Mihai Buzea: în afară de scriitor, nu vreau să fiu altceva pe lumea asta

MV: Zicea Hemingway ceva de genul: „Tot ce trebuie să faci este să scrii cea mai adevărată propoziție pe care-o știi.” Tu parcă ai luat asta foarte în serios și romanele tale par construite pornind numai de la lucruri adevărate. Cel puțin așa dau impresia (naturalețe în exprimare, lejeritatea cu care înaintezi cu povestea). Ceea ce-i o performanță, oricum ai privi-o. Dar am o curiozitate: cât e imaginație și cât e inspirat din realitate în ceea ce scrii?

MB: Nu „parcă”. Chiar am luat. Și nu „par”; chiar sunt. „Dar am o curiozitate: cât e imaginație și cât e inspirat din realitate în ceea ce scrii?” – curiozitatea a omorât pisica, domnule Victus. Pot însă a răspunde extrem de aplicat: cel mai mare procent de imaginație l-am folosit în „Berile de Aur”, iar cel mai mic în „Jimmy”. La extrem de mică distanță de „Jimmy” se află restul romanelor mele, mai puțin „Povestea lui Vasile Pogor” și „Vulcan. Lumina vine de la Asfințit”. Astea două, fiind biografii romanțate, mi-au pus la muncă organul imaginației, care la mine e foarte mic. Așa că tot niște romane Buzea au ieșit: m-a certat Florin Lăzărescu, m-a certat și Adrian Botez, dar până la urmă mi le-au publicat amândoi, că au inimi bune, de români. Adică slabe. Dar lor să nu le spui! E secret.

MV: Nu există un risc, când te bazezi atât de mult pe experiențe și mai puțin pe imaginație? În sensul că multe dintre cele care ni se întâmplă sunt mai interesante pentru noi decât li se pot părea altora. Cum eviți capcana asta?

MB: Există, da. Și mi-am încasat și eu porția, o-ho! Din „nombrilist”, „narcisist”, „solipsist” și „măi, căcat!” nu mă scot destui cititori, scârbiți de felul cum am ales să scriu. Chiar dac-aș fi acord cu ei, ce-am putea face noi (ei și cu mine) împotriva celor cărora le place ăst fel de-a scrie?! Nimic. Ăia-s mai mulți!

MV: De „nombrilist” nu auzisem până acum. Îmi spui așadar că nu scrii gândindu-te la cititori, că e treaba lor după aia cum interpretează. Ce înseamnă scrisul pentru tine?

MB: „Îmi spui așadar că nu scrii gândindu-te la cititori” – nu, nu e corect. Scriu gândindu-mă la cititorii care îmi seamănă. Adică la cei care nu găsesc în oferta literară românească romane care să le meargă la inimă, a căror lectură să le placă, pur și simplu; care să nu-i plictisească, pe scurt. Vrei să zic romane „americane”? Uite, zic! Că nu mi-e rușine. Doar asta mi-a fost specializarea acolo la facultate: literatură americană, iar ca supra-specializare am avut „literatura spiritului de frontieră” – bine, asta era în 1995, nu știu cum s-o mai studia limba engleză în momentul de față (2024). Cu alte cuvinte, și eu ca și alții nu prea avem parte, în literatura română, de proză ferită de poetizare, de filozofeală și de didacticism. Așa că m-am apucat să scriu eu o astfel de proză, că doar nu-i inginerie spațială! Ergo, pentru mine scrisul e ceea ce aș fi vrut să facă alții, pe gustul meu; dar cum n-au făcut, m-am apucat să fac singur. Și văd că unor cititori le place, iar altora nu. Să fie sănătoși! Eu nu le bag opurile mele pe gât; sunt rafturile pline, fiecare să-și aleagă ce vrea. Are balta pește. Nu mai suntem în anii ’80!

MV: Hai să facem un salt înapoi. Când am căutat informații despre trecutul tău literar, am descoperit că ai debutat în 2006 cu romanul „Berile de aur”, la care de altfel faci referire și în „Jimmy”. Urmează o pauză de peste zece ani. Apoi, în decursul a șapte ani, ți s-au publicat alte opt volume. Povestește-mi despre cum a fost cu debutul și cu pauza de după.

MB: Nu povestesc nimic! Ia uite, domnule, obrăznicie! Să povestesc cum am irosit 11 anișori din viață… ia calculează dumneata, domnule Victus! Să fi scris eu romane în ăștia 11 ani măcar așa, de politețe, și tot se aduna un sunduc de cărți! Dar aveam nevoie de bani. Așa c-am produs articole pentru reviste. Vreo 900 de articole, poate ceva mai multe, poate ceva mai puține, nu sunt sigur. Ceea ce știu sigur: mi-au fost plătite. M-au ținut viu. Nu sătul, dar viu.

MV: Un amic a publicat trei volume în ultimii trei ani, la distanță de maxim un an între ele, și regretă că a făcut asta. Pentru că, dacă primul volum a avut parte de atenție, al doilea a avut parte de mai puțină, iar al treilea de și mai puțină. Și nu e vorba de calitatea volumelor ori de subiecte mai puțin interesante. Începând cu 2017, tu ai publicat opt volume în șapte ani. Într-o țară cu prea puțini cititori, a căror atenție o „caută” (prea) mulți autori. Nu ți-e teamă de-un fel de saturație?

