Mămăligă Ion zis Vanea era translator. De fel era din Basarabia și, fiindcă știa rusește, a fost luat din mers ca traducător pentru Armata Roșie. Așa că Vanea efectiv a venit pe tancuri în România. Era un găligan mare, cu țeastă năpârlită, nas mare și strâmb, obraji supți și ochi de broască țestoasă. Moacă grosolană, de mujic pilangiu. Pe deasupra mai era și astmatic, gâfâia ca un buhai gata să-și dea duhul.
În afară de cunoașterea limbii ruse, Dumnezeu nu îl înzestrase cu prea multe daruri, doar că, de la strămoșii lui amestecați – români, ucraineni, ruși, evrei din mahalaua Moldovanka a Odessei – a moștenit darul suptului. Bineînțeles, votcă! A rămas pe plaiurile moldave fără nici un fel de avere – doar cu fantasticele lui ciubote și cu o rubașcă roșie. De ce a rămas aici? Dracu’ știe! Poate pentru că s-a îngurluit cu una tot răpănoasă ca și el, care mergea la ședințele de partid încinsă cu curmei de tei (cureaua o vânduse pe băutură). Vania și Vănioaia jucau la aceste ședințe rolul de nevoiași ai vechiului regim. În fapt, erau niște bețivani. Sau poate că a rămas pentru că a primit sarcină. Fără doar și poate că fusese racolat mai înainte de serviciile rusești (GRU mai degrabă decât NKVD). Și dacă, după cum se zice, traduttore – traditore, Ion Mămăligă zis Vanea chiar era un trădător.
Era o licheluță dintre miile și miile de licheluțe, care au împânzit țara sovietelor și apoi statele-satelit. Cânta un veleștean în crâșmă Trăiască Regele, se pomenea a doua zi chemat la miliție și bătut la sânge, zicea altul „Dă-i în p. mamei lor de comoniști!” – la fel. Asta în cel mai bun caz, că alții au ajuns și la pușcărie. Și de fiecare dată la astfel de întâmplări era prezent și Vanea. Așa că oamenii și-au dat repede seama cu cine au de-a face și ocoleau rubașca roșie cât ce puteau.
Dar Vanea a ajuns primar. În ședințele nenumărate dădea tonul la scandarea lozincilor: „Moarte slugoilor fasciști Maniu și Brătianu. Huoooo!”, „U-Re-Se-Se, bastionul păcii e!”, „Ana, Luca, Teo, Dej, bagă spaima în burgheji!” Ca primar făcea același lucru, ca și câinele lui Pavlov – pâra. Umbla prin sat, asculta femeile pe la fântâni, babele ieșind de la biserică, mai intra în crâșmă… Se oprea la un stog de fân, își scotea ciubotele lui imense și punea un strat de fân proaspăt peste stratul de clisă duhnind a sudoare și a nespălat. Când stratul de fân se îneca în mocirla de pe fundul ciubotei, punea alt strat – de data asta de paie. Dialectic. Teză și antiteză: un strat de fân, un strat de paie peste realitatea brută, adică peste clisa adunată de luni de zile, căci Vanea nu își scotea ciubotele din picioare niciodată. În cea mai mare parte a timpului dormea beat în ciubote. Și iarăși un strat de fân, și iarăși un strat de paie… Între aceste straturi erau denunțurile. Vanea acum se specializase. Își constituise la rândul lui un grup de denunțători și martori mincinoși subordonați lui, lichele ca și el. Și astfel mulți veleșteni luau bătaie, alții mai dârji înfundau și pușcăriile…
Peste ani, când nu mai era demult primar, se întâlnește Vanea, acum îmbătrânit înainte de vreme și sleit de băutură, cu Ciobănițele, fetele bătrânului Ciobanu, care a murit la Canal. Era la o pomenire a bătrânului (Vanea începuse de la o vreme să umble pe la biserică și bocea când popa zicea din Psalmul 13: „Stricatu-s-au oamenii și urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor.”). Și Vanea începe să plângă, frecându-și nasul strâmb și gogonat, și să-și ceară iertare pentru răul pe care l-a făcut familiei Ciobanu. Dar Fănica, fata cea mai mare, zice: „De ce să-ți mai ceri iertare acuma, Vanea? Mai are rost? La drept vorbind, ne-ai făcut un bine, Vanea, că ne-ai lăsat fără tată și a trebuit să creștem la casa de copii. Vai, ce bine ne-ai făcut! Că ne-am învățat de mititele cu răutățile vieții. Ce puteam ajunge în bortele iestea din Velești? Dar așa, uite, am ieșit în lume: eu îs contabilă șefă la o intreprindere, soră-mea Viorica e actriță la Național, iar frate-meu Mihai e ofițer de aviație… Lasă, nu mai plânge, Vanea. Na, zece lei! Du-te și-ți ia o votcă. Îți ajunge?”
Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).
Bun final!
Era şi în satul bunicilor unul din ăsta, rămas după război, cred – dar eu nu l-am prins. Îl ştiu doar din poveşti. I se spunea „nea Plăcintă”, mare beţivan.. dar aici se opreşte asemănarea cu Mămăligă al tău. Plăcintă nu pierdea nici o nuntă, botez sau petrecere mare şi boala lui era ca – odată ce era beat -, să se urce pe acoperişul casei şi să se arunce de-acolo. Urla „Prindeţi-mă, băăă!”. Cam ce se face acum la concerte de metalişti dar erau şanse mari să nu fii prins, fiind mai puţină lume decît găseşti în mod normal la un concert. Ceea ce s-a şi întîmplat odată şi şi-a rupt piciorul.
Asta era campion la făcut glume proaste. Unele dintre ele nici nu le pot scrie aici. Chestii dezgustătoare.
Odată făcea ţuică şi a observat că trecuse la apă un vecin care avea boală să strîngă sîrme, fiare de pe jos, orice metalic. Şi Plăcintă a luat ceva de fier, o cheie mai mare, a aruncat-o între tăciunii de sub cazan apoi pe uliţă, în praf. Zi de toamnă călduroasă. Opreşte omul dinspre fîntînă, observă bucata de metal, lasă găleţile, prinde cheia între degete. O ţine 2 secunde neîncrezător că putea să ardă asa ca dracu’. Apoi o aruncă cît colo şi prima reacţie a fost să se uite nedumerit la soare. Aşa zice povestea :)
Hai, să trăieşti să mai scrii! (asta era altă vorba a bunicilor, cînd le aducea cineva ceva: „Să trăieşti să mai aduci!” :) )
Hazos ca de obicei, mestesugaresc scrisa povestea :)
Dacă ești din Moldova ai avut cel puțin un coleg de clasă pe care să-l cheme: Chișcă, Rață, Chiperi, Plăcintă, Turtă,Mămăligă, Hăivacă, Chiciorgros, Chișcăbabă sau Sulără;