Moartea unui republican

În noapte, silueta spânzuratului se confundă cu umbrele. Doar legănarea-i plăcută îl face să semene cu o nălucă, plutind peste pământ într-un act ce sfidează gravitația. Când lumina vine, încă bălăngănindu-se în adieri și-n priviri ‒ privirile lor, ale întregului sat ‒, îl văd aievea, cum l-am văzut întreaga-mi viață: pe taică-meu spânzurat. A căzut iarna. Mașinile naționaliștilor au pătruns în localitate în urmă cu câteva săptămâni. Au venit, la început, câte patru, în două mașini pline de noroiul munților. Au urcat pe drumul de lângă casa moșneagului Miguel, tâmplarul satului, din mâinile căruia ar fi ieșit scaune, uși, leagăne de prunci, mai multe sicrie. I-ar fi văzut cum vin, așezat pe un taburet la gura atelierului, cum urcă hurducăind, cât pe ce să-și înece motoarele în hârtoapele râpelor noastre. S-ar fi oprit acolo, lângă atelierul moșului Miguel, de unde, de la înălțimea mașinii, ar fi întrebat unde-i primăria. Moșneagul le-ar fi zis, neștiind ce cheamă cu gestul lui de a-și îndrepta degetul dincolo de deal. Au venit naționaliștii. Odată cu ei, cu prima lor mașină trecând vârful dealului spre un loc uitat de lume, satul nostru a apărut pe hărțile mai-marilor, un punct mărunt, prevestind o moarte măruntă. A tatălui meu. Nu mai țin cu adevărat minte unde mă aflam în acea zi. Să-l fi ajutat pe tata, prin pădure, să cresteze copaci cu vârful toporului? Să fi fost întins pe iarbă, dormind de vreo două ore bune, obosit de cățărat și căutat ciuperci, singur, or, rareori găsindu-l acasă, c-un prieten din copilărie? Nu mai țin minte… Noaptea îi vorbesc. Mă strecor afară, când luna spală vârful caselor într-o sidefie lumină, și mă-ndrept spre stâlpul pe care patru naționaliști, doi străini, doi de-ai satului, l-au urcat pe taică-meu. Încă-mi aduc aminte, încă-l văd aievea atârnând acolo, ca ieri, ca alaltăieri… am uitat ziua în care l-au găsit în casă, ascuns la rându-i, tras afară printre niscaiva huiduieli și țipete și pumni aruncați de unul sau de altul. Îi văd stâlpul, atins de palida lumină. Ochii bulbucați, gura-i pe jumătate deschisă, de parcă în ultimul lui moment a vrut să-și azvârle spre mine o neprețuită învățătură. Or un ultim sfat. Fața-i mai vânătă acum. Frigul i-a mușcat din carne, la fel cum câinii dezlănțuiți ar fi făcut-o. Îi vorbesc acolo, sub picioarele lui bălăngănindu-se în adiere: tată, m-auzi? M-au trimis ieri într-un loc, unde, c-o perie dură, m-au spălat gol în fața tuturor. Două doamne în alb, în fruntea lor, într-o neagră sutană, și un popă de aceeași vârstă cu tine… Dar nu m-aude. Luna se ascunde după un nor, strălucind dindărăt c-o ștearsă lumină, aidoma aureolei unui sfânt, Sfântul Iacob, vizitat de pelerini, or, mai degrabă aducând a Marta din Ribarteme, sfântă a apropriatei morți. Dar ea nu ți-a oferit niciun sfat, tată, niciun ultim cuvânt aruncat din gâtlejul tăiat de satâr. Acolo îi vorbesc, sub picioarele bălăngănindu-se în gol, unde vin să se pișe băietanii, naționaliștii, cei doi din sat și doi străini. Dar nu m-ascultă. Mă-ntorc pe aceeași cale, ca o nălucă în noapte, un pui de republican, pregătit să fiu izgonit din sat. Au venit naționaliștii cu steagul lor, negrul funebru și roșul cu săgeți. L-au înfipt deasupra primăriei, într-o zi în care, dacă te-ai fi luat după bucuria plozilor de acolo, ar fi adus mai degrabă cu o sărbătoare publică. L-au