Maimuţa şi tigrul

Taximetristul aranja geamantanele în portbagaj, le scotea şi iar le îndesa unul într-altul, făcea o pauză, trăgea de ele şi le împingea din nou în timp ce maşina se balansa uşor cu ei doi înăuntru, pe bancheta din spate, el fixându-şi şi verificând centura de siguranţă şi ea desenând o inimioară pe geamul aburit.
-Ţi-am zis să iei un bagaj mai mic, i-a spus el.
Valeria s-a foit.
-Le-am luat ceva părinţilor, i-a răspuns şi, cu un deget înroşit de frig, a mai conturat o inimioară lipită de prima.
-Nu te prosti, şterge chestiile alea.
-Bine, bine…, i-a spus şi s-a uitat pe furiş la el.
Paul şi-a deschis servieta, a scos o revistă cu nume alb pe fond roşu scris în stânga sus, şi a început s-o răsfoiască. Numărul din octombrie-noiembrie pe care-l citea avea titlul: ‘Dominant and dangerous’ şi avea desenat semnul dolarului pe copertă. Atunci ea şi-a trecut palma peste desen, iar taximetristul s-a urcat, a pornit maşina şi a dat drumul la muzică. Paul a aruncat o privire încruntată spre radio. Pe urmă s-a întors spre ea pentru o clipă şi a întrebat-o dacă e bine, ea a dat din cap şi el şi-a reluat cititul.
După un timp Valeria a început să fredoneze melodia care se auzea, erau acum două voci de femeie, ea şi Gianna Nannini cântând încet ‘Meravigliosa creatura’.
Încet-încet ferestrele s-au dezaburit şi au apărut pinii, ea şi-a lipit nasul de geam şi le-a făcut cu mâna. Erau înalţi şi verzi.

‘Nu te mai smiorcăi aşa’ i-a şuierat Paul în ziua în care ea a venit cu vestea că redeschiseseră fântâna după doi ani. ‘Trebuie să mergem s-o vedem , haide…hai, te rog’ şi el a ridicat din umeri, s-a lăsat târât, încetinind pasul ori de câte ori ea nu-l strângea de mână şi a repetat la fiecare colţ de stradă ‘e doar un obiectiv turistic, o să fie o vânzoleală acolo…ce copilărie’, rotindu-şi ochii spre acoperişurile unor case la ferestrele cărora apărea câte un bătrân în maiou alb sau câte o mamă care supraveghea strada şi striga ceva unui copil care răspundea cu alt strigăt şi alerga mai departe cu gura căscată.
‘Nu, nu, nu, e Fântâna’, aproape a strigat Valeria şi a ridicat braţele, ‘s-a muncit mult la ea, acum străluceşte din nou, trebuie să fim acolo.’
Au trecut pe lângă ziduri scorojite şi uitate, pe lângă coşuri de gunoi care dădeau pe dinafară, pe lângă femei singure cu zâmbete ironice întipărite pe faţă.
-De ce nu Forumul Roman măcar, acolo e istoria adevărată, a propus Paul cu glas tare ca să acopere maşinile şi scuterele şi motocicletele şi turiştii şi localnicii din jur, în timp ce şi-a scos o ţigară, i-a făcut semn cu ochii să treacă în partea stângă şi a luat-o din nou de mână.
-Nu-mi plac ruinele, mă sufocă, sunt prea grele…întunecate…triste.
Când au ajuns în Piazza di Trevi ea s-a oprit şi i-a strâns şi mai puternic mâna, s-a uitat încet în toate părţile şi a inspirat aerul răcoros. Soarele lumina clădirile dimprejur şi fiecare cuvânt rostit de cineva răsuna în toată piaţa. S-au privit un timp, ea cu ochii mari, zâmbind cât putea, el ridicând din sprâncene.
-Acum putem să ne întoarcem? a întrebat-o.
L-a tras aproape de fântână până au auzit clar stropii plesnind apa de la picioarele cailor înaripaţi, a scos camera foto şi a ales un băiat ca să le facă o poză. Paul şi-a dat jos sacoul şi a rămas în tricou, amândoi s-au uitat fix spre aparat şi şi-au lipit capul unul de celălalt. Pe urmă s-a înnorat, locul a devenit cenuşiu, Valeria şi-a strâns mai bine geaca şi şi-a înfăşurat eşarfa în jurul gâtului.

