Maria în geacă de piele

În dimineața aceea primisei învoire de la școală și te plimbai singur pe aleile încă pustii ale parcului proaspăt trezit la viață, ținând într-o mână o fotografie mai veche, în alb alb negru de-a lui taică-tu, iar în cealaltă mână o ediție cartonată din Banchetul lui Platon, cu coperțile roase și  paginile boțite pe margini,  înroșite frenetic de mâinile curioase ale unor cititori anonimi.

Discul de foc al soarelui stătea pitit printre brațele vânjoase ale stejarilor bătrâni și răcoarea blândă dimineții de vară încă se mai păstra neatinsă sub coroanele lor dese. Aerul era invadat de ropotele neobosite ale ciocănitorilor care își înfigeau ciocurile în scoarța groasă a copacilor, de bâzâitul monoton al bondarilor care survolau bobocii de trandafiri și de clinchetul alămilor care venea dinspre foișorul de lemn, unde fanfara se pregătea de concertul de la matineu. Forfota orașului nu ajungea până la tine și parcul părea că plutește departe de lume, ca o banchiză de gheață care a început o călătorie însingurată spre inima oceanului.

Te-ai așeazat pe una dintre băncile de lemn, aflată în apropierea celui mai bătrân stejar din  parc. Te dureau picioarele de la atâta umblat, în ultima săptămână lipsisei de la școală nu făcusei altceva decât să bați străzile și maidanele orașului, în căutarea tatălui dispărut. Îl căutasei peste tot, de mai multe ori: prin spitale, scări de bloc, cimitire, cârciumi murdare, depozite părăsite, întrând în vorbă cu tot felul de necunoscuți, arătându-le poza și așteptând o veste bună de la ei. Însă nimeni nu îl văzuse și el parcă intrase în pământ. Iar acum, te simțeai obosit și speranța ta începea să pălească.

Ai așezat cartea pe una dintre marginile băncii, ca pe o pernă și te-ai întins pe bancă, sprijindu-ți capul pe coperțile ei groase. Ai privit pentru câteva clipe cerul, după care ai închis ochii și ai tras tare în piept aerul răcoros al dimineții. Pentru prima dată, din ziua dispariției, simțeai un fel de pace în sufletul tău, însă nu știai ce să faci cu ea. Ai fi putut să citești puțin din carte, o lăsasei deoparte în ultima vreme, însă nu te simțeai în stare. Era mai bine să nu te gândești la nimic și să profiți de starea care pusese stăpânire pe tine și ai rămas așa vreme îndelungată, până când ai simțit că o umbră iscoditoare, de rău augur se prelinge peste chipul tău.

– Ce faci aici? te-a întrebat un glas tânar, gutural, de femeie de abia trezită din somn.

Ai crezut că sunt gardienii care patrulau uneori aleile parcului și ai sărit ca și ars de pe bancă, însă când ai deschis ochii și ți-ai dat jos de pe nas ochelarii de soare cu rame rotunde și lentile negre, ca aceia pe care îi purta John Lennon, surpriza ta a fost și mai mare. În fața ta stătea Maria. Maria în geaca ei de piele neagră. Maria, golanca și spaima liceului. Maria, sălbatica. Acea Maria.  Un nod mare și înecăcios, ca un vălătuc de vată, ți s-a înțepenit în gât.

– Ce faci aici? te-am întrebat.

– Nu fac nimic, stau, ai ripostat tu.

– Păi ce cauți în parc la ora asta? Că de chiulit, sigur nu chiulești. De dat afară de la ore, nu cred că te-a dat nimeni. Așa că spune repede, ce faci p-aici?

Ca să îți ferești privirea de ea, ți-ai îndesat la loc pe nas ochelarii de soare. Prin lentila lor întunecată, ea îți apărea mai puțin înspăimântătoare și oarecum mai îndepărtată. Se postase în dreptul tău, cu o ținută țeapănă și impozantă, cu mâna dreaptă înfiptă în șold, în timp ce cu stânga ducea mereu la gură, ca o adolescentă rebelă din filmele americane, o țigară lungă și subțire, din hârtie maro, care mirosea a mentă și a smirnă arsă.

– Am învoire, ai spus tu, pe un ton neconvingător. După aceea, i-ai arătat poza, ca să întărești cele spuse. Îl caut pe taică-miu, a dispărut de acasă de câteva zile.

Ți-a luat poza din mână și s-au uitat în grabă la ea, după care ți-a aruncat-o înapoi pe bancă.

– Nu l-am văzut prin zonă. Și îmi fac veacul pe aici destul de mult. Parcul ăsta e un fel de casă a mea, dacă vrei să știi. Mă mir să dai de el pe aici. Mai bine l-ai căuta pe la morgă. Sau pe la cârciumă. Sau pe la spital. Sau mai bine, nu îl mai căuta deloc. E om mare, știe să își poarte și singur de grijă.

Ai înghițit iar în sec și ai tras aer adânc în piept, ca și cum aerul proaspăt al dimineții ți-ar fi insuflat curajul să îi povestești toată întâmplarea.

– Da, poate că a plecat el de bunăvoie? a continuat ea. Poate omul și-a luat tălpășița pur și simplu, nu ar fi primul care face asta.

– Păi îți spun că a dispărut. Acum câteva seri a coborât să își cumpere bere și țigări și de atunci nu s-a mai întors. L-am căutat peste tot, dar e de negăsit. Mama zice că parcă l-a înghițit pământul și plânge într-una. Eu și cu frate-miu l-am căutat prin toate locurile din orașul ăsta, am întrebat oamneni de pe stradă dacă nu l-au văzut, dar nimic. L-am căutat chiar și la morgă.

– La morgă? Urât. Nu îmi plac morții. Sunt prea plină de viață.

– A fost cam straniu. O femeie de servici bătrână și pipernicită, cu un halat albastru spălăcit, m-a întâmpinat la intrare și mi-a zis:

– Avem un singur mort. Stă aici de câteva zile, n-a venit nimeni după el. Să nu vomiți acolo, că îmi faci mizerie!

După aceea, m-a dus într-o încăpere care era îmbrăcată de sus până jos cu faianță albă și unde mirosea a dezinfectant și a  formol. Deși îmi era cam greață de la miros, m-am apropiat de el. Era un bătrân rahitic, cu tâmplele albe și pielea înnegrită, întins pe o masă de faianța, cu o tăietură mare pe piept. M-am uitat o vreme la el, până când m-am obișnuit cu priveliștea și după aceea am plecat. M-am bucurat că nu era tata.

Maria se uita la tine mirată și mesteca flegmatic o gumă lipicioasă, de culaorea căpșunilor storcite. În ochii ei, atâta cât aveai curajul să te uiți la ei, citeai neîncrederea acelor ființe obișnuite să traiască violent, ca și cum viața ar fi făcută doar din durere și panică. Erau verzi, adânci, puțin incruntați, ascunzând în spatele lor o lume în care nimănui nu avea voie să pătrundă. S-a așezat lângă tine și ai simțit în jurul tău mirosul de tutun al buzelor ei, parfumul sufocant al pielii albe acoperite de pistrui arămii și privirea care continua să te iscodească. Te simțeai de parcă ai fi stat gol în fața ei și ea s-ar fi uitat la tine așa cum te-ai uitat tu la bătrânul de la morgă.

– Auzi, eu tot cred că bătrânul tău și-a luat tălpășița. Te-ai gândit și la treaba asta? Tata așa a făcut și a bătrâna nu l-a mai văzut niciodată, da a știut ea că a fugit la alta. I-a făcut la aia încă doi copii și mai târziu l-a lăsat inima și a murit într-un schimb de noapte, când era în fundul pământului, în mina de cărbuni, că acolo a muncit toată viața lui. Bătrâna nu ne-a dus la înmormântare, ne-a spus mie și lui frate-miu că nu merită.

În timp ce Maria povestea, tu te uitai cu un vag sentiment de teamă la fotografia cu taică-tu. Fusese surprins de ochiul aparatului stând drept, de parcă ar fi avut spatele înțepenit, în fața unei fântâni arteziene cu lei de piatră care scuipau apă, îmbrăcat într-o cămașă cu mânecă scurtă, pantaloni de stofă călcați la dungă, prea lungi însă pentru picioarele lui scurte și bondoace, cu părul țepos, tuns periuță, purtând pe chip cu un zâmbet stânjenit, forțat și acea expresie a omului nepăsător, mărunt, care acceptă lucrurile așa cum vin, fără să se frământe prea tare. Căutai în fotografie un posibil răspuns la dispariția lui, însă aceasta rămâne tăcută.

