
În curtea din spatele casei aveau un leagăn de trei persoane, chiar patru dacă se înghesuiau puţin, şi de acolo vedeau muntele, uneori acoperit de ceaţă, alteori bătut de soare. Nu era un leagăn în care să te dai tare pentru că era greoi şi era aşezat foarte aproape de gard, era mai mult ca să stai şi să te mişti uşor, în faţă şi-n spate, aproape fără să simţi. De obicei, în serile de vară se aşezau toate trei surorile: Ela, cea mică, stătea turceşte, Dara, picior peste picior, şi Adela, cea mai mare, cu tălpile pe pământ, să fie sigură că poate opri leagănul în orice moment. Cum se aşezau, Ela începea să pălăvrăgească: ce se juca ea cu prietenele acasă, în Bucureşti, cum învăţase să se machieze (şi atunci Adela îi arunca o privire şi spunea “ai altele de făcut la treisprezece ani”), cum o convinsese pe profesoara de desen să adopte o pisică, câte clătite reuşea să facă fără să le ardă. Dara o asculta, ofta şi o mângâia pe cap, îşi strângea mai bine bluza şi spunea: “ce bine era la treişpe ani, nu-i aşa, Adela ?”, apoi se uita la Adela, care îşi deschidea cartea, pentru că întotdeauna scotea de undeva o carte, de obicei erau autori ruşi care Darei nu-i plăceau, dar niciodată poezie, pentru că spunea că poezia ascunde prea mult sau arată prea exagerat. Adela trăgea o liniuţă cu creionul pe carte, la fraza unde rămăsese, şi răspundea: “erai foarte enervantă la treisprezece ani…de fapt şi mai târziu, abia acum vreo doi ani, pe la douăzeci, ai început să te mai linişteşti”. Dara râdea şi-şi prindea în grabă părul galben-spălăcit într-o coadă, o răsucea şi-şi privea o clipă vârfurile, şi încerca să mişte leagănul, pentru că dacă era puţin mai sus vedea mai bine muntele, dar Adela o oprea: “vrei să ne vezi pe toate trei cu fundul pe jos?”.
Toată vara aici o petreceau, cu maică-sa, şi uneori cu taică-su, când avea timp, uneori veneau familii cunoscute, toate fără copii, şi asta pe Ela şi pe Dara le plictisea, dar Adela era mulţumită, îi plăcea să stea în preajma lor, să vorbească despre UE, despre noile reforme fiscale din ţară, despre alegerile din Grecia, şi despre negocierile din Orientul Mijlociu.
La începutul lui august au invitat două cupluri, colegi de facultate cu părinţii, şi Adela alerga de la bucătărie la sufragerie şi nu ştia cu ce să-i mai servească, pentru că tocmai se întorseseră din Italia, unde lucraseră câţiva ani, şi deci aveau ce povesti, dar pentru asta Adela ştia că e nevoie de mici stimulente, ca un pahar de vin şi sandviciuri, până pregătea maică-sa cina.
Ela a căscat şi a urcat în dormitor, iar Dara s-a dat un timp în leagăn singură. De câte ori îşi lua avânt, îşi amintea figura încruntată a Adelei şi se oprea. A auzit muzică pe stradă şi a sărit din leagăn. La poartă s-a uitat în susul şi-n josul străzii, dar nu se vedea nimic. A ieşit din curte şi a uitat că e în papucii de casă. Unde începea să coboare drumul spre piaţă erau parcate mai multe jeepuri şi în jurul lor se agitau câţiva oameni. S-a gândit să se întoarcă, şi totuşi s-a apropiat mai mult de ei. Când s-a hotărât să cotească la stânga spre strada paralelă, cineva a strigat-o. A fost curioasă şi a ascultat-o pe fata care alergase până la ea.
-Ne scuzi, filmăm pentru un documentar, dar ne-am cam rătăcit. S-au schimbat numele străzilor sau nu ştiu, GPS-ul nostru arată că ar trebui să fim pe o stradă şi aici e altceva.
