În timp ce Tadao lucra la birou, a tușit. La început s-a auzit încet, ca respirația unei râme, apoi a tușit mai tare. Simțind durerea care-i ardea gâtlejul, nu a putut opri tusea. Era destul de neplăcut, ca și cum inima i-ar fi repetat umflătura și micșorarea violentă a corpului. Deși colegii din jurul lui se uitau la el cu privirea călduță a disprețului, nu se putea opri din tușit. Tadao se simțea rușinat ca un cadavru înfrigurat.
– Hei, Imai! Ce, ai coronavirus?
Cu aceste cuvinte, Sumi Machiyama, șeful lui, i s-a adresat lui Tadao, lovindu-și spatele cu un sunet ca un dan-dan, ca și cum ar fi driblat cu o minge de baschet. Tusea era atât de dureroasă, încât Tadao se simțea pe punctul de a scuipa sânge. Sumi era capabil, dar înfumurat. Pentru el, intimitatea era totuna cu derâderea.
– Corona e nașpa rău. Dacă un bătrânel ca Imai ar avea asta, ar trebui să moară!
Colegii au râs la cuvintele lui. Sumi era născut în anii ’30, iar Tadao în anii ’50.
– Dar e zgomotos, așa că oprește-te din tușit!
Deși Tadao se gândea „Să încerc!”, dimpotrivă, nu reușea deloc. Se simțea cum aerul din cameră devenea rece.
– Imai, la naiba, tu ai corona, nu-i așa? a zis Sumi, trăgându-se de ureche.
Își arăta neplăcerea în mod explicit, dar se citea și entuziasm pe obrazul lui, ca un elev de la școala primară care abia așteaptă un taifun.
– Gata. Imai, du-te acasă.
– Nu, nu. Nu mă duc.
– Gata, gata! Du-te repede. Chiar și dacă nu ești aici, munca noastră poate înainta fără probleme.
Tadao și-a blestemat propria inutilitate. Era trist fiindcă trăia o viață mizerabilă, deși avea în jur de 50 de ani. Și nu putea nici tuși!
– Întoarce-te acasă, pe bune. Dacă coronavirus se răspândește în această companie, vom fi toți în pericol, a zis Sumi nemilos, cu nasul plin de ulei.
E imposibil să am coronavirus.
Dar Tadao nu putea spune asta, și se întoarse acasă.
Deși în drum spre casă tusea i se opri, se simțea febril. Tadao gândea că ar putea avea coronavirus, însă continua să nege această realitate.
– Tadaima (ただいま, „Sunt acasă”)!
Mamiko Imai, soția lui, fu surprinsă că Tadao se întorsese.
– Ce faci aici? E doar ora 14.
– Când am tușit, șeful mi-a zis „Tu ai coronavirus”. Apoi, m-a forțat să mă întorc acasă, ca să nu răspândesc virusul în companie.
– Dar ce are? E prost!
Mamiko și-a scărpinat burta. Avea impresia că burta ei era urâtă și enormă chiar și cu haine, ca și cum ar fi existat un tatu pe dedesubt. Ea și-a imaginat că tatu-ul i-ar tăia grăsimea cu o gheară ascuțită și s-ar revela apoi lumii exterioare. Tatu-ul ar fi fost roșu, acoperit cu o armură hidoasă. A decis că l-ar lovi cu picioarele dacă ar apărea cu adevărat.
– E imposibil să ai coronavirus! Prostul!
– De ce? E posibil!
Din cauza stării intense de iritare, Tadao a spus altceva față de ceea ce gândea cu adevărat.
– Este o știre cum că virusul s-a răspândit într-un club învecinat. Nu știm unde și când ne-am întâlnit cu oameni care îl au. E posibil să am corona.
– Ce? Nu lua lucrurile atât de serios!
– Nu le iau. Ești tâmpită, eu vorbesc despre o posibilitate. Și de ce mereu negi ce zic eu la început? Deși eu vorbesc serios, tu nu iei lucrurile serios și negi ce zic eu. Neplăcut, ca de obicei. Mă gândesc mereu că ești genială la a irita oamenii. Mi-e greață când vorbesc cu tine. Te rog să iei în serios ce-ți zic!
– ……………………
Mamiko a dispărut fără să spună niciun cuvânt.
Ești tâmpită. A mai spus Tadao, enervat.
Cumva, se simțea mai febril. Dar hotărî să iasă.
În timp ce se plimba pe afară, a observat că toți trecătorii aveau măști. S-a gândit că nu erau nimic altceva decât cretini. Tadao voia să le rupă măștile și să le bage în fund. Spera ca fundurile lor să se infecteze cu mucegai. În fața lui se plimba o femeie cu mască. Ochii ei erau de culoarea urinei. Tadao aștepta să apară o față extrem de urâtă, pentru a trage de mască. Era hilar să se gândească la asta, și pe față îi apăru, în mod natural, un surâs duios.
Tadao s-a dus la sala de sport. Așezându-se pe aparat, se uită în jurul lui. Deși oamenii se împuținaseră din cauza virusului corona, erau oricum mulți clienți. Persoanele care voiau să exerseze erau numeroase, iar situația era și acum asfixiantă. O femeie alerga pe aparat, iar Tadao se uită la ea concentrat. Sânii îi erau atât de mari, încât îi săreau când alerga. Uitându-se la asta, starea sufletească a lui Tadao se însenină treptat. Fundul ei era și el mare, așadar mișcarea lui se sincroniza cu cea a sânilor. Dar fața ei era serioasă, ceea ce era hilar pentru Tadao. Cum putea acționa o femeie ca și cum nu ar fi avut nimic, deși femeile aveau părți extrem de vulgare precum sâni sau vagine, se întrebă Tadao. Când însă s-a gândit că-i avea și Mamiko, i-a venit greață.