– Eu aș fi vrut să mă duc, și-a continuat Maria povestea ei. Dar frate-miu nu m-a lăsat. În ziua aia, m-a bătut atât de tare că nu am putut să mă ridic din pat. A urlat la mine că îi pare bine că a crăpat. Că dacă l-ar fi întălnit, l-ar fi bătut el și l-ar fi omorât cu mâinile lui. Mama era în bucătărie, fuma și tăcea ca proasta. Habar n-am dacă plângea sau doar se închisese acolo ca să se îmbete. Dracu știe. Nici nu știu de ce îți povestesc eu ție treburile astea.

Nu ziceai nimic, te mulțumeai doar să o asculți, în timp ce un neastâmpăr chinuitor pusese stăpânire pe tine. Maria și-a mai aprins o țigară, s-a întins pe spate și a închis ochii. Tu ți-a dat ochelarii jos de pe nas și ai profitat de acel mic răgaz ca să te uiți mai bine la ea, ca un fotograf tânar care are timp să se învârtă cu aparatul de fotografiat in jurul leoaicei adormite. Ai început de la ochi. Pleoapele îi erau acoperite de pistrui și vedeai sub pielița lor zbaterea neliniștită a ochilor. Nasul era mic dar îndrăzneț și avea înfipt în carnea lui un piercing mic, cu o bilă neagră în capăt. Buzele erau cărnoase și umede, iar buza de jos era puțin crăpată lăsând la vedere o pată mică de carne sângerie.

Din când in când, acestea mușcau filtrul maroniu al țigării și aruncau în aer, ca o profeție de rău augur, fumul albăstrui și mentolat. În urechi avea înfipte niște cruciulițe de argint întoarse cu capul în jos, însă ceea ce te fascina cel mai tare era părul ei. Era minunat, ca o ploaie în deșert. Lung și arămiu, coborând până aproape de șolduri, părea să aibă o existență proprie, cu propriile gânduri și propriile dorințe. Ți-ar fi plăcut să îți scufunzi mâinile în el, însă aceasta era doar o dorință îndepărtată. Și felul în care se îmbrăca. Mereu cu geacă de piele neagră. Mereu cu blugi negrii sau pantaloni de piele, mulați pe picioarele subțiri și zvelte. Pe sub geacă, purta o cămașă în carouri, înodată peste talie, care îi lăsa la vedere buricul, ca o moviliță rotundă de carne albă și tainică. Goliciunea lui acolo, atât de aproape de tine, îți provoca un neastâmpăr teribil pe care îl simțeai până în stomac.

Nu ai observat când Maria a deschis ochii și te-ai trezit cu privirea ei mult prea aproape de chipul tău. Te-a întrebat furioasă, cu aceiași ochi șfredelitori:

– La ce mama dracului te uiți? Ia spune?

Te-ai tras în spate. Ai bânguit ceva lipsit de sens.

– Nu mă uitam.

– Nu te uitai pe dracu! Te-am simțit că te zgâiai la mine!

În momentul acela ai fi vrut să îți iei tălpășița. Liniștea care pusese stăpânire pe tine mai devreme se dusese oricum pe apa sâmbetei și nu mai aveai chef de parc sau de căutări.  Planul tău era să te duci acasă și să tragi un pui de somn, ca să uiți, cel puțin pe moment, de lucrurile acelea.

– Hai să mergem! a zis ea și s-a ridicat repede de pe bancă.

– Unde să mergem? ai întrebat tu, pironit încă pe bancă, uitându-te cu o privire tâmpă la ea.

– Cum unde? Să îl căutăm pe taică-tu. Nu de asta ești aici? Sau tu de fapt ai venit să citești, a zis ea, arătând disprețuitor înspre cartea de lângă tine.

– Păi și vrei să vii cu mine? ai întrebat-o, cu o voce confuză.

Maria ți-a întors spatele și a luat-o înainte. Ai țâșnit de pe bancă și ai ajuns-o din urmă. Când ai ajuns aproape de ea, ai văzut că fâșii de lumină se strecurau acum printre ramurile copacilor și una se culcase pe părul ei, care semăna cu un vitraliu inundat de lumină. Ai rămas puțin în spate, ca să o poți privi mai bine. Ea și-a mai aprins încă o țigară și a lipit guma de mestecat de scoarța unui pin tânar. Lipită acolo, părea o omidă care tocmai fusese storcită de o ființă cu capul în nori.

– Fotografii la minut! Fotografii pentru fetițe și băieți. Fotografii pentru frumoși îndrăgostiți. Fotografii pentru ca să nu vă înghită timpul. Fotografii la minut!

Bătrânul pozar stătea așezat pe o bancă de piatră și își făcea vânt cu un ziar împăturit. Era gârbovit și aparatul de fotografiat pe care îl purta agățat de gât părea să îl aplece și mai tare. Fuma niște țigări schimonosite și strâmbe pe care și le rula întotdeauna pe genunchi, cu o mașinărie metalică în care îndesa tutun cu nemiluita. Purta ochelarii cu lentile groase care erau mai mereu murdare de urme de degete și fire de tutun și atunci când tușea scotea din buzunarul jachetei o batistă mototolită, în care scuipa puroiul din plămâni, după care o îndesa la loc în buzunar.

Îl găseai zi de zi la intrarea în parc, însoțit de un ponei micuț, capitonat în piele roasă, cu urechile scămoșate și un ochi lipsă și o mașinuță de plastic, decapotabilă, în care toți copiii voiau să se pozeze și plângeau când părinții îi scoteau din carcasa ei plină de zgârieturi și urme de vată pe băț.

Când ați ajuns în dreptul lui, Maria ți-a smuls fotografia din mână și i-a îndesat-o bătrânului fix înaintea ochilor, aproape să îl lovească cu ea.

– Ia ziceți, l-ați văzut pe aici pe domnul din poză?

Bătrânul s-a ridicat tacticos, și-a potrivit ochelarii pe nas și a luat fotografia de la Maria cu o mână tremurândă. S-a uitat îndelung la ea și a început să povestească ceva, ca pentru sine:

– Fotografia aceasta a fost făcută de mine. A făcut o pauză, cântărind fotografia și încercând să deslușească vechimea ei. A fost făcută demult, poate cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. La vremea aceea, exista pe strada mare, chiar vizavi de biserică, o prăvălie de unde cumpăram hârtia fotografică. Era împachetată într-un carton gros, lipit pe la toate încheieturile cu maclavais gălbui, ca să nu intre lumina înăuntru. Când îl desfăceam, mă piteam întotdeauna în cămară, trăgeam ușa după mine să fie beznă și deschideam pe ghicite pachetul, fără să văd nimica. Când simțeam hârtia lucioasă în palmă, cu marginile ei gata zimțate, mă năpădea un fel de fior pe șira spinării și eu îi ziceam la fiorul ăsta fercire, fiindcă știam că pe hârtia aceea o să apară niște chipuri fotografiate de mine, pozate cu aparatul meu micuț. La vremea aceea pozam cu un Smena rusesc, încă îl mai am acasă, nu m-a lăsat inima să mă despart de el.

– Dar l-ați văzut pe aici? a insistat Maria, vag enervată de amintirile bătrânului.

– Pe cine să văd, copila mea?

– Pe omul din fotografie, i-a zis Maria, punând degetul peste chipul tatălui tău.

Bătrânul a întors poza cu spatele și a zâmbit ușor melancolic.

– Dragii mei, el nu mai arată la fel acum. Cum v-am spus și mai devreme, poza asta are mai bine de douăzeci de ani. Nici dacă l-aș fi văzut, nu l-aș fi recunoscut. A trecut multă vreme de atunci și timpul ne schimbă pe toți. Uitați, de pildă eu, în anii aceia, nu purtam ochelarii ăștia care îmi omoară ochii, nu eram nici atât de aplecat de spate și încă mai aveam mult păr pe cap. Dacă aș avea o poză cu mine de atunci, cu dragă inimă vi-aș arăta-o, ca să mă credeți pe cuvânt. Dar știți ceva, dragilor? Ironia face că nu am nici măcar o poză cu mine. Am făcut mii de poze la viața mea, dar niciodată una cu mine. Nevastă-mea mă boscorodea mereu, că nu o să am nici măcar o poză să îmi pună pe mormânt când o să mor, eu care am făcut poze cu duiumul. Dar acum nu mai are cine să mă bată la cap, că s-a prăpădit iarna trecută și am rămas doar eu cu mine.

A zâmbit amar, în timp ce a șters puțin cu batista ochiul ca de pește al aparatului de fotografiat. Maria ți-a aruncat o privire crâncenă care ți-a înghețat cuvintele:

– Altă poză mai de acuma nu ai găsit și tu, doar vechitura asta de acum douăjdeani?

