Mortu’

Cazmaua stă abandonată în groapa adâncă până la genunchi, sprijinită de peretele de pământ încă reavăn, cu coada ițită în sus ca o lumânare uriașă. Toropiți de palinca din sticla ce zace lângă ei în iarbă și de căldura ce își face deja simțită prezența, cei doi bărbați stau tolăniți la umbra nucilor de lângă gardul din lemn ce împrejmuiește cimitirul.
Cel mai în vârstă stă lungit pe spate, cu mâinile sub cap și privește cerul printre frunzele nemișcate. Cămașa de un albastru decolorat, al cărei guler lucește de jeg, stă desfăcută în părți, lăsând la vedere pieptul costeliv. Ţine între dinți un fir de iarbă pe care îl roade alene. Tânărul, îmbrăcat în pantaloni negri din in și bluză fără mâneci prin care se întrezărește trupul îndelung muncit și ars de soare, stă întins pe o parte, sprijinit într-un cot. Privește către crucea de lângă ei, de parcă acum ar fi zărit-o pentru prima dată.
– Marine, știi cine-i ăsta? şi apoi citește în gând inscripția în piatră: „Avram State, 19 martie 1903 – 21 octombrie 1932”.
– Mortu’, îi răspunde Marin fără a-și lua privirea de la cerul senin ce se zărește prin coroana nucului.
– ‘aide, bre, io vorbesc serios!
Tânărul se întoarce pe burtă, privind către Marin și așteptând răspunsul acestuia.
– Așa i se zicea în sat: Mortu’. Am auzit de la ăi mai bătrâni ca mine. Că cică când dormea, ziceai că-i mort.
– Cum adică să fie mort? Păi ori dormea, ori era mort?
– Așa zic bătrânii, n-auzi? Ție nu ți-a povestit tac’-tu mare despre el? C-o fi auzit și el de la ăi bătrâni.
Tânărul se ridică din nou într-un cot, rupe un fir de iarbă pe care îl bagă în colțul gurii și citește din nou în gând cele două rânduri de pe cruce. În vârful colinei pe care se află cimitirul, zidul alb al bisericii lucește puternic printre zecile de cruci ce o separă de cei doi bărbați și mormântul de lângă ei.
– Păi cum, bre, ziceai că-i mort când dormea? Adică avea somnul greu? Că și bunicu’ doarme de poți să tai lemne pe el, da’ nu i-a zis niminea până acușica „Mortu’”.
Icnind ca după un efort considerabil, Marin se ridică în fund, își pune pălăria de paie pe care o trage ușor spre ceafă, se uită către tânăr și apoi spre cruce.
– Când adormea, nu mai puteai să-l trezești deloc. Până nu-și făcea somnul, nu se mișca. Nu mișca, nu se întorcea pe partea cealaltă, nimic. Ba unii bătrâni zic că nici nu mai respira.
– ‘aide, bre, fii serios! Cum să nu mai respire? Păi asta însemna că-i mort.
– Păi io ce-ți zic aicea, Victore? Așa spun ăia bătrâni. De-aia l-au și poreclit Mortu’.
– Păi și ei de unde știau că nu respira când dormea? Ce, au dormit cu el în pat?
Marin izbucnește în râs, se ridică din iarbă și coboară în groapa în care zace cazmaua abandonată. Sprijinit în coada ei ca un cioban în ciomag, îi explică calm lui Victor:
– Ei nu au dormit cu el, dar muierea lui, da. Se zice că a stat o vreme cu o muiere de p-aici. Cică ea ar fi descoperit că Avram când dormea era ca un mort: nu mișca, nu se întorcea după o parte pe alta, nu auzea, nu simțea, nu respira.
– ‘aide, bre, că-i prea de tot! Astea-s povești cu fantome, cu strigoi din-ăia sau cum dracu’ le mai zice, Doamne iartă-mă, că-s în curtea bisericii. Păi și muierea aia cum a stat cu el?
– Cine a zis că a stat cu ea?
– Mata ai zis adineauri. Bre, mata te ții de glume cu mine?
Marin se apucă de săpat, în timp ce Victor îl privește de la umbra nucului.
– Avram se trezea de obicei primul. Se trezea înainte de răsăritul soarelui întotdeauna, înaintea femeii: să dea de mâncare la animale, să pregătească căruța și calul, treburi de prin gospodărie, știi și tu cum e. Își lua ceva de mâncare și apoi pleca la câmp.