Şi-a scos şi ea cartea din geantă şi a început să citească şi să sublinieze câte o propoziţie. Din când în când îşi întorcea capul şi privea pinii înalţi şi nemişcati. Paul a întins o mână, i-a închis cartea pentru câteva secunde şi s-a uitat la titlu.
-‘Se face tot mai târziu’?
Ea a deschis-o repede la loc.
-Da, povestiri, acum citeam: ‘Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez’, a spus dintr-o suflare, înroşindu-se.
El a râs, a sărutat-o pe tâmplă şi s-a întors la revista lui.
La un stop, Valeria s-a uitat în treacăt pe fereastră. De-a lungul trotuarului erau înşirate mai multe camioane şi rulote, fiecare cu câte o reclamă mare, pe care scria ‘Circul Gioia’. Prelata unui camion rămăsese ridicată şi înăuntru sălta o maimuţă albă, se agăţa de zăbrele şi se întorcea spre un tigru care dormita şi îşi mişca doar o ureche când vreo muscă nu-l lăsa în pace.
Când s-a făcut verde i-a spus:
-Ziceai că-i greu să-i faci să stea împreună.
Paul şi-a ridicat ochii spre ea şi a mângâiat-o pe păr.
-Ce-ai zis?
Ea a arătat cu degetul spre circul care rămăsese în urmă.
-…Uite că se poate.
Restul drumului niciunul n-a mai zis nimic. În faţa aeroportului taximetristul a oprit brusc maşina şi le-a strigat: ‘Pronti, am ajuns!’ A ţâşnit pe uşă şi le-a tras geamantanele afară din portbagaj în timp ce faţa i se crispa şi bolborosea ceva.
Când au rămas singuri, Paul şi-a verificat valiza, a scuturat-o de praf şi i-a făcut ei semn cu capul.
-Uite, acolo e terminalul 3, al tău, eu sunt la 1, dar avem timp să luăm ceva, hai.
A luat-o de mână şi au intrat, fiecare târând după el câte un bagaj. Înăuntru i-a izbit agitaţia, toţi oamenii care se mişcau de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga şi dădeau unii într-alţii fără să spună nimic. Au găsit un restaurant cu autoservire, el a lăsat-o la masă, cu geamantanele, şi s-a întors după câteva minute cu o tavă pe care erau ordonate o farfurie cu prosciutto crudo şi mozzarella şi o cafea mare, s-a aşezat şi a început să mănânce.
-Nu te duci şi tu? a întrebat-o.
Valeria s-a uitat împrejur, la cei care mânuiau tacâmurile de plastic, la cei care dădeau pe jos câte un colţ de chiflă şi treceau mai departe, la cei care împărţeau o farfurie de pizza, râdeau şi-şi atingeau uşor degetele, la casieriţa încruntată care striga ceva unui coleg şi la băiatul care dăduse pe el sosul şi se ştergea de zor cu un şerveţel şi pe urmă la părul blond al lui Paul, la ochii lui concentraţi asupra mozzarellei, la buzele lui strâns lipite şi la obrajii lui umflaţi în timp ce mesteca.
-Nu, mereu zici că stai după mine pentru că mănânc prea încet…să nu pierzi avionul din cauza mea.
El i-a zâmbit, a dat din cap, şi-a băut cafeaua, şi, după ce a terminat, au ieşit din aeroport. El şi-a aprins o ţigară, iar ea a început să se joace cu mânerul bagajului.
-O să mă suni când ajungi sau o să dispari iar? l-a întrebat şi l-a privit.
Paul a aruncat chiştocul la coş şi s-a apucat să-i aranjeze eşarfa, o desfăcea şi o înnoda la loc şi pe urmă se uita în jos.
-De ce nu vrei tu să te muţi la Londra…faci mereu doar ce-ai chef…aşa nu e….e…
A îmbrăţişat-o, a mângâiat-o pe spate în sus şi-n jos şi şi-a frecat obrazul de al ei.
Ea s-a desprins şi l-a luat de mână.
-Mi-ar plăcea să fim aici când se deschide piaţa de Crăciun, nu e ca celelalte.
Îşi mişcau uşor mâinile spre unul şi spre celălalt şi se priveau câte o clipă. După un timp el s-a uitat la ceas, şi-a luat geamantanul, i-a spus: ‘ai înţeles cum ajungi la terminalul 3, da’, a sărutat-o rapid de două ori şi a intrat iar în aeroport.
A început să burniţeze, nu se mai vedea niciun pin, doar maşini negre şi gri şi taxiuri, toate cu parbrizele pline de stropi de apă. Când a ajuns la terminalul 3, Valeria şi-a cumpărat un sendviş şi l-a mâncat singură la o masă, mestecând încet, cu ochii pe geamurile dincolo de care decolau avioanele.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020