Pe strada liniștită a noului an, Ion Mureșan se plimba împreună cu fiica lui de cinci ani, Ada Tagaki Mureșan, al cărei surâs era ca un bumbac în culori. Lumina străvezie a soarelui, aerul diafan îmbrățișând întregul oraș mic. Lui Ion îi plăceau plimbările prin oraș, dar cel mai mult îi plăceau plimbările de ziua noului an. Uitându-se cu amuzament la profilul Adei, s-a gândit că și ea trăia același sentiment.
– Tată, i-a zis Ada. Știi cum i se spune în japoneză?
A indicat o pasarelă. Era atât de mare încât traversa autostrada care ajungea în centrul Tokyo-ului și semăna cu scara întortocheată de la Școala Hogwarts, ceea ce părea cam ostentativ pentru un așa oraș mic.
– Da, desigur. E „hodou-kyou”, a zis Ion cu încredere.
– Nu!
Ion a fost surprins de răspunsul ei.
– E „hodoo-kyoo”!
Ion n-a putut înțelege pentru moment ce era incorect în cuvintele lui.
– E ho-do-o, kyo-o! Nu „u”! a țipat Ada.
Dar Ion era puțin confuz, deoarece învățase că în hiragana, unul dintre cele trei caractere japoneze, „pasarelă” era scrisă ca „ほどう-きょう”, care se pronunța “hodou-kyou”. Dacă era „hodoo-kyoo” așa cum spunea Ada, trebuia să fie scrisă ca „ほどお-きょお”, adică ar fi existat o discrepanță între caracter și sunet.
– Dar…
Ion se gândea cum ar fi fost mai bine, dacă să vorbească despre ideea lui în japoneză sau în română. Dacă s-ar fi exprimat în românește, ar fi putut explica cu pricepe și meticulozitate, dar Ada n-ar fi înțeles bine cuvintele lui. Dacă ar fi vorbit în japoneză, Ada ar fi înțeles, dar el n-ar fi explicat la fel de bine.
– Aa, mă gândesc la…
Nu putea continua să vorbească, fiind împărțit între română și japoneză.
– Tată, asta se spune în japoneză ca „ho-do-o kyo-o”, să ne spunem “ho-do-o kyo-o”…
Spre deosebire de el, Ada vorbea cu încredere explosivă, ca și cum ar fi fost profesoară la școala elementară, iar Ion elevul ei. Treptat, cuvintele ei deveneau o amestecătură de japoneză și română și era destul de obositor să o asculte. Pentru Ion era ușor în mod relativ să scrie în japoneză, fiindcă putea folosi un dicționar și funcția de conversie pe smartphone, pentru a utiliza corect cele trei seturi de caractere japoneze. Dar cumva nu se putea obișnui cu sunetul japonezei vorbite, ca și cum timpanul nu reușea să o capteze.
– Maa, papa wa ruumania-jin dakara! まあ、パパはルーマニア人だから！a zis obosit Ion.
– Tată, ai greșit încă o dată! a zis Ada.
– E „Păi, tatăl tău e român!”
Încă o dată, Ion nu putea înțelege ce era incorect în cuvintele lui.
– Stai, ce greșeală am făcut? a întrebat Ion.
– Tată, ai zis așa: Pai, tatal tau e romun!
Ion a înțeles că nu exista o greșeală în vocabularul lui, doar elemente precum ritmul și intonarea.
Ion știa desigur că nu era japonez, dar după zece ani de trăit în Japonia simțea că nu era nici român, ci un amestec de japonez și român – i se potrivea „romun”, român dar scris în stil de romanizare japoneză.
– Ei bine, a zis Ion, e mișto și „Pai, tatal tau e romun!”, nu-i așa?
– Eeeee, nu știu, a râs Ada.
– Tadaima! Sunt acasă! a zis Ada în japoneză și în română, alergând spre sufragerie. Mamaaaaaa.
Ion a observat că Ada, ca și alți copii japonezi, folosea „mama ママ” pentru „mamă”, niciodată un cuvânt japonez „haha 母”. Existau multe lucruri necunoscute în japoneză.
Ion s-a retras în camera lui și a început să scrie în jurnal despre plimbarea din acea zi, în română.
Dacă scria „român” în japoneză, era „ルーマニア人”, în caractere japoneze, dar existau trei tipuri de alfabet: “rumania-jin”, „rūmania-jin” și „ruumania-jin”. Japonezii foloseau „rumania-jin” de obicei, deși descrierea mai exactă pentru pronunție era „rūmania-jin” și „ruumania-jin”.
S-a gândit că era bine „ruumania-jin”, fără niciun motiv.
Și după acest „ruumania-jin” scris în jurnal, i-a venit un cuvânt în minte, „rââmania-jin”.
„Rââmania-jin” era adecvat pentru „romun”.
Acele două cuvinte erau ca o reflecție reciprocă în oglindă, realizată de limba japoneză și limba română.
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Lasă un răspuns