MB: Nu. Nu mi-e teamă. E mai simplu decât pare: de când mă știu am alergat după bani. Unde era de treabă, hop și eu! Nu conta despre ce muncă anume era vorba, cât timp era plătită mulțumitor – din punctul meu de vedere. Dar acum am obosit, așa c-am predat ștafeta neveste-mii: să muncească ea! Eu cresc copilul și mă țin de ea, iar ea se ține de carieră, iar cariera o duce de colo până colo, e adevărat că doar prin Europa asta a noastră. Eu ce altă treabă am? Povestesc toate astea, mutările și adaptările la noul mediu, la noua limbă, la noua școală a copilului, la noile mărci de bere pe care le descopăr și tot așa. Păi, dacă nu mă plictisesc eu niciodată de drumul plin de fum, de drumul plin de scrum, cocardea, de ce s-ar plictisi cititorii? Ce, alți scriitori români le propun marfă mai mișto?

MV: Există ceva diversitate, din fericire. Unora le place să se joace mai mult cu imaginația și să împrumute câte puțin din experiențele proprii, doar acolo pe unde ajută povestea. Nu spun că o metodă e mai bună decât alta. Se pot obține rezultate foarte bune în ambele variante – subiecte bazate mai mult pe imaginație sau subiecte bazate pe propriile experiențe. Apropo, anunțai recent că ții un curs de scriere creativă și că locurile au fost ocupate imediat. Cum merge treaba cu asta?

MB: Am rămas mai mut ca rața mută. În cinci ore s-au ocupat toate locurile, am deschis o listă de așteptare, acum o-nchid și pe-aia, că nu vreau să promit cai verzi pe pereți unor oameni care n-au nicio vină. Dar să știți, domnule Victus, că răspunsul real la această întrebare îl pot da numai la sfârșit de modul, adică peste două luni, nu acum. Ce să spun? Au venit oamenii, eu sunt încântat de ei – le-am dat test, n-am vrut să iau pe oricine – și ei de mine. Dar urma alege.

MV: Tu ai urmat vreun curs de scriere? Crezi că cineva poate fi învățat să fie un scriitor autentic?

MB: Nu și nu.

MV: Ai fost profesor, vânzător de asigurări, reporter, colaborator la mai multe reviste, bișnițar, muncitor necalificat, copywriter, arborist. Cum te-au ajutat experiențele astea (despre care ai și scris, în mare parte) pe plan literar? Experiența de viață sau teoria, pe ce ai miza mai mult în formarea unui scriitor?

MB: Experiențele m-au dumirit că, în afară de scriitor, nu vreau să fiu altceva pe lumea asta. Și nici pe cealaltă, la drept vorbind. Iar a doua întrebare mă face să râd. Ai vreun exemplu de scriitor format din teorie? Unul, de sămânță!

MV: Mă așteptam să-mi spui ceva de genul că teoria și practica se completează reciproc – în cel mai fericit caz. Exemplu, zici? Hm. Cică Stephen Crane a scris un roman atât de bun despre Războiul Civil încât a impresionat pe toată lumea, inclusiv pe veteranii de război. Puteau să jure cu toții că autorul a scris din experiență. S-a descoperit că de fapt Crane nu fusese în viața lui într-o luptă, nu vizitase niciunul dintre locurile în care s-au desfășurat bătăliile descrise în carte etc. Zero experiență. Dar, dacă faci o căutare pe net, e surprinzător să descoperi câți autori n-au prea avut experiențe de viață, dar au scris (credibil) cărți pline de experiențe prin care n-au trecut. Important e rezultatul, nu cum ajungi la el, ești de acord?

MB: „Cică Stephen Crane a scris un roman atât de bun despre Războiul Civil încât a impresionat pe toată lumea, inclusiv pe veteranii de război. Puteau să jure cu toții că autorul a scris din experiență” – ba eu am jurat pe mama că omul scrisese din burtă! Aveam un prof la facultate, unul Mihai Mândra, care ni l-a predat pe Crane ăsta și romanul lui, „Semnul roșu al curajului”, parcă; aoleo, ce mi ți-l mai lăuda! Ce mi ți-l mai pupa în cur! M-am luat la harță cu proful, eu nu și nu, el da și da, el că Buzea tu nu înțelegi nimic din arta literară, eu că dom’ profesor habar n-aveți când cineva vă minte-n față ca pe copiii ăia mici, ce să zic, a ieșit iureș, că și el era căpos, proful. Colegele îmi ziceau c-o să mă pice, frumoasa Lori mă ruga din suflet să fac pliscul mai mic, dar n-am stat eu după ele: m-am dus peste prof cu „The Open Boat” al lui Crane și i-am zis verde: „Iată, dom’ profesor! ASTA e literatură!”. La care Mândra ăsta de care zic, om cu simțul umorului: „Bine, mă Buzea. Bine că nu mă iei și la bătaie!”. Disputa a rămas ca-n gară, că n-a cedat nici unul, așa că ne-am dus la bere. În ceea ce privește autorii tăi care „n-au prea avut experiențe de viață, dar au scris (credibil) cărți pline de experiențe prin care n-au trecut”, eu atâta zic: să le dea Dumnezeu sănătate. Și lor, și cititorilor lor. Cum e turcul, și pistolul. Mă întreb cum ar fi arătat „Hagi Murat” dacă Tolstoi n-ar fi făcut toată campania din Crimeea, atunci în tinerețile lui de bețiv, cartofor, fustangiu și caftangiu. Ar fi fost o capodoperă, da, categoric. Sau, cu vorbele tale: important e rezultatul!

