Maria Munteanca

Azi nu se mai poate zice că femeile fac copii „cum vrea Dumnezeu”. Azi femeile fac copii cînd vor ele și cînd aprobă și bărbatul. Înainte făceau săracele femei o grămadă de copii, că „așa a vrut Dumnezeu”.
Mi-aduc aminte de Maria Munteanca, era la prășit la noi la vie, cu Ileana asta… am uitat cum îi zicea. Și Ileana îi zice Mariței (așa-i ziceam Mariei Munteanca), care făcuse vreo doișpe copii.
-Ce-ai făcut, fa, atîția? N-ai cui să lași averea?
Ei, vai de capul lor, n-aveau nici de unele. Stăteau vreo paișpe într-o odăiță, că nici nu știu unde încăpeau. Vara mai zic, mai dormeau pe afară, dar iarna? Cum, Doamne, stăteau? Avea o vorbă bunica mea: cică țiganii, dacă nu-s paișpe-cinșpe în odaie, nu se simt bine, se simt părăsiți. Și mai venea și Costică Munteanu beat mort peste ei. Era muncitor, țiganul, ce-i drept, dar și bețiv. Bea tot ce cîștiga cu munca. Rar dacă mai reușea Lelea, mă-sa, să scoată ceva bani de la el. Marița, săraca, nici nu îndrăznea să se apropie de bărbatu-său.
Marița era o femeie tare de treabă, cuminte și zîmbăreață. Toată ziua zîmbea. Și, să mă întorc, Marița îi răspunde Ilenei:
-Păi, zice, dacă așa a vrut Dumnezeu!
-Ei, „așa a vrut Dumnezeu”! O vinit noaptea Dumnezeu și s-o suit pe tine, a?
Costică Munteanu muncea pe la oameni, făcea chirpici, că era haidău tare. Avea și-o tobă, o bătea pe la nunți și cumătrii, pînă ce s-o spart toba și-o aruncat-o. Pe vremea ceea, cu toba lui Costică, cu acordeonul lui Dumitru, iar dacă mai era și-o vioară era prea de ajuns, se petrecea, frate, pînă dimineața.
Și venea țiganul beat acasă și-o bătea pe Marița. I se părea lui că, vezi Doamne, nu mai scapă de necazuri și nevoi din cauză că Marița i-o făcut doișpe plozi. Azi așa, mîine așa, pînă ce, săraca, fugea de acasă la mă-sa peste deal, la Goroni. Costică se ducea după ea – cu rugăminți, cu amăgeli – și se întorcea Marița acasă. După o vreme iar o bătea și iar pleca Marița. Așa s-a întîmplat de cîteva ori, pînă ce, ultima dată, Marița a zis că nu se mai întoarce orice ar fi. El s-o dus la Goroni, la părinții ei, era seara tîrziu, și-o chemat-o la poartă, că, cică, să vorbească pentru ultima oară. Ea, săraca, n-o vrut să iasă. Frica care intrase în sufletul ei îi spunea că nu trebuie să iasă. Dar mamă-sa, înmuiată de glasul lui ugilit și de faptul că tremura de frig la poartă, i-a zis Mariței:
-Mai du-te o dată, Mariță, spune-i că nu se mai poate și gata.
Și Marița s-o încrezut în mă-sa. Ș-o tras peste cămașă un cojoc flendurit de-al lui taică-său și-o ieșit la poartă. Și tot strîngea cojocul ceala la piept.
Costică avea un cuțit ascuns în mîneca hainei. Îl luase de acasă.
-Hai, vină ici-șa, i-o zis Costică. Să ne auzim.
Că era iarnă, bătea vîntul și viscolea. Ea s-o apropiat, fără să știe ce negură-i în sufletul lui, că ce-i în sufletul omului nu se vede. Atuncea el o scos cuțitul și zvînc! i l-o băgat în piept, drept în inimă.
-Ha! o făcut Marița. Pe loc o murit.
Mare jale o fost! Era un suflet așa bun! Noi am fost în aceeași clasă la Goroni, cînd eram mititele. Parc-o văd: slabă ca un țîr, cu cozi împletite și cu ochi verzi. Cînd te vedea, rîdea cu toată fața, cu ochii ceia verzi, bucuroasă că te vede. Așa era ea: fără picătură de venin în suflet.
Pe Costică l-o luat la pușcărie. Copiii, vai de capul lor, numai ei știu cum o crescut. Lelea cea bătrînă, mama lu’ Costică, s-o ocupat de ei. Cît putea și ea. Lelea se ducea și la pușcărie la el. Pe urmă o murit, n-o mai apucat să-l vadă liber.
Costică o venit după vreo doișpe ani. Copiii erau mari acuma și nu l-o mai primit acasă. Atuncea s-o luat c-o țigancă din Chicirea. O fost odată la noi și-o cumpărat vin. Și i-am spus țigăncii celea:
-Nu ți-i frică că te-a omorî și pe tine?
-E om bătrîn de-acuma. Ce să mai omoare el! Nu mai vrea să taie nici un pui de găină. Eu tai puii acasă.
Iar Costică se rînjea cu nasu’ în jos.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).