înfipt acolo și pe oriunde era primit. Mergeau din casă în casă și-l ofereau, uite-l, pune-l la intrare. Fugeau copiii cu el înfășurat în jurul trupului, hlizind și hăhăind și semănând cu albinele amețite de fumul din copaci. Tata era în pădure. Cresta copacii de tăiat. Cu toporul lovea în ei, lovea cu putere, lovea până nu mai putea, până când cădeau cu năduf. Îi căra apoi pe umeri, până în sat, evitând plozii neastâmpărați și găinile libere. Apoi se întorcea-ndărăt, până când, înainte de întuneric, mă duceam să-l strig. Mâncarea era gata. I-a văzut atunci pentru prima oară: doi tineri, câțiva ani mai în vârstă decât prietenul meu, mort la rându-i undeva în pădure; doi mai bătrâni, unul din ei aducând, mai degrabă, cu fețele încrustate în copaci, noduros, nas cârn, doi ochi goi, ochi de câine. A fost primul care s-a pișat pe trupul bălăngănindu-se în piață. Ne-a chemat pe toți în piață. Din mașină, cocoțat pe capotă ca să-i audă vorbele întreaga lume, îi striga pe toți ai satului, de pe lista mâzgălită de mâinile tremurânde ale primarului. Unde-i popa, striga, l-ați ars de viu? Nu știa cu cine vorbește, obișnuit s-audă, cum aveam s-aud mai târziu pe străzile orașelor, nicidecum în casa în care urmau să mă trimită, că-i ardeau pe rug; i-au răspuns mai simplu de atât: n-avem… Vine o dată, de două ori, aduce sfânta cu el, și pleacă, ne ia păcatele, unul, două, n-avem păcate așa multe aici. Și-a notat bătrânul naționalist tot ce auzea, nici țâțâind, nici mormăind, de parcă s-ar fi așteptat să fim niște sălbatici fără credință. Apoi, prin aceeași listă, dar cu o altă voce, a început să enumere o litanie: Andrés, Amador, Cecilio, trecând prin fiecare literă a alfabetului în dreptul căreia s-ar fi aflat un băiat cu muci la nas, un bărbat ce lucra cu tata, unul fără un ochi și c-un picior în groapă, dar încă în putere. Așa l-au strigat pe taică-meu. Ăla mai bătrân, cred că-l chema Manolo, și-a făcut birou din camera primarului. Acolo îi veneau plângerile, acolo îi veneau moșneguții, șontâcăind până la ușa lui, lovind de două ori, o dată că poate n-a auzit, a doua oară că nu le-a răspuns; acolo îi primea. Acolo îi primise pe cei ce-au venit după ei, cu mașinile lor hurducăind pe aceleași hârtoape, când invazia din vale s-a terminat cu o măruntă moarte. Manolo naționalistul, atârnându-i la piept un mărunt steag falangist, negrul funebru și roșul cu săgeți, a trecut prin fiecare moșneag și băbuță, păstrătoare a ritualurilor ori rugilor, de vindecare, de apărare ‒ sincer, la ce ne-au folosit? Auzi băbuță, ori pe numele ei dacă-l prindea într-o toată bună, uite aici o cruciuliță. Doar la pieptul Domnului să ceri îndurare, nicidecum la Marta, sfânta apropriatei morți, ori Eustacio, ori bătrânul vraci ce nu s-a dus la cele veșnice acum un veac. Băbuța, da, dădea din cap a aprobare, da, ‘nțeleg, apoi, șontâcăind din primărie, o făcea cum o tăia capul, scuipându-și în sân că tare-i mai aducea Manolo a cel rău. După vreo câteva săptămâni, litania de nume, întrupată în piață în zeci de bărbați, a fost urcată în remorcile camioanelor. Vreo doi își scoteau capul, făcând din mână a bucurie. Ne apărăm țara, strigau. Care, strigam înapoi. Țara lor? Or țara noastră? A noastră era doar satul, izolat de lume prin hârtoape de neurcat. Alții, cu lacrimi pe obraz, prelungindu-se până-n bărbie precum apa ploilor de toamnă se prelungea