Amiaza în odaia tânărului Olfred Zigman era tristă. De fapt întreaga recuzită a camerei de patru pe patru avea un iz morbid. Olfred părea abătut. Avea un ghes în dreptul inimii când se gândea la soția bunului său prieten. Olga fusese rece tot timpul. Dar lui îi lăsase de înțeles cu câteva priviri fugare că este loc de mai mult. Ieșea rar din camera sa. Când trebuia să cumpere țigări de la magazinul din bloc, sau în vizită la singurul său prieten. Acesta avea patru camere de șapte pe șapte și un antreu de trei pe trei. Rămânând singur, Zigman se trezea măsurând camerele. Era un defect căpătat în orfelinatul NewOrleans. În casa înaltă a prietenului său, plutea un aer deosebit, asemănător vechilor case burgheze. În antreu atârna un tablou, înfățișând o femeie cu părul negru într-o cămașă albă de noapte. Se sprijinea de un copac atipic, greu de recunoscut. Ce-i atrăsese în mod deosebit atenția tânărului Zigman, era mâna stângă a misterioasei femei. Avea o indiferență aparte, mistică, poziția mâinii mici cu degete muncite. Parcă ar fi vrut să facă un semn cuiva. Un fel de indiciu conservat în timp. Nu neapărat un indiciu cu referire generală ci mai degrabă unul individualist, de moment. Se sprijinea cu mâna parțial închisă, deliberat răsucită. Un tablou în genere anost. De fiecare dată când trecea prin preajma lui, Olfred cu ochii pironiți în pământ, simțea un miros ciudat. De vechi și de spital. Azi serviră iarăși supă de crab și cotlet de miel. Casa deținea un singur servitor și o singură bucătăreasă. Masa din camera de oaspeți era imensă, punând într-o situație delicată pe cei trei meseni; aflați la răspântii îndepărtate precum străinii dintr-un han. Galanteria nu lipsea din casa prietenului său, iar gesturile cu care mâncau, cloncănitul lingurilor erau minuțios studiate. O liniște stingheră, fiecare gândindu-se cu ce să înceapă conversația. Uneori Zigman se forța să nu se gândească la nimic. Îi plăcea penibilul. Știa că și ceilalți gândesc același lucru. Olga vorbi prima. Întrebă pe servitor dacă a folosit lămâie. El dădu din cap afirmativ, cu ochii calmi, supuși. Prietenul său râse laconic și trânti paharul cu vin alb unguresc, pătând fața imaculată de masă. Olga se chinui să nu răbufnească și-i atrase atenția cu o ușurătate tipic femeiască. Soțul simți ironia și îi aruncă o privire tăioasă, de mahalagiu. Olga se ridică brusc și se uită pentru o fracțiune în ochii lui Zigman, vrând parcă să spună: Vezi?! Prin ce sunt silită să trec zi de zi?! Prietenul își aprinse un trabuc cubanez, povestindu-i bucătăresei durdulii o întâmplare bizară de la hipodrom unde se țineau cursele de cai. Bucătăreasa se-nroșea vădit, aruncându-și din când în când o șuviță de păr pe spate precum o femeie frumoasă. Zigman se simțea stânjenit. Se duse în antreu făcându-și de lucru. Nu-i mai era teamă de tablou; acum în inima sa erau stări suprapuse: de la atracția soției bunului său prieten până la nepăsarea acestuia din urmă. Nu putea face nimic. Oricum singurătatea tânărului Zigman îl făcuse mai degrabă fricos decât un om curajos. Apropiindu-se mai atent, observă în colțul din dreapta jos o semnătură pe tabloul neșters de praf. Două litere chinezești care probabil înmagazinau între-însele o poveste. Cel puțin o frază.
Bunul său prieten fu chemat la telefon și părăsi imobilul, bine dispus, încercând să fure un sărut dulcii Olga. Femeia cedă. Și asta îl duru pe Zigman prin ușa întredeschisă. Tânărul nostru ura ușurătatea proverbială a femeilor. Mai ceru un pahar de vin alb unguresc, de data asta fără sifon. Rămas singur cu Olga, se simți nelalocul lui. Femeile în viața sa fuseseră rare. Iar ultimul episod se terminase cu o scenă de gelozie în fața Institutului de Geofizică. Zigman era pătimaș, aruncându-se în brațele afecțiunii ca un copil. Nu accepta refuzul și nici ideea de a dărui fără a primi înzecit. Nu înțelegea cum nu-l poate iubi cineva, pe el. Complexitatea și firea sa căpătaseră dimensiuni hiperbolice în interior; unde trona egoismul. Olga îl atinse ușor pe umăr și-i prezentă o carte pe care tocmai o terminase de citit: Arseni. Viața bine descrisă a unui sfânt din Rusia secolului al XV-lea. Lui Zigman îi plăceau cărțile. O atinse și simți calitatea neîndoielnică. Olga păstra distanța. Se juca cu el. Din când în când îl atingea ușor pe umăr, dar atât. Ajungând în antreu, Olfred întrebă despre tabloul misterios. Olga se schimbă la față și zise că nu ar fi bine să vorbească despre asta acum… Zigman insistă. Îi împărtăși sincer starea ambiguă ce-i transmitea pictura. Olga își acoperi fața cu mâinile pentru o clipă, ca într-o piesă de teatru. Oftă și zise: Bine, sper să nu regret mai târziu și-i citi dintr-o carte micuță, veche cu marginile paginilor aurite și coperți frumos gravate, asemănătoare cu micile biblii flamande de la sfârșitul secolului optsprezece.