Ai înțepenit în fața ei, ca un soldat pe câmpul de instrucție.

– Păi… Atâta ai reușit să scoți pe gură.

– Niciun păi, auzi băi, la paștele cailor o să îl găsim noi pe taică-tu cu poza asta. Mai bine ai lăsa-o baltă. Mai bine hai să bem ceva, că știu eu un loc pe acilea unde nu o să ne vadă nimeni.

Ai plecat privirea, fără să mai spui nimic. Maria s-a dat lângă poneiul răpciugos și a început să îl tragă de urechile pe pluș și să își bage degetele în orbita cu ochiul lipsă. Bîtrânul fotograf continua să se uite la fotografia cu taică-tu, de parcă ar fi cotrobăit cu gândul printr-o ladă plină cu vechituri.

– Părea trist, a zis el deodată. Mă pricep oarecum la oameni, am învățat să le citesc sufletul după chip. Chipul omului știe să vorbeacă și fără cuvinte și eu am învățat să îl ascult când apare liniștit pe hârtia magică, în cămăruța mea întunecată. Acum, că sunt singur, doar chipurile cu poveștile lor mi-au mai rămas și în fiecare noapte vorbesc cu ele. Iar chipul de aici părea trist. Părea să aibă o apăsare mare pe suflet.

Și tu avusesei aceeași presimțire legată de chipul tatălui tău, însă bătrânul o exprimase mult mai bine decât tine. Tocmai când te pregăteai să îl întrebi mai multe, Maria a lăsat poneiul în pace și a venit iarași lângă voi.

– Eu v-am spus papa. Spor la căutări! ți-a aruncat ea aceste vorbe, uitându-se într-un punct îndepărtat, ascuns printre trunchiurile copacilor.

Bătrânul s-a uitat cu o privire deznadăjduită spre Maria, care a băgat în gură mai multe lame colorate de gumă și a început să le molfăie în grabă, de parcă un demon ascuns și neastâmpărat și-ar fi făcut adăpost în maxilarul ei.

– Domnișoară, stați numai puțin. Aș vrea să vă fac o poză, e păcat să las un chip ca al dumneavoastră să se irosească. Nu vă costă nimic, să știți.

Maria nu mai zicea nimic. Își mușca doar buza de jos în timp ce soarele se juca blând pe pielea ei albă. Ochii semănau cu un lac adânc de munte și păreau să aibă, pentru prima dată în dimineața aceea, o expresie liniștită. Bătrânul își așeza liniștit aparatul pe trepied, cu mișcări greoaie, de ierbivor preistoric.

– Bine, dar să știți că nu mă prea omor eu cu pozele, mi se pare că nu sunt așa fotogenică? Ia zi, tu ce crezi? a întrebat ea în direcția ta.

Și-a pus o mână în șold, și-a potrivit geaca de piele și nodul cadrilat de deasupra buricului și a zâmbit cu gura pâna la urechi, ca într-o reclamă la aparate de stors fructele.

– Eu cred că ești fotogenică, ai spus tu sec.

– Atâta? Atâta poți să spui?

– Păi ce ar trebui să mai spun? Nu prea știu…

– Las-o baltă, Casanova!

Și-a întors privirea de la tine și a început să privească înspre ochiul aparatului. Tu te-ai așezat pe băncuța de piatră, obosit, privind la Maria ca la o planetă îndepărtată pe care nu vei ajunge niciodată.

– Aș vrea să vă rog să vă dați puțin mai la dreapta, a ghidat-o bătrânul. Soarele să nu vă cadă pe față, doar lumina lui trebuie să vă învăluie. Ridicați puțin bărbia. Puneți mâna în șold, cum ați făcut mai devreme. Priviți la aparat. Vă rog să nu vă mișcați. Maria a înclinat cuminte din cap. Bine. Acum vă rog să zâmbiți. Atenție! A ridicat mâna în aer și și-a pocnit degetele. Gata!

Diafragma s-a declanșat cu un țăcănit metalic. În momentul acela, ți s-a părut că e un zgomot salvator, singurul care putea să țină piept dispariției noastre de pe pământ. Bătrânul s-a întors către tine:

– Vă rog să treceți și dumneavoastră lângă ea.

– Eu? Parcă ceva te lipise de banca de piatră. Eu nu sunt fotogenic, aș prefera să nu.

– Hai odată, a strigat Maria! Ce naiba ai înțepenit acolo?

Te-ai ridicat și te-ai apropiat temător de ea.

– Mai aproape, vă rog, a zis bătrânul.

Te-ai dat puțin mai aproape, însă tot a rămas o distanță mare între voi. Bătrânul a ridicat privirea din vizorul aparatului și te-a privit dojenitor.

– Să știți că nu încăpeți așa în poză. Trebuie să veniți mai aproape de domnișoara.

– Ce faci? a țipat Maria la tine. Nu te mușc, fii fără grijă! Hai încoace! Te-a tras lângă ea și ți-a luat mâna pe care a înfășurat-o în jurul taliei dezgolite. Era subțire și fermă ca mijlocul unei balerine. Nu mai fuseseși niciodată atât e aproape de o fată. Erai nemișcat și uimit, fiindcă pătrunsesei în lumea aceea secretă și catifelată a pielii ei. Inima se repezise să bată cu viteză și parcă o simțeai că bate în gât. Maria te-a simțit. S-a întors către tine și a zâmbit cu subînțeles. Buzele ei erau dureros de aproape de tine. Pistruii ei te orbeau.

– Gată, ochii la aparat, vă rog! Foarte frumos! Zâmbiți! Tu nu ai zâmbit. Ea a zâmbit ușor, cu buzele întredeschise, ca și cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis plin de culoare. Ochiul de fier s-a deschis și s-a închis cu repeziciune. Momentul acela era acum salvat, închis în siguranță în camera întunecată a aparatului.

-Gata dragii mei! Vă multumesc din suflet. Mâine mă găsiți aici. Vă aștept cu pozele. Și vă doresc mult succes în căutarea dumneavoastră.

Voi ați mai rămas lipiți o vreme, fără să vă spuneți nimic. După aceea, Maria s-a desprins de tine și a luat-o iar la goană. I-ai mulțumit în grabă bătrânului și ai alergat după ea.

Aleile înguste din fața muzeului de artă erau presărate cu un pietriș fin, moale, ca un așternut de cochilii sfărâmate și erau străjuite de un gard pitic și verde ca o măslină ținută multă vreme la saramură. Oricum le-ai fi străbătut, ele te purtau mereu către intrarea somptuoasă, cu uși masive din stejar sculptat, prin care pătrundeai în lumea liniștită a muzeului de artă.

Maria s-a învârtit o vreme pe aleile albe din fața muzeului și tu te-ai ținut după ea, ca un câine bătrân și credincios, păstrând o oarecare distanță între voi. Din când în când, mai poposea în mijlocul aleii, înțepenită parcă într-o stare de visare adâncă, fiind cufundată în gândurile ei ca o capsulă subacvatică care se afundă tot mai adânc în abisul oceanului. Singurul semn că era totuși acolo, în fața ta, în lumea restrânsă din parcul liniștit era gestul pe care îl făcea cu inelul pe care îl purta pe arătătorul de la mâna stângă.

Era un inel de argint, cu un cap de mort, cu orbitele înegrite, care rânjea amenințător. Maria  îl rotea pe deget, îl scotea și îl băga la loc, îl mângîia pe creștet, de parcă inelul ar fi fost poarta secretă prin care ea se strecura în pelteaua densă a gândurilor ei. Tu stăteai pe lângă ea, cu cărțulia ta strânsă la piept, cu poza lui taică-tu strecurată la întâmplare între paginile ei și nu ziceai nimic. Te mulțumeai doar să o privești.

Un corb negru a planat deasupra voastră, scoțând un țipăt prelung și dureros. Ați ridicat amândoi capetele, urmărind cu încordare pasărea până când s-a făcut nevăzută în desișul copacilor. Soarele ajunsese deja deasupra voastră și aerul era încins, ca într-un cort de pânză groasă.

Maria s-a uitat la tine ca la o insectă condamnată să îți petreacă veșnicia cu un bold înfipt în trupul de chitină, dormind pe un pat de zăpadă artificială, în privirea ei fiind amestecate un vag sentiment de milă și nedumerire, întrebându-se probabil, doar pentru ea, ce căuta cu tine, sub soarele acela de început de iulie, pe aleile labirintice ale pacului secular.

– Hai înauntru, a strigat ea la tine, vreau să îți arăt ceva.

