Minciuni convenționale

De câte ori nu auzim în jurul nostru o gamă atât de variată de minciuni convenţionale, complimente fardate, tocite şi în care nu mai crede nimeni, de genul:
– Vai ce bine aţi făcut că aţi venit pe la noi, chiar ne plictiseam să ştiţi, când musafirii deschid pe neanunţate uşa gazdelor. Sau:
– Plăcinta asta de mere a fost nemaipomenită, să-mi daţi şi mie reţeta că mă dau în vânt după aşa ceva. Chiar dacă musafirii observă că gazda valorificase un stoc de mere cu garanţia expirată şi ca să nu le arunce, le-a introdus în malaxorul unei fantezii dezlănţuite, să iasă ce-o ieşi, numai pagubă să nu fie.
Aşa am luat şi eu cunoştinţă de efectele neaşteptate ale unei „bunăvoinţe” colegiale ieşite din comun.
După o viaţă în concubinaj nu prea lungă, dusă în zodia lui lasă-mă să te las, cele două părţi cad de acord să înceteze ostilităţile şi să rupă cât mai diplomatic cu putinţă legăturile lor… nediplomatice.
Zis şi făcut, fiecare îşi ia jucăriile şi se despart cu bezele.
Numai că într-una din zile, când dumnealui don – juanul, pe nume Fane al lui Caţaonu, se felicita cu aplomb pentru măiestria cu care îşi jucase rolul, iată că poşta îi aduce o „plăcintă” timbrată recomandat şi cu termen de înfăţişare foarte scurt la judecătorie, pentru pensia alimentară a unei odrasle fără nume, (!) pentru bunul motiv că nu se născuse încă!
A stat, s-a scărpinat şi mai sus, şi mai jos, nu i-a venit să creadă că e treaz şi când s-a convins că nu visează, s-a trântit într-un fotoliu moştenit de la bunicul dar care încă mai rezista (fotoliul, nu bunicul!) şi a exclamat cu obidă:
– Asta da cioacă, nu glumă!
Începuse să doarmă ziua şi noaptea se urca pe pereţi că nu mai ştia nici cum îl cheamă.
– Ce ai mă’ de-ţi ninge şi-ţi plouă de parcă ţi s-au înecat corăbiile, îl întrebau colegii?
– Chiar că mi s-au înecat. Şi nu am asigurare. Şi-mi vine şi mie să spun ca vecinul care avea o capră pentru care nu plătea fiscul dar l-a turnat un binevoitor şi când i-a deschis inspectorul uşa să vadă cum stau lucrurile şi l-a întrebat: Unde capra să o văd, el i-a răspuns sec:
– Am belit-o dom’le, asta e!
Şi i-a arătat ce mai rămăsese din biata capră care în fond nu fusese vinovată cu nimic! Numai că eu n-am capră, asta e diferenţa dintre el şi mine.
Şi după ce deschide robinetul mărturisirilor, primul dintre prietenii de pahar îi răspunde afectat:
– Te ajut eu Fane că eşti prietenul meu, îi zice Tase al lui Ouatu.
– Şi ce poţi să faci tu pentru mine?
– Stai un pic să ne gândim. La proces o să spui că nu e nimic adevărat. Nici ce se vede, nici ce se aude, nici ce a fost şi nici ce o să fie.
– Şi când o veni pe lume ăla micu’?
– Stai aşa…faci contestaţie de paternitate şi mă bagi pe mine în faţă.
– Îmi stă mintea în loc nu alta!
– Taci din gură, când o făta a mea, îţi dau şi ţie un pui.
– Şi cu asta ce-am făcut?
– Taci din gură, o mai lălăim, o mai lungim, vedem noi până la urmă. Apoi vorbim cu avocaţii, şi cu ai noştri, şi cu ai ei să ceară contraexpertiză şi între timp copilul creşte mare, face armata, tu ieşi la pensie, mai cade un guvern vine altul (!) şi poate rămâne ţuţ!
– Cine să rămână ţuţ mă’, că nu mai înţeleg nimic.
– Toată daravera.
Şi pe scurt, chemat la expertiza medicală, prietenul se duce cu buletinul lui Fane, doctorii nu observă, i se ia o probă de spermă şi toţi se liniştesc.
Fine del primo tempo.
Vine rezultatul de la spital în care se confirmă negru pe alb că numitul Fane este steril şi nu poate să aibă copii!
Fane îl ia în braţe:
– Tu eşti cu adevărat prietenul meu, spune-mi şi mie cum i-ai convins pe doctori să confirme cu tu eşti steril? Mare bucurie mi-ai făcut. Îţi rămân dator, îţi fac cinste toată viaţa şi ziua şi noaptea.
– Cum adică sunt steril? Eu care am nevastă, am un copil, cum îţi trece prin cap una ca asta?!
Tase aleargă din nou la spital, află că nu este vorba de nici un fel de eroare şi că el este steril cu litere mari. Punct, a zis doctorul şi i-a închis uşa.
– Domnu’ doctor, stai bre puţin că treaba nu e aşa de simplă. Eu nu sunt Fane, am venit doar cu buletinul lui că dacă a juns la belea, e prietenul meu, trebuia să fac ceva pentru el. Eu sunt căsătorit, am nevastă, am un copil. Cum să fiu steril?
– Întreab-o pe soţie.
– Pe soţia cui?
– Pe soţia dumitale.
Aici a simţit că se învârteşte tot spitalul cu el cu tot şi a leşinat.
Fine del secundo tempo.

Ion Untaru