”În ținutul Mo Y un pribeag slut s-a adăpostit de frig și foame într-o scorbură în pădurea Ningjing(serenității). A ucis un lup în prima zi. Și-a făurit din blană o haină groasă, iar din carnea sa a trăit toată iarna. Omul s-a înzdrăvenit și și-a clădit un zid de lemn lung până în buza norilor. Însingurat, omul slut a găsit lemn moale în mijlocul pădurii unde nu mai călcase vreodată picior de om. A meșteșugit din el o femeie. O femeie cum nu mai văzuse pământul. A pus lemnul la foc mic timp de șase călătorii de soare, după care l-a afundat în râul O, nopți de-a rândul până când lemnul a devenit carne. A suflat carnea ușor cu răbdare și dragoste ca și cum ar fi suflat să-și încălzească consoarta. Până a amețit. Trezit de un foc imens, sărmanul slut și-a văzut zidul plin de flăcări. A plâns căci muncise cu sudoarea inimii sale la realizarea lui. O femeie frumoasă, un soare coborât îi întunerici mintea. Se puse un nod în gâtul lumii sale. Sărmanul slut își iertă femeia. Și o iubi cu toate părțile sale lumești. Lumea toată s-a luminat la apariția noii seminții. Noul său regat, înfipt în inima pădurii, înflorea cu fiecare naștere a femeii născute din lemn. De fericire sărmanul slut se apucă să picteze, să cânte, să joace dansuri nelumești. Își imortaliza soția în fiecare primă zi a iernii lângă copacul cu lemn moale din sânul pădurii unde nu călcase picior de om. Dar primul dintre fii săi îi pândi în miez de noapte, pătrunzând taina sărmanului slut. Și frământă și el o femeie; o însufleți cu puterea inimii sale reci. Apăru din lemnul ales, o femeie urâtă de nu te puteai uita la ea. Soarele se ascunse de rușine mult timp lăsând oamenii în beznă. Aflând de nelegiuirea înfăptuită, tatăl își pedepsi fiul, izgonindu-l împreună cu femeia sa. Dar amărăciunea își făcuse cuib în sânul sufletului pribeagului slut. Slăbit de gânduri și fără noimă, într-o noapte, sărmanul arse copacul inimii din lemn moale. Întors, își găsi soția fără suflare, îmbuibată ca o bucată de lemn inertă. Cerșetorul slut văzu zădărnicia fericirii sale efemere și urî lumea cu toată ființa sa. Sufletul său îl părăsi, lăsând în loc un gol avar. Și golul său se adâncea pe zi ce trecea. Înnegrit de dispariția soției sale, făcu o groapă în mijlocul regatului său, o umplu cu smoală și-și aruncă odraslele în ea. Vântul dezlipi o lacrimă sărată de pe obrazul zbârcit al sărmanului slut. Și lacrima aceea se avântă pe smoala fierbinte răcind-o, preschimbând copii arși în șerpi. Omul negru de supărare,cedă dintr-o slăbiciune, iubindu-și șerpii ca pe proprii săi copii. Oamenii aflând într-un târziu de povestea sa îl numiră lordul șarpe, imaginându-și multă vreme cum lordul șerpilor umbla cu odraslele sale prin mijlocul pădurilor departe de lume, căutându-și iubita și cântând:
Ce-mi rămâne în schimbul priceperii tale,
De a-mi număra anii?
Doar mii de cărări, de neatins și tolănite mâțe.
Lordul Șarpe, își mustra copii; cânta
Cu ochii săi mici soției de lemn.”
Zigman luă mâna albă a Olgăi și o sărută cu atât de mult foc, încât simți cum coapsele ei tremură. Simți cum mâna ei se strecura ușor sub haina sa luată de la second hand, și îi căuta părul de pe piept. Îi căuta susurul, linul râu pe unde se revarsă viața sa singuratică. Îi căuta cele mai intime secrete, popasurile lui într-o lume întortocheată. Și lui îi plăcea căutarea ei.
A doua zi se trezi fericit. Lumea lui retrasă deveni un festin desăvârșit. Dar fericirea nu dură mult, Spre rușinea inimii sale Zigman află adevărul. Olga obișnuia să facă ceea ce-i făcuse lui, și altora. O ura pe chelnerița obeză ce servea cu o nonșalanță de femeie frumoasă. Îl ura pe cel ce-i făcuse destăinuirea. Se ura pe sine însuși. O ura pe Olga. O iubea pe Olga.