– Dar, ai protestat tu, ar cam trebui să continui căutarea, știi tu, ai zis, arătând spre fotografie.

-Cu poza aia nu o să faci nimic, l-ai auzit pe pozar. Îți trebuie o poză mai nouă. Te întorci tu mâine cu altă poză.

-Dar nu am o poză mai nouă, te-ai bâlbâit tu.

– Spune, vii sau nu?

– Cred că vin.

Din nou, nu te-a mai așteptat să termini ce aveai de spus. Era deja mult înaintea ta, urcând scările care duceau spre intrarea în muzeu. Când ați pătruns în interiorul muzeului, primul lucru care te-a izbit a fost o răcoare aproape nefirească, ca de mausoleu, care ți-a învălui membrele și te-a curentat cu un fior rece pe șira spinării. Ochii îți erau încă plini de lumină și i-ai închis ca să îi obișnuiești cu bezna care plutea în holul înalt ale muzeului. Ferestrele mari, impunătoare erau acoperite cu draperii de stofă vișinie, grele și îmbâcsite, iar mirosul era stătut, fiind un amestec de pânze crăpate și îngălbenite, vopsea uscată și spori fini de praf și mucegai.

Maria s-a tras mai aproape de tine, simțind și ea probabil fiorul rece care pusese stăpânire pe vertrebele tale.

– E cineva? a strigat ea. Alo, e cineva?

Vocea ei a răsunat, goală și îndepărtată, până în cele mai ascunse unghere ale muzeului.

– Bine ați venit în muzeul nostru, s-a auzit o voce răgușită, baritonală, care a răsărit dintr-un colț îndepărtat, unde era amplasată o gheretă îngustă, cu geamurile murdare și cu o mulțime de reproduceri de artă învechite, lipite în dezordine pe  interiorul ei. Vocea s-a apropiat de voi și a dobândit un chip care vă privea cu neîncredere, mai ales pe Maria, ca și cum ați fi venit să tulburați liniștea adâncă în care se odihneau pânzele colorate.

– Eu sunt domnișoara Agatha și sunt ghid în acest muzeu.

În fața voastră s-a oprit o doamnă în vârstă, înaltă și spătoasă ca un bărbat, cu părul negru și înfoiat, aranjat cu fixativ, mirosind a chimicale și a piele arsă. Picioarele îi erau groase, acoperite de varice umflate, ca niște desene cuneiforme complicate și pe degetele groase ale mâinilor purta o mulțime de inele de aur, strălucitoare și strâmte, peste care se revărsa o carne tare și albă. În timp ce vă privea cu niște ochi suspicioși, jucăuși ca niște mingi de foc, își aranja întruna peste umeri o vestă de lână croșetată cu migală, care se tot lăsa, fiind neîncăpătoare pe umerii ei lați și impunători.

– Am vrea să vizităm muzeul, ai spus tu, cu o voce naivă.

– Nu, te-a întrerupt Maria. Nu pentru artă am venit aici. Am venit pentru altceva.

Amândoi v-ați uitat nedumeriți la ea, și ea și-a schimbat brusc cuvintele:

-Da, am venit să vizităm muzeul, așa este. Doamna s-a uitat neîncrezătoare la ea și a întrebat-o:

– Pe prietenul dumneavoastră nu îl cunosc, însă sunt sigură că dumneavoastră ați mai fost pe la noi, nu mă înșel, nu?

– Nu are importanță, a repezit-o Maria. Vrem să vizităm muzeul. Și să știți că el nu este prietenul meu, s-a răstit ea enervată domnișoara Agatha.

Doamna s-a uitat la tine, așteptând probabil să ripostezi în vreun fel, însă tu ai tăcut mâlc. Nu aveai nici forța și nici dorința să te iei la harță cu Maria. Văzând că nu zici nimic, a simțit nevoia să sară în ajutorul tău:

– Vă rog să nu îi vorbiți pe tonul acesta. Pare un băiat de treabă, nu am dreptate, te-a întrebat ea, fixându-și privirea spre cartea pe care o purtai la subraț.

Tu ai tăcut și Maria s-a bosumflat la muștruluiala ghidului și s-a retras în fața unui tablou mare cât jumătate de perete, pictat în nuanțe cenușii, în care mai multe trupuri goale erau întinse pe jos, îmbrățișate, cu chipurile pline de suferință, în timp ce în fundalul picturii, un domn elegant, înveșmântat într-o pelerină neagră și largă îi pândește din umbră, având în mână un pumnal cu lama arcuită, ca un iatagan turcesc. Domnișoara Agatha te-a luat de umăr și te-a tras deoparte:

– Ați fi atât de amabil să îmi arătați ce carte citiți?

I-ai înmânat cartea și ea a luat-o cu o mișcare delicată, ca și cum i-ai fi dat ceva prețios, și-a potrivit mai bine pe nas ochelarii cu rama subțire și a privit timp îndelungat titlul ștanțat cu litere aurii pe coperțile roase. Tu erai, în tot acest timp, cu ochii la Maria, care se plimba nestingherită prin holul de marmură al muzeului, atingând cu grijă sculpturile de piatră care erau expuse pe socluri de lemn lăcuit. Avea un mod senzual de a-și plimba degetele pe blocurile acelea de piatră neînsuflețită, părea că ar vrea să le aducă la viață și să le vadă mișcându-se în spațiu. Un gând vinovat s-a cuibărit în mintea ta.

Visarea ta a fost înteruptă de vocea molcoamă a ghidului:

– Dar cine este în poza aceasta, dacă nu vă deranjează întrebarea? Am găsit-o între paginile cărții.

– E o fotografie cu tatăl meu, ai răspuns tu buimac, cu ochii încă la Maria. A dispărut de acasă acum câteva zile și eu îl tot caut de atunci.

– Îmi pare rău să aud asta. Îmi este teamă că nu l-am văzut pe tatăl dumneavoastră aici. Sunt ferm convinsă că dacă ar fi venit să viziteze muzeul, l-aș fi recunoscut, fiindcă are o fizionomie interesantă, care rămâne întipărită în memoria oamenilor. De multe ori mă gândesc că oamenii sunt ca picturile din acest muzeu. Unele îți plac extraordinar de mult și zăbovești mult timp în fața lor și din acest motiv îți rămân adânc întipărite în minte, iar pe lângă altele treci pasager, arunci doar o privire scurtă și după aceea le-ai și uitat.

Doamna s-a oprit și s-a uitat cu atenția la tine, ca și cum ar fi studiat un detaliu dintr-un tablou de mari dimensiuni.

– Să știți că semănați foarte bine cu tatăl dumneavoastră. Aveți aceeași privire melancolică și pătrunzătoare. Sunt convinsă că aveți o mulțime de admiratoare.

– Nici chiar așa, ai spus tu, pe un ton fâstâcit, băgând mâinile adânc în buzunarele de la blugi, ca și cum acolo ai fi găsit antitodul pentru fâstâceala ta.

– Prietena dumneavoastră cred că ne-a luat-o înainte, a zis domnișoara Agatha, rotindu-și privirea prin sala goală.

Ți-ai rotit și tu privirea prin sala pustie, câutând-o pe Maria, care se făcuse nevăzută. Ai fost cuprins de o stare de neliniște, ca atunci când te rătăcești și nu știi încotro să o apuci.

– Vă poftesc să vizităm împreună muzeul și să o căutăm pe prietena dumneavoastră, zis pe un ton foarte protocolar, domnișoara Agatha. Ea a luat-o înainte și tu ai urmat-o, fără prea mult entuzisam. Ați pătruns într-o primă sală întunecoasă, unde mirosea vag a igrasie și uleiuri acrilice.  Domnișoara Agatha a aprins becurile și camera a fost inundată de o lumină palidă, care o făcea să pară tristă și dezolantă.

Ghidul tău s-a așezat în mijlocul sălii, și-a așezat din nou puloverul pe umeri și a început să își rostească discursul:

– Vă rog să am atenția dumneavoastră pentru câteva clipe. Fiecare vizitator care calcă pragul muzeului nostru este important și ne dorim să aibă o experiență cât mai plăcută și să plece de aici cu inima plină de bucuria pe care numai arta ți-o poate oferi. Din acest motiv, o să vă rog, și chiar insist, să nu vă temeți să îmi puneți întrebări de fiecare dată când simțiți nevoia.

A făcut o pauză, a tras aer în piept și a continuat:

– Ne aflăm în sala de portretistică. Aici veți regăsi portrete ale unor personalități marcante ale orașului nostru, oameni care și-au pus amprenta asupra vieții culturale, sociale și economice a orașului nostru. Aceste portretele au o importantă valoare documentară, fiind o mărturie vie a felului în care concetățenii noștri din vremurile trecute se îmbrăcau și se arătau în fața lumii.