Dara a zâmbit bucuroasă că ştie răspunsul. Îi plăcea când ştia răspunsul, pentru că de obicei nu-l ştia. Toţi s-au adunat în jurul ei, şi ea s-a intimidat de atâţia oameni necunoscuţi şi pentru o clipă n-a mai fost sigură că ştie ce să le spună, apoi o voce a întrebat-o:
-Eşti de-aici?
L-a privit pe cel care vorbise: avea un tricou cu Mickey Mouse.
-Sunt din Bucureşti, dar vara stăm aici, pe strada asta, mai sus…toată lumea le confundă pentru că sunt două străzi cu aproape acelaşi nume, dar una e cu “i” şi una cu “â”. Cred că a voastră e puţin mai sus, dar e interzis cu maşina pe acolo.
Două dintre jeepuri au pornit imediat, dar băiatul cu tricou cu Mickey Mouse i-a întins mâna:
-Sunt Rodi, dacă n-ai treabă, de ce nu vii cu noi, poate ţi se pare interesant.
Dara îşi tot întorcea capul spre direcţia casei, apoi se uita la tricoul băiatului.
-Mie mi se par plictisitoare documentarele…e ceva aşa sec, fără o scânteie, ceva…vorbă-vorbă şi imagini şi cineva care crede că ştie mai mult decât ceilalţi şi explică totul, dar n-au aşa ceva ca filmele…de obicei închid televizorul sau mă ia somnul.
În timp ce îşi verifica ceva în mobil, băiatul râdea şi dădea din cap.
-Păi noi încercăm să schimbăm ideea asta a ta, vino şi o să vezi.
Toţi ceilalţi plecaseră şi Darei îi era ruşine că-l ţine din drum.
-Vorbeşti ciudat, nu ştiu cum, ca într-o reclamă, eu n-aş vorbi aşa.
-Dacă nu vrei, nu-i nimic, oricum mulţumesc pentru indicaţie.
Când Rodi făcuse deja câţiva paşi, Dara a alergat după el.
-Bine, vreau să văd ce faceţi.
Aproape niciodată nu mergea singură prin sat, totdeauna era măcar cu Ela sau cu Adela, pentru că ştia că oricând poate să apară vreun câine vagabond sau vreun vecin beat. Acum urca o stradă lângă un necunoscut. Când au ajuns lângă ceilalţi, el i-a oferit un scaun pliant şi cafea dintr-un termos de metal. Ea se uita de jur împrejur şi punea câte o întrebare şi el răspundea şi de câteva ori a râs.
La ora zece seara s-a întors acasă. Adela încă spăla vasele după cele două cupluri şi a întrebat: “Unde ai fost? Erai sus, în cameră? Sper că n-ai ieşit din curte, că ştii ce se poate întâmpla. Dă-mi şi paharele alea murdare. Mâine mergem cu ei la telecabină. Ar fi trebuit să stai cu noi”.
Dimineaţa a aşteptat să plece toţi, de data asta au luat-o şi pe Ela, care nu voia, dar “la vârsta ta trebuie să asculţi” a spus maică-sa. Dara a insistat să rămână acasă.
I-a urmărit până au fost puncte mişcătoare în praful străzii şi s-a îmbrăcat cu atenţie. N-a mai ieşit în papucii de casă şi a folosit două rujuri, vorbindu-şi în oglindă: “să le amestecăm, ca Marilyn Monroe”.
La ora unu au început mesajele de la Adela: “noi am ajuns sus la cotă. nu ştiu exact cât mai stăm.” Le citea pe furiş şi-l asculta mai departe pe Rodi, care lua interviu unui bătrân, scriitor renumit de care ea n-auzise, şi care vorbea despre război: “Exact aici, da, dar chiar unde stăm noi acum, s-a întâmplat”. Când vorbea scriitorul, Dara căsca, dar când Rodi întreba ceva, ochii ei se măreau, ea se apleca în faţă şi-şi aranja bretonul.