Victor îl ascultă cu atenție, în timp ce acesta scoate pământul din groapa care se adâncește pe măsură ce trece timpul. Din când în când, Marin cere sticla de apă din care bea cu poftă. Își șterge cu mâneca sudoarea de pe frunte și sapă mai departe, continuând să-i vorbească lui Victor.
– Numa’ că într-una din dimineți, femeia s-a trezit înaintea lui. Când a deschis Avram ochii, femeia a început să urle ca din gură de șarpe. N-a putut cu niciun chip să scoată ceva de la muiere. Asta și-a strâns câteva boarfe și dusă a fost.
– Unde?
– La mă-sa. Numa’ că Avram tot nu știa de ce plecase femeia de lângă el. Când a oprit la prânz la poarta soacră-sii, a auzit-o p-asta strigând la fi-sa că e Mortu’ la poartă. Până seara, tot satul știa deja povestea mortului și a muierii lui. Așa i-a rămas numele de atunci. Nimeni nu-l mai striga altfel prin sat.
– Și până la urmă a aflat de ce urla muierea și de ce a plecat?
– A aflat. De la oamenii din sat a aflat că cică în dimineața cu pricina, femeia a încercat să-l trezească. Așa a povestit la toți. L-a zgâlțâit, l-a strigat, l-a mișcat. Nimic. Când a pus urechea pe pieptul lui, liniște. Nicio bătaie, niciun zgomot. A început să plângă, să urle. Cui să ceară ajutorul la ora aia? A stat lângă el pe pat, așteptând să se facă lumină, ca să poată să ceară ajutor la vecine.
– Și?
– Și numa’ bine că după vreun ceas s-a trezit mortu’. S-a ridicat în fund ca și cum nimic nu se întâmplase, iar când a început asta să țipe ca apucata, Avram a făcut ochii mari fără să priceapă ce are femeia de urlă. Nici nu a apucat să o întrebe ce are, că asta a și dispărut cu câteva boarfe în cârcă.
Victor se ridică din iarbă, coboară în groapa ce-i vine acum până în dreptul șoldurilor și-i ia din mână cazmaua. Marin se cațără cu greu pe malul de pământ, își aruncă șapca, ia o înghițitură de apă și se întinde pe iarbă, la umbră. Privește mișcările sigure ale tânărului care îl întreabă printre gâfâieli:
– Și s-a mai întors muierea la el?
– Păi tu ai sta cu mortu’-n casă?
Victor dă din cap în semn de aprobare, fără să se oprească din treabă. Lumina soarelui a ajuns deja pe fundul gropii. Marin verifică sticla de palincă din care scurge cu poftă ultimele picături și apoi o aruncă la un metru de el, lângă mormântul din apropiere, în iarba înaltă până la genunchi.
– Și noi de ce-l dezgropăm acum, după atâția ani? întreabă tânărul sprijinindu-se pentru câteva clipe în coada cazmalei.
– Așa a zis părintele. Că cică îl îngroapă în locul lui pe Ştefan al lu’ Ispas. Ăsta cică-i un strănepot al lu’ Mortu’.
– Și până la urmă de ce a murit ăsta?
– Cine? Ştefan sau Avram?
– Avram, bre. Lasă-l pe ăsta al lu’ Ispas că știu de ce a dat ortu’.
– Eheeee. Și asta e poveste lungă. După ce a aflat tot satul povestea lu’ Avram, ți-am zis, numa’ așa îl strigau. N-ar fi fost mare supărare pentru el, mai ales că în primele zile oamenilor nu le prea venea să creadă povestea muierii. Dar apoi a început lumea să vorbească: că l-au văzut dormind la câmp la ora mesei, sub căruță, că a adormit la birt cu capu’ pe masă și altele.
– Și?
– Și de câte ori au încercat să-l trezească, nimic. Dormea ca lemnul. Mort, ce mai încoace și încolo. Până nu-și făcea omul somnu’, nu se trezea, ți-am zis. Așa vorbeau prin sat. Ba mai mult, cică omul nu ar fi fost așa de la început.
– Cum adică?
– Păi, înainte cică ar fi fost om ca toți ăilalți, ca mine, ca tine, da’ nu se știe cum și când a pățit tărășenia asta cu somnul.
– Sau poate a fost de la început așa, da’ n-a avut cine să vadă până în noaptea când a fugit muierea lui.
– Măi, Victore, fii isteț. Da’ mamă n-a avut și el ca toți oamenii? Crezi că mă-sa nu și-ar fi dat seama când era mic? Ceva s-a întâmplat cu el, da’ nimeni nu știe.
– Așa, și cum a murit până la urmă?