Ai privit în jurul tău și o tristețe sâcâitoare a pus stăpânire pe tine. Toate chipurile acelea bătrânicioase și serioase, prizoniere între ramele de lemn elegant lăcuite, erau acum de mult dispărute și probabil că își dormeau somnul de veci în cimitirul orașului. De fiecare dată când mergeai la cimitir, la bunicii care se stinseseră cu mult timp în urmă și nu îi cunoscusei, te mirai de întinderea impresionantă pe care o ocupau mormintele și după calculele tale, în orașul acela mic erau mai mulți morți decât vii. Gândul acela te înspăimânta de fiecare dată și îți dădea fiori.

– Vă rog să veniți mai aproape, te-a îndemnat domnișoara Agatha. Poftiți aici, să vă arăt ceva interesant.

Te-a tras mai aproape, fără nicio tragere de inimă, mai mult de rușinea doamnei. O tot căutai pe Maria cu privirea, însă aceasta se făcuse nevăzută.

– Vedeți portretul acesta? Are o istorie foarte interesantă, care că sigur v-ar plăcea. Domnul acesta din tablou, dacă vă vine să credeți, a fost un explorator, poate primul și singurul explorator recunoscut care s-a născut și a trăit o mare parte a vieții sale în micul nostru oraș. Știu că atunci când auziți acest cuvânt atât de exotic, explorator, mintea dumneavoastră zboară la marii exploratori ai omenirii: Vasco da Gama, Magellan, Amundsen, Columb, Darwin, însă vă spun din capul locului că domnul acesta a fost un alt fel de explorator.

Vă rog să luați de bun tot ceea ce vă povestesc eu acum și vă asigur de veridicitatea spuselor mele, oricât de incredibile ar părea. Deși nu se observă în tablou, domnul acesta a fost aproape toată viața lui invalid. La vârsta de 6 ani a fost diagnosticat cu poliomelietă, boală foarte gravă la vremea aceea și în urma acestei maladii, a fost condamnat să își petreacă restul vieții într-un scaun cu rotile. Dar credeți că el s-a descurajat? Nicidecum. Încă din fragedă pruncie, a dat dovadă de un extraordinar spirit de aventură, de o curiozitate și de o imaginație deosebite, însușiri care mai târziu l-au ajutat să dezvolte o abilite foarte rară, aproape unică și anume aceea de a călători și de a descoperi lucruri bazându-se doar pe puterea și voința gândului.

Te-ai uitat neîncrezător la pânză micuță, pictată în tonuri închise, cu o înclinație vădită spre acuratețe și detaliu, care semăna mai mult cu o fotografie în sepia decât cu o pictură. Bătrânul explorator era înzestrat cu un monoclu care era fixat cu precizie între pielea obrazului și arcadă, fiind extraordinar de precis redat efortul chinuitor pe care posesorul îl făcea ca să îl păstreze fix. Era îmbrăcat cu un veston cadrilat, strâns pe pieptul masiv. Sub nas își lăsase să crească o mustăcioara arămie, îngrijită, puțin răsucită la vârfuri, pomeții îi erau supți, vineții iar ochii exprimau o inteligență vie și jucăușă. După părerea ta umilă, semăna mai degrabă cu un detectiv decât cu un explorator, însă acele lucruri păreau aproape insignifiante pentru tine, dacă era să te gândești la dispariția tatălui tău și, mai nou, la dispariția subită a Mariei.

Domnișoara Agatha te-a purtat într-o altă sală, o sală probabil prospăt văruită, judecând după mirosul de var stins care încă mai plutea în aer, pereții fiind acoperiți de un alb imaculat, aproape orbitor. Era sala cu icoane de lemn, însă ciudatul tău ghid era încă la povestea cu exploratorul:

– Totul a început printr-o întâmplare, când exploratorul nostru, copil fiind, a trebuit să pregătească pentru școală o compunere în care trebuia să descrie locurile pe care le-a vizitat în vacanța de vară. Este lesne de înțeles că, dată fiind condiția lui fizică și situația materială destul de modestă a părinților săi, singurele sale ieșiri aveau loc în grădina care împrejmuia casa scundă și îngrijită în care locuia sau pe strada liniștită și umbroasă unde se afla casa părinților săi, însă la prezentarea compunerii, a descris în cuvinte atât de frumoase și de bine alese, aranjate cu grijă în structura narațiunii, o mănăstire care se afla în celalat capăt al țării, o mănăstire pe care nu o vizitase niciodată și de care părinții săi nu auziseră în viața lor….

Icoanele picatate direct pe lemn, în culori care își pierduseră din strălucire și din putere, te priveau tăcute și încremenite în sfințenia lor. Heruvimii păreau triști, limburile sfinților erau decolorate și le dădeau acestora un aer ponosit, demn de milă, de parcă ar fi fost vorba de niște cerșetori și nu de niște oameni atinși de harul dumnezeiesc iar peste toate se simțea acea inevitabilă și dureroasă trece a timpului care nu iartă nimic, nici măcar obiectele neînsuflețite. Erai cu privirea îndreptată vigilent către toate ieșirile, ca să vezi dacă nu cumva Maria avea să își facă apariția și, în același timp, încercai să păstrezi un dram de atenție de rușinea ghidului care se afunda și mai mult în povestea ei curioasă:

– Și după cum vă puteți imagina, vestea despre compunerea minunată a tânărului elev s-a răspândit cu repeziciune în toată urbea și a ajuns până la urechea părinților săi, care nu au știut bieții de ei dacă să se bucure pentru reușita copilului sau să îl muștruluiască pentru faptul că spusese niște lucruri care nu erau adevărate în totalitate. Până la urmă, s-au împăcat cu ideea că băiatul are o imaginație atât de bogată și l-au iertat, fiind de părerea că toate acestea se întâmplaseră din pricina faptului că bietul copil era chinuit de boala și nu se putea bucura de viață așa cum o făceau ceilalți copii de vârsta lui. În plus, faptul nu i-a surprins prea tare, fiindcă au crezut că acesta reprodusese cu exactitate ce văzuse în vreo cartolină sau în vreun ghid de călătorii.

Ți s-a părut că vezi o umbră care se prelinge pe carpeta groasă. Ai privit cu încordare, însă umbra nu mai era acolo. Maria te lăsase baltă și lucrul acesta te dezămăgea destul de tare, deși nu prea înțelegeai de ce. Deși mergeați la același liceu, o știai destul de puțin și nu avusesei niciodată nimic de împărțit cu ea.

Maria era mai mare cu un an decât tine și trecea destul de rar pe la școală. Nu avea foarte mulți prieteni, fiindcă tot liceul o considera o golancă și nimeni nu voia să aibă de-a face cu ea. Era spaima tuturor fetelor din liceu, poate datorită felului ei sălbatic de a fi și al cuvintelor fără perdea pe care le folosea, iar băieții, chiar și cei mai îndrăzneți, se fereau de ea, fiindcă se temeau de  tratamentul umilitor la care Maria i-ar fi putut supune dacă ar fi simțit cea mai vagă urmă de slabiciune. Cel puțin aveați un lucru în comun: niciunul dintre voi nu avea prieteni, erați complet singuri.

– Cred că v-am pierdut, e adevărat?

Domnișoara te privea, cu o privire dojenitoare, peste lentilele subțiri așe ochelarilor. Cu greu ai bălmîjit câteva cuvinte:

– Nicidecum,doamna. Pardon, domnișoara. Sunt tot aici și vă ascult cu interes.

Ți se părea straniu să îi spui domnișoară, mai ales că trecuse de mult de vârsta tinereții. Nici ea nu părea să aibă pe cineva care să îi fie apropiat, cu excepția tablourilor pe care le arăta vizitatorilor. Și ea era complet singură. Pentru tine, era probabil cel mai interesant exponat din acel muzeu.

– Bun atunci, și-a reluat domnișoara prezentarea. Să trecem mai departe. Aici este sala cu peisaje. Marea majoritate sunt executate într-o manieră naivă și foarte optimistă. Vă pot mărturisi că aceasta este probabil sala mea preferată, fiindcă totul este plin de culori atât de vii și realitatea din tablourile acestea îmi pare mult mai bogată decât realitatea noastră. Nu credeți că am dreptate? Te-a întrebat ea curioasă.