“cred că ajungem la 3. să fii acasă” era al doilea mesaj. Şi Dara era mulţumită că telefonul era silenţios. Rodi ştia o mulţime de nume de alţi scriitori şi o mulţime de date, iar ea niciodată nu reuşea să reţină date. Puţin mai în spate, lângă unul dintre jeepuri, trei dintre băieţii care lucrau la documentar îşi beau cafeaua şi pe ea o deranja zgomotul pe care-l făceau. Din când în când râdeau pe înfundate sau strângeau special paharele de plastic până plesneau. Era sigură că ei nu ştiau ce se întâmplase în zilele alea cu zăpuşeală despre care vorbea scriitorul, care îşi scărpina nasul. După o oră Rodi a strâns mâna bătrânului şi cei trei colegi au aplaudat exagerat.
“ajungem acum şi mama cu tata tot întreabă de tine” era al treilea mesaj.
Dara s-a strâmbat spre telefon şi i-a spus lui Rodi că trebuie să plece.
-Vino diseară, facem un fel de mică petrecere. Mâine plecăm.
Ea se uita când la faţa băiatului, când la o creangă de pe jos, pe care o răsucea cu vârful pantofului.
-Nu ştiu dacă pot…să încerc.
-Sigur că poţi, o s-avem şi artificii şi băieţii au cumpărat şampanie.
Urmărea un puf de la vreun copac, care se aşeza şi se ridica de pe părul lui Rodi.
-Nu prea ies aşa cu…nu ştiu…
-Eu te aştept, nu e ca şi cum am merge în cluburi la trei noaptea. Noi muncim aici toată ziua. E ceva firesc.
I-a sosit alt mesaj şi ea l-a citit cu coada ochiului: “unde eşti? noi suntem acasă, mama cu tata vor să fii aici”.
A coborât în fugă strada, a alunecat, au trecut-o toate transpiraţiile, şi a intrat în curte tocmai când Ela sărea din leagăn şi apa dintr-un pahar îi stropea rochia.
Pe la ora opt s-a apropiat de Adela, care se învârtea prin sufragerie şi aranja pernele pe canapea, scaunele, ramele cu poze pe rafturile bibliotecii, papucii tuturor într-un colţ, lângă covor, şi cărţile de călătorii într-un sertar. S-a asigurat că sunt doar ele în cameră şi i-a zis:
-Ce faci?
-Bine, vrei s-ajuţi? Aranjează şerveţelele alea pe categorii: cele noi, roşii, în stânga, şi celelalte în dreapta.
În timp ce le ordona, Dara a şoptit:
-Ştii…diseară e un fel de petrecere…ceva mic, aici, la două străzi mai sus, şi aş vrea şi eu să merg…dar ştii cum sunt mama şi tata: că ce să cauţi tu acolo, că nu-i cunoşti pe oamenii ăia, că sigur se îmbată şi cine ştie…nu stau mult, o oră acolo şi mă întorc, atâta doar că…
Sor-sa stătea lângă ea şi o privea încruntată.
-Cum să nu le spui? Trebuie să ştie, şi dacă te lasă, bine, dacă nu, înseamnă că nu e bine…uite că ai pus greşit şerveţelul ăla.
Darei i se înroşise faţa şi împacheta enervată mai departe, cu gesturi repezi.
-Ştii bine că n-ar fi de acord, de-asta-ţi zic ţie, aşa, ca-ntre surori, să mă acoperi, nu aşa se face? Sunt nişte oameni de treabă, lucrează la un documentar şi mâine pleacă şi doar ascultăm puţină muzică…de fapt ai putea să vii şi tu dacă vrei, s-a uitat spre cealaltă încercând să-i zâmbească.
-Iar le pui invers. N-am ce să caut acolo, nu-i cunosc şi nici mama şi tata nu ştiu cine sunt indivizii ăştia. Tu lipseai de-acolo. Astea-s trucuri de păcălit fetele fraiere ca tine.
Dara a terminat de aranjat şerveţelele şi acum se învârtea în jurul Adelei şi îşi rodea o unghie.
-Dar ce zici dacă doar ne ducem până acolo, vedem cum e, şi dacă ţi se pare ciudat, marea orgie, păcăleala fetelor fraiere, ne întoarcem. E la doi paşi, nici cinci minute nu facem.
Adela a privit ceasul rotund de pe perete, a privit scările care duceau la etaj, unde era şi dormitorul părinţilor şi a dat din cap.
