Milică

Am venit într-o noapte împreună cu Milică de „la Vînătoru”. Stătusem pînă la ora închiderii şi eram cam… euforici. Şi atunci Milică mi-a spus că uneori, numai uneori, cînd priveşte cerul în noaptea de vară, i se pare că înţelege clar spusele: „cele văzute şi nevăzute”.

Şi o căldură nedesluşită îi umple pieptul. Nu mai aude nimic altceva – nici hărmălaia cîinilor, nici răguşitul unei maşini întîrziate, nu mai vezi luminile orbitoare ale becurilor electrice. Doar Cerul! Şi ţîrîitul greierilor! Pare că stelele pîlpîie: cri-cri! dondănea entuziast Milică. Mi-a plăcut întotdeauna şi cinismul sănătos al lui Milică, voios, îndreptat nu asupra oamenilor, ci asupra năpastei ăsteia de viaţă. Iar Milică avea cinismul de care vorbesc cu vîrf şi îndesat. Avusese o operaţie grea, îi cauterizaseră sau extirpaseră nişte ganglioni, nu mai ştiu ce. În fine!

Şi Milică se săturase de spital:

– Mi-au ieşit părul prin căciulă şi oasele prin pijama, mă! zicea.

Şi i-a zis doctorului că nu mai vrea să stea acolo, dar doctorul n-a vrut să-l lase să plece:

– Trebuie să te mai ţinem – zice – că acasă mori cu zile fără asistenţă.

– Fără asistenţă mai merge cum mai merge, dom’ doctor, fără asistentă o să-mi fie mai greu.

Avea el acolo o asistentă pe care o trombonea toată ziua, că tare-i mai plăceau femeile lui Milică. Las’ că şi ele lui! De multe ori îmi povestea cu ochi umeziţi despre cîte una.

Pînă la urmă l-au externat – prea s-a rugat. Şi-ntr-o zi, veneam spre casă. Văd pe unul, care mergea în faţa mea: încet, aplecat de covăţică (aşa zicea el la cifoza ce-l cocoşa tot mai mult în ultimii ani), cu mîinile la spate şi cu paşi parcă plutind – era Milică!

– Ce faci, Milică? Ţi-au dat deja drumul?

– Mi-au dat pînă la urmă, cu semnătură. Mi-a zis doctorul: “Dom’ Ţibulcă, noi nu ne afumăm nici o răspundere. În gîndul meu: vă afumaţi, nu vă afumaţi – nu mă interesează. Eu vreau să mă afum, dar acasă, cu agheasma mea de butuc. Şi-mi zice: Dacă nu mori pînă mîine dimineaţă, înseamnă că scapi cu viaţă.

– Şi?

– Păi, aştept pînă mîine dimineaţă.

– Şi te-a cauterizat? Ce-i asta? Te arde, nu?

– Da. M-au ars la portofel. Cred că de aia m-au adormit mai întîi.

Ne-am despărţit la răscruce: eu luînd-o tot înainte, el – spre stînga, către căsuţele de pe Smîrdan. M-a salutat cu un zîmbet… duios, nu ştiu cum să-i spun, cu mîna dusă la cap, aşa cum a salutat Mareşalul cu pălăria ridicată în faţa plutonului de execuţie.

După o lună a murit.

***

Ştii, zice Sancho Panza la un moment dat: “Bun venit, năpastă, dacă vii singură.” Iar Milică avea şi el o vorbă: Zi merci dacă ţi-a intrat un ghimpe în picior, că putea să-ţi intre în ochi”. Şi lui Milică, sărmanul, chiar i-a intrat în ochi, al naibii i-a mai intrat în ochi. Daaa, năpasta n-a venit singură! Întîi l-a lăsat nevasta.

Apoi a dat în cancer Milică! Asta a fost! Am fost la spital la el. Era acolo femeia cu care a trăit el în ultima vreme, o lungancă ochelaristă, care s-a ataşat de el ca un căţel. Ea s-a ocupat de toate, a umblat pe la doctori. Nevastă-sa îl lăsase, cum am spus, nu a vrut să vină nici la spital. A venit după aceea, cînd să ia apartamentul cumpărat de el. Şi cînd discutam noi, lucruri mărunte, nu altceva, şi încercam să-i abat cît de cît atenţia de la boală, că el ţinea tare mult la mine, zic, cînd discutam, a intrat o asistentă numai zîmbet, încerca să-l încurajeze:

– Ia să facem noi injecţia, dom’ Milică.

Iar Milică a început să plîngă. Injecţiile erau tare dureroase, îl istoviseră. Plîngea aşa, liniştit, nu se opunea. Ş-am văzut-o pe asistenta aceea frumoasă, aplecîndu-se cu seringa în mînă asupra lui Milică, cu urechiuşa ei de alabastru, cu ţîţele împungînd albul halatului… N-am mai rezistat şi am ieşit afară. Şi-mi reproşam: Ce ticălos pot fi, nu pot să îndur atîta lucru, iar el îndură o golgotă. Şi-mi ziceam atunci că viaţa asta e un mare-mare rahat.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).