Ai privit în jurul tău și picturile din camera aceea luminoasă, poate cea mai luminoasă din tot muzeul, erau atât de colorate și de dezordonate încât păreau pictate de niște copii năzdrăvani și plini de imaginație. Culorile erau atât de țipătoare încât ochii tăi nu se puteau obișnui cu atâta extravaganță. Zăpada era verde fosforescent, crengile copacilor erau stacojii, norii erau azurii, cerul era alb ca bumbacul, pământul era roz ca o acadea, frunzele era negre ca abanosul, păsările zburau pe sub pământ, casele pitice pluteau în aer, legate de pămînt cu o funie, ca niște bărcuțe neatinse de gravitație, oamenii erau lungi, filiformi, ca niște păpuși umplute cu vatelină, drumurile erau albe și păreau cusute cu ață neagră, totul era pe dos și toată această harababură avea darul să te liniștească și să trezească visătorul din tine. Pentru câteva clipe, aproape că nu te-ai mai gândit la Maria. Te retrăgeai din nou în lumea aceea a ta, în care erai fericit cu propria ta singurătate.

–  Ba da. Aveți foarte mare dreptate. Picturile de aici sunt neobișnuite. Nu sunt deloc niște reproduceri, ele creează mai degrabă o lume diferită de lumea noastră, o lume nouă. Ar fi interesant dacă lumea ar deveni o reproducere după aceste picturi, dacă aceste lucru ar prinde viață și ar deveni reale.

– Sunteți un băiat inteligent, te-a complimentat domnișoara, vizibil mișcată de cuvintele tale.

La rândul tău, cuvintele ei te-au făcut să te simți deja mai matur decât erai. Prezența ei avea un efect liniștitor asupra ta. Domnișoara Agatha nu avea nimic amenințător pentru tine. Nici dorință, nici umilință, nici deznădejde. Maria, în schimb, le avea pe toate. Și probabil, toate celelalte fete din jurul tău. Ca să îi mulțumești pentru compliment, i-ai făcut hatârul și ai întrebat-o ce aștepta probabil să o întrebi:

– Și cum se continuă povestea cu exploratorul ? Ce s-a întâmplat mai departe?

– Vă povestesc și după aceea vă las să mergeți să vă căutați prietena, vă promit. Exploratorul nostru a devenit un adevărat clarvăzător care și-a surprins de-a dreptul părinți, când le-a descris într-o seară, cu o minuție care aproape că i-a înspăimântat, un cătun îndepărtat, rupt de lumea aceasta, așezat undeva într-un vârf de munte, unde se născuse tatăl său și unde micul explorator nu fusese cu siguranță niciodată și nici nu auzise povești despre acel loc. Folosind cuvinte bine alese, acesta aproape că a pictat locurile acelea îndepărtate, cărăruia îngustă și pietruită care șerpuia prin inima pădurii umbroase de stejari și fagi, pâlcul de case pitice, ponosite, cu gardurile căzute și acoperișuri din tablă ruginită, casa părintească a tatălui său, cu acoperișul țuguiat și veranda lungă, toaleta cu oglindă ovală pe care mama acestuia o păstra vara într-un foișor din livada cu meri, biserica de lemn care era amplasată pe buza unei creste și micul cimitir din spatele ei, cu mormintele așezate în terase, ca într-un zigurat de marmură albă și lemn, toate acestea le-a descris ca și cum toată viața lui ar fi locuit acolo și le-ar fi înregistrat cu o memorie aproape fotografică.

– Și ce s-a întâmplat mai departe? Devenisei deja curios și istorioara cu exploratorul avea ceva, care într-un mod straniu, îți era intim și  familiar, însă nu deslușeai încă cu exactitate ce anume era.

– Lucrurile au luat, din păcate, o turnură regretabilă. Vedeți dumneavoastră, părinții băiatului erau oameni simpli, cu frica lui Dumnezeu și nu au privit cu ochi buni harul acesta deosebit cu care băiatul fusese înzestrat. Din acest motiv, l-au purtat pe bietul copil pe la toate bisericile și mănăstirile din împrejurimi, unde o mulțime de preoți, stareți, vindecători și tămăduitori l-au văzut, l-au descântat, i-au citit din evanghelii, l-au stropit cu apă sfințită, l-au miruit și pus să sărute toate icoanele însă toate acestea nu au avut niciun efect asupra lui ba mai mult, au avut darul să îi stârnească și mai mult darul acela special. La școală, i-a descris învățătoarei sale orașul de munte în care aceasta se născuse și pe care îl părăsise din fragedă copilărie, și l-a descris atât de frumos și atât de minuțios, încât pe învățătoare au podidit-o lacrimile de emoție, apoi a urmat vecinul de alături, pantofarul care își pierduse vederea și băiatul i-a descris plaiurile minunate ale Bavariei, unde acesta se născuse cu mult timp în urmă, iar doamnei profesoare de germană care era suferindă de Alzheimer, acesta îi făcea curat prin amintiri și le punea cap la cap, evocând cu răbdare toate locurile minunate pe care aceasta le vizitase și îi încântaseră privirea.

– Pare incredibil, ai spus tu.

– Este, într-adevăr, greu de crezut. Părinții săi priveau neputincioși cum fiul lor se transformă aproape într-un personaj de circ, un taumaturg straniu la care oamenii veneau cu teamă și uimire. Și atunci, au decis că băiatul lor e suferind de boală psihică și au mers cu el la policlinica unde un medic psihiatru l-a văzut, l-a pipăit, l-a lovit cu ciocănelul și i-a băgat lanterna în ochi, l-a întrebat lucruri stranii și l-a pus să completeze niște foi cu desene îmbârligate și cifre multe și a constatat că, în afară de invaliditatea cu care îl lăsase boala necruțătoare, băiatul era cât se poate de sănătos și probabil că acea boală de care vorbeau părinții săi era doar o manifestare a unei imaginații foarte bogate, menită probabil să compenseze lipsa de mobilitate a băiatului și frustrările provocate de acest neajuns.

Dar toate acestea l-au speriat pe copil și acesta a a încetat să se mai folosească de harul său. A redevenit un copil aproape normal, și-a văzut de școală, a terminat gimnaziul și mai apoi liceul și a devenit suplinitor la geografie în școala unde fusese elev. Mai târziu, când bătrânul profesor de geografie a murit în urma unei boli de pancreas, a devenit profesor de cu normă întreagă și așa a putut să le povestească elevilor săi despre o mulțime de locuri minunate din lumea aceasta, fără să îi ceară nimeni socoteală .

Ai zărit-o în treacăt pe Maria, ca pe o nălucă venită din altă lume. S-a prelins ușor prin dreptul ușii și ai deslușit cu o precizie cinematografică părul de culoarea unui rug aprins și mâna cu inel funebru care s-a oprit o clipă pe tocul ușii, ca într-o chemare misterioasă.

– Cred că am văzut-o pe prietena mea, ai izbucnit tu și ai întrerupt-o pe domnisoara Agatha chiar în mijlocul povestirii.

– Sigur că da. E timpul să mergem. Îmi pare rău că v-am împuiat capul cu poveștile mele. Vă rog, luați-o dumneavoastră înainte, ți-a zis, făcându-ți un semn elegant cu mâna.

Ai pornit cu pas grăbit, aproape în fugă, ca să prinzi năluca din urmă. Ai urmat cărarea imaginară de parfum pe care aceasta o lăsase în urmă ca niște firimituri de pâine și până la urmă, după o căutare febrilă, în care domnișoara Agatha ți-a fost un companion tăcut și mirat, ai găsit-o pe Maria, îmbufnată, cu o privire tăioasă și încruntată, așezată în pragul unei uși furniruite cu un placaj de culoarea cireșului, stând țeapănă și cu mîinile împreunate în jurul taliei.

– De ce m-ai lăsat singură? Tu ai idee cât te-am așteptat. Dacă îmi aduc bine aminte, eu am fost fată bună și am mers cu tine să îl cauți pe taică-tu, nu-i așa?

– Să știi că îmi pare…

– Las-o baltă, nu e nevoie să mai zici nimic. Nu contează oricum.

– Dar chiar îmi pare rău, deși nu prea înțeleg…

– Ce naiba nu înțelegi? Nici măcar nu ți-a păsat. Las-o așa!

Domnișoara Agatha te privea iscoditoare, cu o ușoară undă de reproș pentru atitudinea ta puțin cam spășită și a simțit nevoia să intervină:

– Să știți domnișoară dragă că nu este în totalitate vina dumnealui. Îmi este teamă că și eu am fost puțin cam insistentă cu poveștile despre muzeu și toate minunile care se adăpostesc aici, de obicei turul muzeului durează mult mai puțin, dar vă spun sincer că nu ni se întâmpla des să ne calce pragul tineri atât de atenți și de interesanți cum este prietenul dumneavoastră.