-Nu. Credeam că-ţi dai seama şi singură când e o capcană şi trebuie s-o eviţi. N-ai ce căuta acolo, nu sunt prieteni de-ai tăi. Lasă, că ne distrăm foarte bine şi aici. Când coboară mama şi tata ne jucăm whist şi pe urmă ne culcăm devreme ca mâine să ne întâlnim cu Soreştii şi să facem o drumeţie cu toţii până la cabana Diham.
Au coborât părinţii împreună cu Ela, au jucat partida de whist, Dara a ieşit pe ultimul loc şi a mângâiat-o un timp pe Ela pe cap. La ora zece s-au stins toate luminile din casă, iar Dara şi Adela s-au spălat pe dinţi şi s-au băgat în pat.
Dimineaţa, la opt, Adela s-a trezit prima, a dat drumul la radio, ca să asculte ştirile, şi a pus de cafea. Le-a confirmat la telefon soţilor Sorescu întâlnirea de la zece şi a insistat să-şi ia pălării sau şepci pentru că era o zi foarte însorită. “Şi cremă de plajă”, a adăugat. “Noi folosim Nivea, puteţi să luaţi în drum, de la magazin, sau vă dăm noi”. Când a strigat-o pe Dara, n-a răspuns nimeni.
Mergeau cu geamurile deschise la maşină şi ea îşi ţinea mâna afară, cum văzuse în filme.
-Deci nu-ţi plac documentarele, a spus el.
-Nici şerveţelele roşii, nici şepcile, nici telefoanele mobile. Îmi place Mickey Mouse.

No, thank you – editura Herg Benet, 2014
Kyparissia – editura Litera, 2020

Vie descrierea. Foarte bine explică de ce nu prea prefera poeziile: „poezia ascunde prea mult sau arată prea exagerat”, (și nici pe mine nu prea mă încântă, ca să fiu sincer. Îmi plac poeziile doar recitate de actori și cu melodia empatică pe fundal…) Un fel de viața la țară, cu nenumăratele ei prejudecăți, o împiedicare a progresului, o detașare obstinentă de cotidian cu buna intenție indirectă de păstrare a simplității, și… o chemare irefutabilă a chimiei – ca să concluzionez…
…..şi atunci Adela îi arunca o privire şi spunea “ai altele de făcut la treisprezece ani” – aici e bine sa folosesti paranteza.
„Dara râdea şi-şi prindea în grabă părul galben-spălăcit într-o coadă, o răsucea şi-şi privea o clipă vârfurile, şi încerca să mişte leagănul, pentru că dacă era puţin mai sus vedea mai bine muntele..” fraza asta nu curge prea bine. Cum ti se pare ca suna cind rearanjezi putin cuvintele?: „Dara râdea, îşi prindea în grabă părul galben-spălăcit într-o coadă, o răsucea privindu-şi vârfurile o clipă, apoi încerca să mişte leagănul mai sus pentru a vedea mai bine muntele.”
Ştia o mulţime de nume de alţi scriitori Rodi, – aici iti lipseste inca o virgula inainte de „Rodi”, cred.
Ce potrivit e argumentul stupid pe care l-ai folosit acolo:
„Lasă, că ne distrăm foarte bine şi aici.”
Exact ce-mi spunea pe vremuri mama dupa ce nu ma lasa undeva.
Super, mi-a placut, inclusiv finalul.
Cornel, mersi, am pus paranteza, iar lui Rodi i-am schimbat locul ;-)
Adrian, mersi :-)
Un text drăguț.
Totuși:
”-Păi noi încercăm să schimbăm ideea asta a ta, vino şi o să vezi.
Toţi ceilalţi plecaseră şi Darei îi era ruşine că-l ţine din drum.
-Vorbeşti ciudat, nu ştiu cum, ca într-o reclamă, eu n-aş vorbi așa.”
Schimbul acesta de replici l-aș vrea explicat. :))
Și mai jos, după ce o urmărește pe sora ei dereticând prin casă timp de cel puțin zece minute, Dara întreabă:
”-Ce faci?”
Finalul mi-a plăcut, deși era previzibil.