Tânărului nu i se mai vede din groapă decât capul când se ridică să arunce pământul peste grămada ce se înalță lângă mormânt. Și-a scos bluza de pe el și a aruncat-o lângă Marin. Pielea arsă de soare lucește de transpirație. Stropii de sudoare ce îi curg pe tâmple în jos, se unesc în barba ascuțită din care îi ies câteva tuleie. Spre deosebire de Marin, care este îndesat și al cărui burdihan se revarsă generos peste marginea pantalonilor soioși, Victor este slab și deșirat ca un țâr pus la soare și are trupul numai fibră. Când se apleacă să ia pământ în cazma, aude vocea lui Marin de departe, ca de pe altă lume.
– Tot oamenii din sat au început să spună despre Mortu’ cum că ar fi început să miroasă.
– Adică cum? Nu se spăla?
– Să miroasă a mortăciune.
Victor se oprește din nou din săpat și îl privește neîncrezător pe bărbat, de la nivelul solului, printre frunzele de iarbă.
– Adică mirosea a mort?
– Da, mă. Nu așa să-ți mute nasul din loc, da’ se simțea mirosul ăla pe care îl au morții când încep să putrezească. Știi, când miroși carnea și simți că a luat-o puțin din loc. Ba unii spuneau că începuseră să-i apară pe el și vânătăi, ba chiar și bube.
– Păi cum așa? De ce?
– Oamenii ziceau că Avram, de fapt, putrezea pe picioare. Cât dormea, fiind ca și mort, fără să-i bată inima, fără nimic, putrezea carnea pe el. Abia când se trezea începea din nou să-i circule sângele și să-i mai treacă din vânătăi și din bube.
– Basme, bre. Păi trebuia să nu mai doarmă deloc, strigă Victor din groapa din care nu i se mai zărește decât creștetul.
– Așa a și făcut, cică.
– ‘aide, bre!
– Așa ziceau oamenii. Când Avram s-a hotărât că asta e singura cale să scape de toată povestea asta, o săptămână nu l-a mai văzut nimeni dormind. Ziua lucra la câmp, la oamenii care îl mai primeau în curte, noaptea făcea câte un foc mare în curtea lui și-și găsea de lucru: repara gardul, acoperișul, dădea de mâncare la animale, aducea apă de la fântână. Orice, numa’ să nu adoarmă.
– Și cum? N-a dormit o săptămână?
– Poate chiar mai bine.
– Cum, bre, să nu dormi o săptămână? Cine a mai auzit așa ceva?
– Uite că așa cică s-a întâmplat cu Mortu’. Unii zic că atunci când avea vreo treabă de trebuia să stea într-un loc, își punea țepușe în jur. Știi, ca în povestea cu Prâslea cel voinic și merele de aur. Da’ io cred că astea chiar sunt povești de adormit copiii.
– ‘aide, bre, că-s basme astea. Io nu cred.
– Cine dracu’ mai știe? O fi fost adevărat. Poți să știi?
– Și cum a murit până la urmă?
– L-a găsit cineva din sat, la marginea câmpului unde-și avea el lotul. Se retrăsese ca de obicei la umbră să mănânce și a murit de oboseală. A crăpat inima în el. Așa ziceau oamenii din sat.
– Poate că dormea.
– Așa au crezut și ei la început, da’ cică l-au ținut în casă trei zile înainte de a-l îngropa, ca pe orice creștin, și nu s-a mai trezit.
Din groapa din care Victor nu se mai vede deloc, se aude sunetul cazmalei lovind în lemn.
– Hai că am dat de coșciug, bre.
Marin se ridică fără chef de lângă trunchiul copacului și vine până la marginea gropii în care Victor dă la o parte cu cazmaua ultimele urme de pământ de pe capacul sicriului.
– A avut coșciug solid, Mortu’, îi strigă din groapă tânărul, cu gura până la urechi, apoi ciocănește ușor cu cazmaua în capac: Dormi?
Victor înfige cu greu vârful metalic între pereții sicriului și capac. Se proptește bine în cazma, icnind, sprijinindu-se de peretele de pământ și, în cele din urmă, capacul cedează cu un trosnet scurt și ascuțit. Victor apucă marginea capacului cu mâinile și, după ce se căznește preț de câteva clipe, reușește să-l desfacă și să-l sprijine de peretele de pământ umed. Marin privește tăcut de sus, cu ochii la fel de mari ca ai tânărului de lângă coșciugul deschis.
– Du-te și cheamă-l pe părinte, îi spune Victor fără a-și putea lua privirea de la zgârieturile de pe interiorul capacului.

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.