– Cred că v-am mai spus că noi doi nu suntem prieteni, s-a răstit Maria la ghidul vostru, în timp ce mesteca cu nesaț dintr-o gumă rozalie și continua să își țină mâinile lipite în jurul taliei. Iar tu, a continuat Maria, îndreptându-și privirea către tine, tu îmi ești foarte dator și nu o să scapi atât de ușor. Pentru ce mi-ai făcut, o să mergi cu mine în fiecare cămăruță din muzeul ăsta ponosit și o să îmi povestești exact ce ai auzit de la doamna ghid. M-ai înțeles?

Nu ai zis nimic. Tăceai mâlc, ca un condamnat la eșafod. În schimb, a intervenit din nou bătrâna domnișoară:

– Să știți că eu am să mă retrag. Vă las să vizitați împreună muzeul și să știți că vă las pe mâini bune, a zis ea, arătând înspre tine, care stăteai în mijlocul camerei pline de pânze mici, acoperite cu peisaje de iarnă miniaturale. Și încă ceva, a adăugat domnișoara Agatha, tot cu privirea îndreptată înspre tine. La sfârșitul vieții sale, exploratorul nostru a dispărut, fără să îi dea nimeni de urmă. După ce nu a mai venit la școala câteva zile, colegii săi au mers la el acasă, însă nu au găsit acolo decât scaunul său cu rotile părăsit și jurnalul secret pe care începuse să îl țină încă din copilărie, și care avea deja mai bine de 20 de caiete umplute cu un scris mărunt și îngrijit, unde își detaliase vizitele imaginare din îndepărtata Siberie până în Sicilia, de pe ghețarii Groenlandei până în pampasul argentinian. Însă pe explorator nu l-au mai găsit și nimeni nu știe, nici până în ziua de azi, ce s-a întâmplat cu el. Și acum, acestea fiind spuse, vă doresc o vizită plăcută. Să nu vă grăbiți, aveți suficient timp, muzeul se închide la orele șaptesprezece.

Domnișoara s-a retras, așezându-și încă o dată flanelul croșetat pe umerii lați. Ai privit o vreme în urma ei, până când a dispărut din raza ta vizuală.

– Ce naiba voia să spună asta? Te-a întrebat Maria pe un ton zeflemitor. Cred că era dusă cu pluta. Cine naiba poate să rămână normal după ce stă închis în locul ăsta trist, înconjurat de toate vechiturile astea?

– Nu are importanță, ai zis tu grăbit.O poveste stranie. Voiam să știi că mie chiar îmi pare rău, nu am vrut să te supăr, chiar nu am vrut, ai insistat tu.

– Nu fii prost. Nu ai tu nicio vină. Voiam doar să scap de vipera asta enervantă. Nu am suferit-o niciodată, mi se pare o prefăcută și o fandosită și mereu se uită la mine cu o privire otrăvită. Bine naiba că a plecat!

Tu nu ai mai zis nimic fiindcă, dincolo de acel înveliș manierat și de limbajul ei foarte îngrijit, ai simțit la domnișoara Agatha un fel de tristețe incurabilă, pe care o aveai și tu, și care probabil că avea să rămână cu tine până la sfârșitul vieții.

– Hai să îți arăt eu ceva cu adevărat tare, ți-a zis Maria și a deschis cu repeziciune ușa din spatele ei. Hai, vino încoace, nu mai sta acolo ca un mort!

Te-ai uitat împrejur să vezi dacă nu vă vede careva și după aceea ai urmat-o pe Maria în camera întunecoasă. Înăuntru era răcoare și mirosea a praf și a mucegai, așa cum miroase o cameră care nu a fost deschisă de multă vreme. Geamurile înalte erau acoperite cu draperii groase din velur de culoarea muștarului și lăsau foarte puțină lumină să părtundă în încăpere.

După ce ochii tăi s-au obișnuit cu obscuritatea din cameră, ai început să distingi conturul obiectelor și îngrămădeală și dezordinea care domneau acolo. O mulțime de tablouri, cu rame groase erau sprijite de pereți, unul peste celălalt, ca și cum și-ar fi pierdut dreptul de a mai fi arătate lumii. Într-un colț al camerei, așezate stivă, erau mai multe covoare persane rulate, care arătau ca niște clătite gigantice cu gem de zmeură iar în mijlocul încăperii, așezate una în fața celeilalte, stăteau două statui, de aceeași statură cu voi, montate pe niște socluri mici de granit, una reprezentând un bărbat care semăna cu profesorul tău de sport și una o femeie, care și ea semăna cu Venus, numai că avea mâini.

– Nu-i așa că e tare? te-a întrebat Maria, în timp ce își aprindea o țigară. Uită-te și tu câte vechituri sunt adunate aici, zici că e un cimitir de tabloruri și de statui pe care nu le mai vrea nimeni.

– E cam trist, ai zis tu, fără să te gândești prea mult.

– Păi de ce e trist? Te-a întrebat Maria, pregătită să râdă de răspunsul tău.

– E trist că nu o să le mai vadă nimeni niciodată. Dacă stai să te gândești, cineva a creat lucrurile acestea și le-a creat cu muncă multă pentru ca ele să fie arătate lumii. Ce rost mai au ele dacă nu le vede nimeni?

– Tu ai febră cumva? a zis Maria, cu ironia pe care o prevestise întrebarea dinainte. Iar vorbești prostii?

– Nu sunt prostii. Era doar un gând. Mai bine îl țineam doar pentru mine.

– Aha. Auzi, dacă vrei să știi ceva despre mine, mie nu îmi prea place să îmi complic viața. Pur și simplu, la unele lucruri prefer să nu mă gândesc, le las să treacă pe lângă mine și îmi văd de viață. Și nu stau toată ziua cu nasul în cărți așa cum o faci tu. Apropo, știi cum îți zice frate-miu al mare, că te-a văzut că te vânturi mereu cu câte o carte la tine? Îți zice, fii atent, Magistrul. Nu-i așa că e mortal, Magistre? Cum naiba să ți se spună așa? Înțelegi ce vreau să spun?

– Nu prea, ai răspuns tu cu jumătate de gură. Nu înțeleg de ce mi-a dat porecla asta.

– Ce naiba nu înțelegi? Uită-te și acum la tine! Ai plecat să îl cauți pe taică-tu da ai luat și o carte cu tine. Sau tu ai venit în parc să citești mai mult decât să îl cauți pe babac? Ia spune, asta ai făcut, nu?

Deși te enerva la culme, Maria avea și ea dreptate. Umblai mereu cu câte o carte la tine, dar până la urmă, în afară de cărți, nu prea aveai mare lucru pe lumea asta.

– Ia să văd eu ce citești acolo, a zis Maria, s-a repezit înspre tine ca o felină și ți-a smuls cartea  din mână. Ban-che-tul, a silabisit ea, cu o oarecare greutate. Banchetul. Deci e ceva despre o paranghelie, nu-i așa. Alcool, țigări și sex la greu, mă duce mintea, nu-i așa?

– Nu prea e despre asta. Adică, se bea vin roșu, dar și ăla îndoit cu apă și se discută despre o mulțime de lucruri, despre lume, prietenie, astre, dreptate, frumusețe. Și în cartea asta, Platon vorbește despre iubire, adică vrea să afle ce este iubirea adevărată.

– Bla, bla, bla, o grămadă de cuvinte fără rost. Viața este să o trăiești, nu să o gândești. Asta e realitatea. Uita-te și tu la ăsta, la bărbosul ăsta, la Platon ăsta al tău, tu vezi ce față avea? Un moș bărbos, cu ochii bulbucați, grăsan, ce crezi că putea să știe el despre iubire? Asta vreau să îți zic, iubirea nu o găsești în cărți sau povestită de unii care au trăit atât de demult, că nici măcar o poză nu le-a rămas, doar o statuie.

– Ba nu e chiar așa, ai sărit tu, fiindcă te simțeai atacat în cele mai profunde credințe ale tale. Oamenii ăștia de demult erau munciți de tot felul de întrebări și încercau să afle niște răspunsuri. Mie unul mi se pare un lucru destul de bun, nu zici că e așa?

Maria te privea batjocoritoare, cu un aer de superioritate, ca și cum cuvintele tale erau atât de neînsemnate încât îi provocau o plictiseală profundă.

– Așa zici nu, că știau ei mai bine? Ia vino mai aproape de statuile astea, să îți arăt ceva!

Tu te-ai dus mai aproape de statui, te-ai băgat între spațiul dintre ele în timp ce Maria a tras puțin draperiile, cât să lase un firicel de lumină vie să pătrundă în încăpere.

