Miraj

Putea să facă orice. Nimic din lume nu era prea departe. Prea aproape. Trona peste toate. Era liberă. Singurele limitări, acelea aparținând corpului, nu mai contau. Avea tot ce ea și mama ei își doriseră ca ea să aibă.
În camera roșiatică lumina evita să intre. Perdeaua era o insultă. Razele treceau însă loveau puține părți ale încăperii. Stătea pe un scaun din mahon. În față o masă roșie. Fusese a mamei sale. Și-o amintea acoperită de hârtii albe. Întotdeauna câteva erau în poala femeii. Reușeau în a-i provoca greață fetei. Nu era însă numai dezgust acolo, era și admirație. Casa lor vuia cu oameni, bărbați și femei. Odată cu ei se adunau și scădeau hârtiile. Masa nu era niciodată goală.
Acum masa caldă era în totalitate vizibilă. Hârtiile lipseau. Lipsiseră de când ajunsese obiectul în posesia ei. O moarte tăcută, urmând o boală fierbinte îi închise mama. Odată cu tăcerea ei, tăcuse și casa. Ușile nu se mai deschideau. Nu se mai trânteau. Nu mai era necesar să fie tăcută. Nu mai vorbea. Era liberă cu un gust amar în gură.
Stătea la masa goală, pe scaunul tare. Privea înspre pereții acoperiți de lumină roșiatică și era liberă. Nu era proastă. Dacă cineva intra pe ușă ocupa un spațiu. Spațiu pe care nu îl mai putea ocupa ea. Hârtiile ar fi apărut odată cu oamenii. Ușa rămânea închisă.
Se imagina într-o cameră fără ușă. Fără fereastră. Fără hârtii. Sunetele ar fi plânsete îndepărtate de balene. Un pântec de balenă.
Un râset o opri. Se întoarse înapoi. Din oglindă reflexia îi zâmbea. Avea ochi mici, negri, ochii unui porc. Pecetluiți cu ură îndreptată spre ea. Creatura avea o masă ca a ei, dar era masă tânără. Roșul era aprins, deloc obosit. În spate avea un scaun de mesteacăn. Voind să le vadă mai bine, își mută capul într-o parte. Reflexia și-l mută și ea.
— Lasă-mă să văd, te rog, spuse femeia.
Reflexiei i se mări zâmbetul. Femeia își mută privirea și observă pereții camerei din oglindă. Materia stătea în valuri. Aveau o suprafață neregulată. Nu formau unghiuri drepte. Curgeau unul din celălalt. Formau o cameră ovală și camera respira.
Femeia se apropie de oglindă. La fel și reflexia. Dar nu creatura o interesa, ci pereții. Textura lor îi amintea de carnea de porc. Fusese odată cu mama ei la măcelărie. Văzuse straturi de carne înșirate pentru toți să le cumpere. Îi provocă greață atunci. Acum nu mai era de vânzare. Se imagina trecându-și mâinile peste materie. O simțea cum pulsează și respiră. Căldura i-ar fi trecut prin corp, căldură vie. Ar fi fost liberă și caldă.
Își duse mâna la oglindă. Înainte să atingă cealaltă parte, reflexia opri. Creatura își duse mâna în același loc.
— Lasă-mă să intru.
Se priveau. Fetei i se mări zâmbetul. Femeia puse și cealaltă mână pe oglindă. Accesul îi fu din nou blocat.
— Lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă.
Cuvintele scuipate rămâneau fără efect. Începu să lovească cu pumnii în oglindă. La început încet, apoi repede. Ura fata. Fata care nu voia să-și împartă locul. Care nu voia să se lipsească de libertate. Care nu înțelegea. Ar fi făcut doar schimb. I-ar fi dat libertatea ei. Erau aceleași.
Își mișca repede pumnii. Reflexia era mai rapidă. Nu putea intra așa.
Lipsa de aer începu să doară. Se opri. Pumnii îi erau roșii. Mâinile îi tremurau. Șuvițe de păr îi căzuseră peste față. Lacrimi îi înțepau ochii.
Făcu trei pași în spate. Inspiră adânc. Trebuia să se liniștească. Să gândească.
Reflexia se îndepărtase și ea. Nu respira greu. Oboseala era a femeii. În rest arătau la fel. Aceleași șuvițe căzute peste față. Aceleași haine dezordonate. Același corp transpirat. Își mută părul din ochi. Reflexia procedă la fel.
— Faci lucrurile ca mine.
Își mai trecu o dată mâna prin păr. Reflexia făcu la fel. Femeia începu să râdă. Reflexia nu râdea, se uita la ea rânjind. Femeia își duse mâna la obraz. Cu unghiile ca niște cioburi își despică fața. Din canalele formate răsări sângele. Reflexiei i se întâmplă același lucru.
Femeia hohotea. Burta o durea neobservată.
— Tu faci aceleași lucruri ca mine. Da’ ai nevoie de mâini ca să mă oprești. Dacă nu am mai avea mâini nici una? Ce s-ar întâmpla?
Nu primi răspuns.
— Nu ai mai avea cu ce să mă oprești.
Dintr-un sertar scoase un cuțit. Se întoarse înapoi în fața oglinzii. Reflexia o aștepta cu un cuțit al ei.
— Eu o să intru. Tu o să ieși. Toți trebuie să facem sacrificii, ceva ce mama îmi spunea. Nu vreau să te stric, n-o să-ți placă oricum. Lasă-mă să intru.
Apăsă pe suprafața oglinzii. Fata o opri.
— Ești o vacă proastă.
Își puse lama pe mâna stângă. Începu să taie mai jos de cot. Reflexia făcu la fel.

Bianca Bândilă

Născută la 29 noiembrie 2000. Sunt studentă în Cluj și studiez Antropologie la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, însă înainte de aceasta am absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie, specializarea Filosofie, ambele din cadrul Universități Babeș-Bolyai.

Am mai publicat câte ceva pe ici, pe colo, iar textele publicate anterior au fost în reviste exclusiv online: Helion Online (numărul 140, aprilie 2023, „Ultimă Suflare”-proză), Literomania (secțiunea de flash fiction, aprilie 2021, „Virgula de după punct”-proză), Pov21 (poezie: „Cercul de cerneală”, „Sevraj”; proză: „Ecouri materne”). Am participat de asemenea la două ateliere de scriere creativă, de la Revista de Povestiri, atât la nivel de începători, cât și de avansați. Iar acum mai mult timp am câștigat premiul I la Concursul Județean de Creație, Interpretare artistică și Eseu „Lucian Blaga” (2019), mențiune la Concursul național „Pe urmele Moromeților” (2018) și premiul III la Concursul județean de eseuri ”În grădina sfinților închisorilor” (2018).