MV: Cum reacționează cei care se regăsesc în cărțile tale?

MB: Urât, foarte urât. Se enervează groaznic, nu-mi mai vorbesc, ridică ambasadele etc. Cunoști, doar! Nu-mi face plăcere subiectul, admit. E una dintre laturile sumbre ale meseriei.

MV: În ce fel reacționezi la criticile negative? Pentru că asta e, sunt inevitabile, nu ai cum să mulțumești pe toată lumea și nici n-ar trebui să încerci.

MB: Reacționez foarte nasol. Încerc să mă abțin, să țin în mine. De cele mai multe ori reușesc, dar de uitat… nu uit niciodată. Aviz domnului Ioan Teodor Morar!

MV: Cum se vede literatura română de acolo, din Belgia?

MB: Extraordinară. O literatură extraordinară, din toate punctele de vedere. Sau, mai precis: aflată într-o efervescență extraordinară. Vei spune că mint, dar nu mint: mulți, chiar foarte mulți români prosperi din diaspora visează să devină scriitori publicați în România. Nu vorbesc prăpăstii. Îi cunosc, beau bere cu ei.

MV: Ba chiar îmi confirmi ceea ce-mi spunea un scriitor stabilit în Canada. Cum că ar fi mulți români din diaspora care, după ce „s-au aranjat”, par să aibă mult timp liber și chestia asta cu scrisul devine atrăgătoare. De ce crezi că se întâmplă asta?

MB: M-am tot gândit. Sigur-sigur nu știu, dar mi-am construit o ipoteză. I-am zis „Meaning hypothesis”: omul muncește toată viața, iar dezțărații muncesc mai mult și mai îndârjit decât cei rămași în țară, c-așa e soarta imigrantului, să tragă ca nebunul (sau, în memorabila exprimare a lui Bogdan Suceavă: „Să muncești până scuipi sânge”). Și vine o vârstă. 40, 50, cam așa. Iar omul are nevoie să dea un sens muncii lui, vieții lui, de fapt. Da, banii sunt un sens, copiii (crescuți, educați și plecați de-acasă) sunt un sens chiar mai înalt… dar asta să fie tot? Gata, maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece? Omul nu vrea să plece așa. Nu vrea să plece spre pensie, anonimat, moarte și uitare. Refuză că „asta a fost tot” (muncă, muncă, muncă!). Și atunci fie pornește în călătorii, fie începe să-l caute pe Dumnezeu, fie încearcă să scrie o carte. Nu mă bag în primele două întreprinderi; dar la a treia mă cam pricep și pot să-i spun următoarele ipoteticului meu om: să scrii o carte pare ușor, să scrii o carte bună e greu, să scrii o carte publicabilă e foarte greu, iar să scrii la vârsta ta o carte de succes e aproape imposibil. Motivul îl cunoști foarte bine: scrisul e o meserie ca oricare alta, care se învață în timp, cu lacrimi, sudoare și sânge. Dar imensa majoritate a cititorilor savurează produsul finit și-și spune: „Ce mare chestie, pot și eu să fac asta, pam-pam!”. Bine, tată. Fă.

MV: Revin la Hemingway, care zicea și „Scrie beat, editează treaz.” Eu, recunosc, am mereu un pahar lângă mine când scriu (de cele mai multe ori bere, uneori vin), dar pe care-l țin mai mult din obișnuită, nu ajung niciodată la stadiul în care să simt prea mult efectele alcoolului. Cum e în cazul tău?

MB: Invers. Nu pot scrie dacă nu sunt absolut limpede. Adică să fi scos toată „substanța” din corp: dacă vreau să scriu luni, atunci termin cu băutul de vineri seara. Că dacă beau și sâmbătă seara, pot scrie abia marți. Habar n-am de ce e așa, dar așa e. Cu editatul e altă chestie… editez cu mare plăcere când sunt „ciupit” și nu mi-e rușine să mă laud singur când dau peste un pasaj care-mi place de mor: „Băi, băiatule!”, asta e formula de maximă autoapreciere. Am zis eu, domnule Victus, că sunt altceva decât un bufon simpatic? N-am zis.

MV: Ce te-ar convinge să nu mai încerci niciodată să scrii?

MB:  Moartea.

Mihail Victus

www.mihailvictus.eu

mihailvictus.eu/