– Bun, a zis ea, revenind lângă tine. Ia să-mi zici, îți place statuia asta? te-a întrebat ea, arătând înspre femeia din piatră care stătea dreaptă pe piedestal.

– Îmi place, ai spus tu, are un aer nobil.

– Are pe dracu, nu știu cum de o dai mereu în bălării. Hai să te întreb altfel: îți place de ea ca femeie? Îți place cum arată?

– E o statuie, ai bălmăjit tu la întrebarea ei, pe care o simțeai mai degrabă ca pe o capcană. Nu m-am gândit la ea ca la o femeie. Nici nu mi-a dat prin cap să mă gândesc așa.

– Da, nu te-ai gândit, de parcă tu ai fi vreo specie de Daniel sihastrul. Lasă că știu eu cum sunteți voi, băieții, nu vă stă mintea decât la sex și cam atât. De asta sunt bune femeile pentru voi, să le-o trageți. Așa că nu mă lua cu fandoselile astea. Ia zi-mi, îți plac buzele ei?

Te-ai uitat mai atent la buzele statuii, erau cărnoase, bine definite, puțin întredeschise.

– Îmi plac, sunt frumoase.

– Bun așa, acum sărută-le!

– Ce să fac? S-o crezi tu! ai sărit tu ca ars.

-Vrei să intri în jocul ăsta sau nu?

– Păi depinde, ai îngânat tu.

– Nu există depinde. Vrei sau nu?

Nu aveai un răspuns la acea întrebare, mai ales că te luase prin surprindere și detestai acest lucru. Dar în acel moment, ți-ai adus aminte de povestea exploratorului care stătuse toată viața închis în micul lui orășel și o trăise doar în gând și a înflorit în tine ideea că trebuie să trăiești și necunoscutul, să te obișnuiești cu el. Maria, în geaca ei de piele neagră, acea calamitate care stătea în așteptare în fața ta, era tocmai acest necunoscut, acea parte întunecată a vieții și sub impulsul acestor gânduri, din gură ți-au ieșit cuvintele care te-au șocat până și pe tine:

– Bine, vreau! Hai să ne jucăm!

– Atunci sărută statuia!

Te-ai apropiat neîncrezător de buzele ei, în timp ce Maria te privea cum privește un chirurg o plagă deschisă. Ce nu știa ea era că nu mai sărutaseși niciodată o fată și îți era teamă să nu te faci de râs. Ți-ai lipit cu teamă buzele de buzele de piatră ale femeii împietrite, care a rămas în continuare imobilă, în ciuda suflului cald care a venit dinspre gura ta. Ai rămas cu buzele lipite o vreme, până când au fost cuprinse de răceala lipsită de viață a statuii și de gustul de praf înecăcios.

– Cum a fost, te-a întrebat Maria?

– Rece, ai răspuns tu.

– Bine. Acum sărută-mă pe mine!

Ai bânguit ceva, dar nici tu nu ai înțeles nimic din cuvintele tale. Ai rămas la fel de imobil ca statuia, fără să faci nimic.

– Bine, am înțeles, a izbucnit Maria, lasă că o să o fac eu!

S-a apropiat de tine, și-a pus brațele în jurul gâtului tău și ți-a astupat gura cu buzele ei. Ai simțit gust de caise și tutun, strugurel de buze și sare de mare. Buzele erau moi și umede și alunecau peste buzele tale ca într-un dans pe gheață. Era o senzație nemaiîntâlnită și tot corpul tău se înfierbântase, ca un cazan în care presiunea creștea brusc, până la limita exploziei. Ai prins-o timid de mijloc și ai începu să îți miști capul în ritmul ei, ca într-un film mut, în care cuvintele sunt înlocuite de gesturi.

– Acum, spune-mi, a zis ea, retragându-se din brațele tale, cu cine ți-a plăcut cel mai mult?

– Cu tine, ai spus tu, în timp ce își ștergeai ușor saliva care se prelingea ușor pe bărbie. Cu tine mi-a plăcut mult mai mult.

– Ce să zici și tu, știu că sunt bună, mi s-a mai spus, nu e nevoie să mă flatezi. Ia zi-mi, vrei să continuăm jocul?

– Vreau, ți-am zis că vreau!

– Bine, treaba ta, a râs Maria. Atunci, pune-i mâinile pe sâni. Să-mi spui cum se simte.

Anticipând ceea ce avea să urmeze, ai pus în grabă ambele mâini pe sânii statuii, ținându-le drepte, ca și cum i-ai fi sprijinit cumva, nu i-ai fi pipăit. Erau la fel de reci ca și buzele ei, rotunzi, tari și stranii prin netezimea lor.

– Tot reci și ei. Totul e rece, ai concluzionat tu, în așteptarea febrilă a ceea ce avea să se întâmple.

– Bine. Hai să îți arăt ceva frumos, a zis Maria, în timp ce își desfăcea nasturii și nodul de la cămașa în carouri. Pieptul a început să i se dezvăluie ușor, la începu o fâșie de piele albă, pigmentată cu pistrui, apoi curbura fină, parțial acoperită a sânilor și mai apoi, când a terminat de deschis, acele coline cărnoase, perfect rotunde, cu sfârcurile înfiorate, ca niște ferestre misterioase care duceau spre adâncul trupului ei. Vino să îi simți, te-a îndemnat ea în timp ce ți-a luat mâinile și le-a pus pe sânii ei.

Tu le-ai lăsat acolo, fără să le miști.

– Simte-i prostule, nu îți fie frică, simte-i, te-a îndemnat ea.

Ai început să îi pipăi încet, ca și cum ai fi avut nevoie de timp să te acomodezi cu acea senzație cu totul nouă pentru tine. Erau la fel de rotunzi ca cei ai statuii, dar moi, cu pielea înfiorată și cu sfârcurile, ca doi butoni moi, catifelați, care te îmbiau să îi strâgi între degete și să îi săruți.

În tot acel timp, Maria închisese ochii și devenise la fel de imobilă ca statuia de lângă voi. Câteva pete roșii îi apăruseră pe gât și pistruii, în raza aceea timidă de lumină care se strecura printre draperii, deveniseră aproape incandescenți, oferind spectacolul unui chip care semăna cu o galaxie îndepărtată, surprisă pe furiș de ochiul viclean al unui telescop. O mulțime de senzații noi te încercau în acel moment și nu știai ce să faci cu ele.

Mintea ta încetase să mai funcționeze și trupul era acum la pupitrul de comandă. Te-a apropiat și mai tare de ea și i-ai căutat din nou buzele. Erau acolo, întredeschise și nu s-au împotrivit când ai început să le săruți. Le-ai plimbat ușor printre dinții tăi, în timp ce îți plimbai mâinile pe sub cămașa ei, peste spatele arcuit și osos, peste gâtul parfumat, peste sânii înfloriți de sub pânza cadrilată, peste buricul misterios, alchimic, peste tot. Maria răsufla greu, gemea încet și părea că plutește deasupra haosului din cămăruța întunecată.

În timp ce o sărutai și limba ei catifelată se plimba printre buzele tale, te-ai oprit ca din senin, în tot acel haos al trupurilor care se năpustesc unul asupra celuilalt, ca să o întrebi:

– E adevărat?

Ea era încă suspendată în timp, cu gura întredeschisă, ochii închiși și sânii goi lipiți de pieptul tău. Când a deschis ochii, era ca și cum ar fi fost trezită brusc, dintr-un vis adânc și premonitoriu.

– Ce să fie adevărat?

– Că noi doi nu o să fim prieteni niciodată?

– Da, prostule, e adevărat. Credeam că ai înțeles asta deja. Trebuie să îmi juri că nu o să spui la nimeni despre noi doi sau despre ce facem noi aici. Nimeni nu trebuie să știe, ai înțeles? Nu vreau să știe nimeni că tu ai fost primul băiat din viața mea! Nimeni! Jură că nu o să zici nimic la nimeni! Nici la măta, nici la frate-tu, nici la proștii ăia de colegi ai tăi. Jură, sau plecăm în clipa asta! Juri?

Fără să te gândești prea mult, i-ai făcut pe plac.

– Jur! Nu o să afle nimeni. Nu vreau să plecăm! Vreau să fiu aici cu tine!

– Bine. Acum taci naibi din gură și sărută-mă! Sărută-mă peste tot! Și poți să mă și muști! Poți să îmi faci ce vrei tu! Doar taci naiba din gură!

Trupurile voastre s-au întâlnit din nou, sub privirile reci și sticloase ale statuilor care nu păreau să fie impresionate de acea împreunare înfocată, haotică, plină de dorință și de ură, de suferință și de uitare, care avea loc sub ochii lor.

Petre-Cristian Boricean