peste râpe, strigau a dor, deja împlântat în ei cu primii metri de hârtoape. Alții au fugit. S-au ascuns în pădure, unde tata marca cu vârful toporului copacii de tăiat. I-au fugărit o noapte, două. Tunetul venea o dată, izbindu-ne urechile acoperite cu acel vuiet, vuiet de moarte. Venea de două ori, venea până când, pe propriile degete ori ale vreunui copil din vecini, îi număram pe toți cei fugiți. Nu le-au adus trupurile înapoi. Le-au lăsat, în văi și păduri, lupilor nopții. Aceiași lupi ce, când vorbesc cu tata sub picioarele-i bălăngănindu-se, huiduiesc luna de foame ori singurătate. Noaptea mă strecor sub lumină murdară, păcătoasă. Luna a văzut tot, un martor ițindu-și strălucirea printre baldachine, cernându-și lumina printre frunze. L-a văzut pe tata tras spre stâlp. L-a văzut pe prietenul meu, împușcat din spate de țeava unui falangist. Am aflat și ce-i falanga, roșul funebru și negrul pământului în care ne-ntoarcem cu toții, am aflat și ce-i moartea, venind în colțul nostru de lume peste râpe și hârtoape. Noaptea m-așez sub picioarele lui, până când, înghețat de frig, mă strecor înapoi. Mâine urmează să-l îngroape. I-am auzit în sat. Se ascundeau de Manolo, îndărătul unui coteț. Acolo și-au plănuit cum să-i coboare pe toți, pe tata, pe Cecilio, îngropându-i noaptea, sub lumina unui mereu prezent martor. Am vrut să le strig, lăsați-mă să vă ajut, pot să-l dau eu jos pe tata, dar ei, auzindu-mi doleanța, îmi spuneau că mâine nu voi mai fi aici. Că mă vor trimite unei prea-cucernice familii, mântuindu-mă odată pentru totdeauna. La pieptul lui Cristos? aș fi vrut să le strig, dar ei, încă având piciorul de găină și ciocul de guguștiuc ascunse în buzunare, alături de icoana lui Eustacio ori Ignacio, îmi spuneau că, mai degrabă, la pieptul unei Carmen ori Mariá ori ambele deodată. Camioanele au coborât în vale, îndreptând litania spre front. Din gâtlejurile lor, îmi spunea tata când stătea ascuns sub podea, se ridicau canțonete, rugi, vagi incantații pe care ar fi vrut să le cunoască. Ce-i răspundea, nu știa nici el prea bine; Domnul ori Doamna ori Marta fără de care moartea nu poate să vină. Acolo îi dădeau o pușcă. Acolo îl învățau să tragă. Acolo i-au zis că la cârmă nu se mai află un rege. Nu suntem în afara timpului, ar fi vrut tata să-i răspundă aghiotantului, dar, cu el sub podea și cu mine deasupra ei, îmi șoptea că n-ar fi știut numele regelui dac-ar fi fost întrebat. Acolo i-au spus că republica trebuia să piară, hăituindu-și ei credința și domnii ori doamnele pe câmpii, de unde, de la înălțimea unui cal ori dindărătul unei ținte, îi împușcau fără milă. Acolo, undeva pe front, undeva în vale, îi spuneau de rugul înălțându-se spre cer, arzând trupuri și doamne ale lui Cristos, călugărițe, preoți, clerici arși de vii și surghiuniți de comuniști, motiv pentru care bărbații satului, împlântați în locuri uitate de timp, trebuiau să fie cărați sub forma unui întreg alfabet. Cu el sub podea stăteam seară de seară, ascultându-i povestirile printre crăpăturile podelii, venind frânturi, poți să repeți, un mărunt oftat, scos precum din munți scoteau odinioară aurul prin zonă, cu năduf. Îi aduceam de mâncare, îi strecuram acolo bucăți de pâine, vreun măr, în timp ce, la școala organizată de naționaliști, îmi ghiorăiau mațele a foame; mă trimitea părintele, forțat să ne care tot mai desele păcate, să mă