Într-un bar singuratic de pe strada Petit Femme, un tânăr cu o șapcă de surugiu beat, racola femei de la masa de lângă. Le ducea în camera sa de patru pe patru, punându-le să citească dintr-o carte micuță cu marginile paginilor aurii, până dimineață. În tot acest răstimp fuma, șezând pe un scaun vechi de lemn; privea dintr-un ungher inert al inimii sale îmbrăcat în piele de șarpe.
Născut la 20 mai 1981. Premii literare -proză scurtă și poezie-(2017-2019)-I-Sadoveanu, Moștenirea Văcăreștilor. Volumul de debut: „ Confesiunile Maestrului Păpușar” – proză scurtă- publicat la editura Tracus Arte (2020). Prezent în Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania., Ed. Paralela 45.
Bine ai venit pe site Ionut!
O sa fiu foarte sincer cu tine.
Nu am citit decit prima jumatate. Mi-am dat seama ca textul e foarte bun si vreau sa-l citesc mai cu atentie cind ajung acasa (acum sint la serviciu).
Nu-ti ascund ca am facut niste cautari cu google pt ca in unele locuri mi s-a parut tradus. Dar n-am gasit nimic suspect pina acum :)
Mi-a placut! Voi reveni cu mai multe impresii precum si cele 2-3 locuri unde parca nu suna firesc.
O sa-i dau eu un justify si posibil sa ajunga la „recomandate”.
De obicei nu citesc textele cu asa mare atentie, dar al tau m-a atras in mod deosebit.
Ce ar trebui schimbat gasesti enumerat in continuare.
Esti cumva din diaspora, ca si mine?
Povestea cu sarpele e nascocita de tine?
1) Ii atrase atentia frivol.
Frivol, neserios, usuratic – e adjectiv. Ori tie acolo iti trebuie un adverb de mod: „prieteneste” sau „repede” sau „in soapta”.
Puteai spune „intr-un mod frivol” dar tot rau suna.
2) „Se sprijinea cu degetele pe jumătate strânse, întoarsă în mod vizibil intenționat.” asta-mi suna ca „turned in purpose”
Parca „deliberat rasucita” suna mai natural.
3) „Bunul său prieten își aprinse un trabuc cubanez, povestindu-i bucătăresei durdulii ” suna ca si „His good friend lit a cigarette..” In romana ar fi mai firesc sa faci o exceptie si sa renunti la „bunul sau” in constructia asta..
4) „Nu-i mai era frică de tablou ; acum în inima sa erau stări diferite” = Nu-i mai era frica de tablou; era cuprins de stari amestecate
5) „Două litere chinezești care probabil înmagazinau în însele o poveste” corect ar fi „intr-insele”
6) Constructia „Și asta îl duru pe Zigman prin ușa întredeschisă.” mi se pare f f interesanta. Nu e gresit.
7) făurit nu prea se foloseste pt croit
8) „A doua zi era fericit” = A doua zi s-a trezit fericit
Sint foarte multe chestii care mi-au placut, as umple jumatate de pagina daca le-as scrie :)
Am vazut ca pe Lit de azi esti in stadiul de „pagina de autor”. Acum daca ti-am laudat textul poate vei fi propulsat in lumea buna :)
Si eu tot la stadiul „pagina de autor” eram cind m-am carat de acolo :)
Salut! Observatiile tale sunt pretioase. :) e un text nepremeditat, suta LA suta imaginat. Da:), cat despre literature de azi, nu stiu CE sa zic… Din nefericire am sesizat ca multe site uri „literare” merg pe cordonul EU te pup, tu ma pupi, daca nu am auzit de tine, nu existi… Multumesc Inca o data pt. sfaturi si timp, sunt LA inceput de drum, ma ajuta enorm. p.s.: Sunt din Timisoara. O zi faina.
Da, are o doza de kafkaesque in el, nu mult, exact cit trebuie. Daca faci corectiile si mai treci o data atent prin el, il voi trece la recomandate.
Site-urile.. nu te-ai prins? Cele independente dispar din lipsa de fonduri si/sau energie celelalte ramin sa-si promoveze produsele. E o piata mica in Romania si deja avem destui scriitori lansati pt ea! :)
sunt cîteva erori de exprimare plastică, ba chiar gramaticală a frazei; pe lîngă cele semnalate deja de ex. :,,în casa înaltă a prietenului său (,)era un aer deosebit ca-n vechile case burgheze”(sugestie:plutea, sau fără,,în” -degaja, emana); din start folosirea excesivă a 2 verbe: ,,era” și ,,avea” în vreo cinci-șase fraze succesive.În ceea ce privește construcția între episodul din casă și legenda orientală e un hiatus, o introducere în subiect fără trecere. cel puțin așa mi s-a părut mie.
Altfel, aș recomanda și eu textul după refacere pt ,,aerul”(na! că m-am molipsit și eu)pe care-l degajă.E un text bun, cu imagini originale,fantastico-naturalisto-expresioniste; singurul defect pe care i-l găsesc pe lîngă mărunțișurile enumerate ar fi unul pe care mi-l găsesc și mie: senzația că scrii, în proporție mai mare, pt tine nu pt a comunica ceva cititorului.
Corectez; vă mulțumesc încă o dată pentru timp și sfaturile constructive.