fel de egări negri legați strȃns în jurul gleznei. Una din ele scoase un telefon mobil din buzunar și purtă o conversație îndelungată. Urcau mult mai repede decȃt noi și în curȃnd s-au pierdut în ceață. Ȋn vârful muntelui, la 1700 de metri altitudine, unde nu se poate ajunge decât după 6-7 ore de cățărat pe brânci, s-a clădit un schit de călugări. În biserică, un preot citea molifte pentru un grup de montaniarzi îmbrăcați în hanorace, cu rucsacuri în spinare, îngenunchiați sub patrafir. Pentru iertarea de păcate, pentru ajutor la învățătură, pentru izbăvirea de rele și ispite, de blesteme, de deochi, pentru sănătate și bună înțelegere în familie. Am îngenuncheat și eu într-o margine a micului grup și m-am recules atȃta timp cȃt mi-a permis conducătorul grupului, care a dat semnalul de plecare după un sfert de oră de odihnă. Norii care învăluiau muntele s-au risipit cu cȃteva clipe înainte de a ajunge noi în vȃrf, lăsȃnd să se vadă fantastica panoramă a Lacului Bicaz, desfășurat ca o pamblică imensă de treizeci de kilometri în jurul masivului Ceahlău.
La cabana Dochia am stat mai mult, aici am mȃncat o ciorbă rădăuțeană afară, pe mesele de lemn cu băncuțe. Am avut atunci în fața ochilor cea mai incredibilă priveliște pe care am avut-o vreodată mȃncȃnd o ciorbă. Mirobolant, acesta e cuvȃntul. Ciorba a fost mediocră.
La întoarcere, ploaia nu ne-a prins decȃt pe ultimii cincizeci de metri. Ultimul lucru pe care l-am fotografiat înainte de a reveni în civilizație a fost o ciupercă otrăvitoare halucinogenă, o Amanita muscaria, despre care se spune că este așa de periculoasă că te otrăvește chiar și numai dacă pui mȃna pe ea. Halucinogenă, dar frumoasă.
Am urcat în mașină zdrobit de oboseală, dar cu sufletul primenit. Cȃnd am plecat de-acasă, primul lucru pe care l-am luat în bagaje a fost o pereche de ghete, pe care le port numai iarna. Și-au dovedit adevărata lor valoare aici pe munte, căci în pantofi aș fi rămas desculț în cinci minute. Se poate spune deci că nu sunt pantofar. Dar montaniard sunt oare? Nu știu, dar, în orice caz, tȃnjesc la starea aceea de candoare pe care doar copiii o mai au, și-aș căuta-o peste tot. Fie și-n vȃrf de munte.

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/