îmbuib cu tot ce prindeam la cantina de lângă primărie. Niciodată n-am fost atât de apropiat de tata ca atunci când a stat ascuns sub podea. De mic copil m-a crescut singur, printre copaci numai buni de tăiat și găini lăsate să cotcodăcească pe năclăitele alei ale unui loc uitat de lume. Niciodată nu mi-a vorbit mai mult decât a făcut-o sub podea or, vânăt la față, atârnat de stâlp: de sub podea mă învăța să fug, pe unde s-o iau ca să evit falangiștii, până când, deasupra unui castru antic, aș fi văzut țara învecinată; din vârful stâlpului mă-nvăța cum să fur un cuțit ori o sapă ori toporișcă, una din astea ar fi fost de ajuns. Sub podea mi-a povestit cu adevărat de mama, mai mult decât câteva ciuntite cuvinte, văzându-i, printre crăpăturile podelii, sclipirea unor lacrimi, de dor ori de frig, n-aș putea să spun. Tata a fost mereu ursuz. Îmi vorbea doar prin mormăituri ori băiete, du-te de fă asta ori cealaltă; nu m-a învățat nicicând să găsesc copacii buni de tăiat, pe care să-i marchez cu vârful propriul topor, nici cum să afum cuiburile de albine c-o torță, nici cum să mă duc în vale, dincolo de râpe și hârtoape, unde, aveam să aflu mai târziu când războiul s-a terminat, se afla iertarea noastră. Pe Manolo îl ajutau câțiva băiețandrii de-ai satului. Pe unul dintre ei îl știu. Îl cheamă Javier. Poartă o mustăcioară, ochi înrăiți, o ureche clăpăugă. Javier nu-i mâna dreaptă a lui Manolo, dar umblă după el de parcă ar fi un câine credincios. Pe el nu l-a luat litania spre front. Aseară, când m-a prins sub tălpile lui taică-meu, m-a bătut. A găsit pe jos o vargă și m-a bătut, nemailăsându-mă din Pui de republican, scârbă, las’ că te izgonim noi… Lumina lunii îi accentua ochii înrăiți, sticlind în noapte aidoma acelor creaturi de care aveam s-aflu dincolo de granițele acestei lumi. În noapte, trupul lui tata se bălăngănea, de parc-am fi fost într-un dans, el, Javier, eu; mai lipsea Manolo. Îl urmăresc azi pe Javier. Am fugit de la școală. Vor să mă trimită, îmi spun toți. O prea-cucernică familie, Carmen or Mariá or Marta ce nu mi-a mai răspuns. N-am găsit niciun satâr pe care să-l folosesc, nicio toporișcă lăsată la îndemâna oricui. Când m-au dus în locul acela, spălându-mi pielea cu o perie dură, au venit și s-au uitat la mine. M-au privit cu atenție ori, frecându-și mâinile, cu o neînțeleasă jenă. Este cam măricel…, îi spuneau popei în sutană, e băiat cuminte, îi răspundeau, dar totuși, dorim ceva mai micuț de-atât. Mai vedem și mâine, îmi spunea părintele, dându-mi să mănânc din trupul lui Cristos. N-avea de unde să știe el, cu cuminecătura gata să-mi intre pe gură, că aveam să fiu plin de păcate. Îl urmăresc pe Javier. Manolo a plecat. A plecat înainte să găsesc o toporișcă. Îl văd cum râde, cu nuiaua după el, lovind în găini, sărutând mâinile unei femei, săru’mâna, spune el, să trăiești, răspunde ea, la fel cum și noi, adunați unul lângă altul în școala naționaliștilor, spunem slavă o dată, să ne trăiască a doua oară. Prima Sfintei, a doua generalului. După ce l-am urmărit pe Javier toată ziulica, mi-am luat rămas bun de la trupul lui taică-meu. A doua zi, aveau să-l găsească în vale pe Javier. Pe mine încă nu m-au găsit.

Claudiu Popa

Îmi place să istorisesc și să născocesc prin cuvinte vieți care poate s-au întâmplat cândva. Citesc mult, dar nu îndeajuns. Lucrez ca inginer software.

pcmanticore.gmail.com