Atunci, Tadao a tușit. Oamenii din jurul lui se uitau la el, speriați sau iritați. Cum se săturase de acel peisaj din jurul lui, Tadao încercase să ia o atitudine sfidătoare. Tușise intenționat! Pe fața oamenilor a apărut mai degrabă teroare, decât iritare. Spaima femeii cu mască, în special, era ridicolă.
Nu veni la sala de sport cu mască, băbăciune!
Aruncând înjurături din tot sufletul, Tadao continua să tușească. Și, după ce și-a acoperit gura cu mâna, a atins aparatul. Uitându-se la el ca și cum ar fi fost incredibil, oamenii au plecat de acolo. Tadao nu se putea opri din râs. Simțea că devenise cel mai important om în Japonia. Așa că începu o sesiune de antrenament ca la carte.
După asta, s-a întâlnit cu Shigeto Maki, colegul lui tânăr, și au mers la ruumania pabu (ルーマニア・パブ, un pub cu proprietari români) pe nume „Dragoste”. A auzit că „dragoste” însemna „ai” în japoneză. S-a gândit că dragoste, în România, era ceva bărbătesc și magnific, asemenea unui dragon. Intrând în pub, a fost întâmpinat de o femeie cu păr blond pe nume Primăvară. Deși japoneza ei era vădit stricată, era drăguță ca un copil de trei ani. Tadao se bucură că fusese întâmpinat de femei precum Iarnă și Albastră.
Așezându-se pe canapea și bând alcool, a început să se laude fără ezitare. Dar toate lucrurile povestite erau minciuni. După ce Mamiko adormise, el își fabricase o poveste, ca un scriitor. Dar Primavară se bucura de aceste povești în mod exagerat. Fața ei era mai colorată decât cea a unui cadavru japonez. Auzise că „primavară” însemna „haru” în japoneză, iar acest „haru” înflorea pe fața ei. Imaginându-și asta, Tadao se simțea revigorat, și voia să scuipe pe fața lui Mamiko.
Și, auzind laudele lui Shigeto, Tadao continua să se laude. Brusc însă, a tușit.
– Tadao-san, ai coronavirus! a zis Primavară surprinsă, cu emfază.
– Da. Am coronavirus!
După ce Tadao a țipat, Primavară a râs, scoțând un strigăt, și la fel a făcut și Shigeto.
– Mi-e frică. Stai departe!
Deși Primavară a spus asta în japoneza ei stricată, Tadao, tușind, se apropie de ea. Atunci, o sărută pe obraz. Tadao plătise mult, așa că o asemenea faptă era permisă în pub. În plus, i-a atins Primăverii fundul. Fața ei a devenit mai tensionată, ceea ce a făcut plăcerea și mai mare.
– Am coronavirus! Am coronavirus!
Țipând astfel, Tadao alerga prin pub ca un copil de grădiniță. Râdeau și el, și Primăvară. Doar un chelner chinez se strâmbă, cu o expresie vădit iritată.
– Ore ga coronavirus da („Sunt coronavirusul”)!
Pe stradă, Tadao mergea la hotel cu Primăvară.
– După sex, îți voi da mulți bani. Te rog să ai răbdare!
– Mulțumesc, Tadao-san, a râs Primavară.
– Pizda ta e foarte strâmtă. E o capodoperă. Să ejaculez în pizda ta va fi cel mai bine.
– Mulțumesc, Tadao-san, a râs ea încă o dată.
Evident, nu înțelegea ce spusese Tadao.
– Dar va fi bine și să-mi frec penisul de sânii tăi. Tu ai sâni vulgari, pe bune. Sunt ca niște bombe uriașe. Toate româncele sunt așa frumoase, cu sâni ca ai tăi? Voi ejacula în România tot timpul. Orașele și femeile frumoase vor fi acoperite de sperma mea. Te bucuri de asta, Primavară?
– Mulțumesc, Tadao-san.
– Tu, tâmpito! Vrei să-ți penetrez ochii cu penisul?
– Mulțumesc, Tadao-san.
– Te voi face să bei spermă, javră!
– Mulțumesc, Tadao-san.
Tadao începu să tușească încă o dată. Încercă să se oprească, dar tusea devenea mai intensă.
– Tadao-san, ești în regulă? se interesă Primavară.
Tusea nu se oprea.
– Hei, tu chiar ai coronavirus?
Ei începu să-i fie frică. Iar Tadao se concentra pe tuse prea mult, până când căzu pe jos. Primavară s-a apropiat de el, dar Tadao i-a tușit în față.
– Uwa!
Cu o expresie supărată, Primavară începu să alerge.
– Primavară! Primavară!
Deși Tadao țipa, ea nu se oprea. Tusea devenea tot mai intensă. Simțea o durere ascuțită, ca și cum organele lui ar fi fost râcâite cu șmirghel. Asfixiat de suferința aprigă, Tadao abia mai putea respira. Observă că vederea i se estompa.
– Idiotule, idiotule.
Purtându-și durerea, Tadao se târâia pe pământ ca o omidă.
– Rahat………… Rahat…………
Tadao vomă. Fața îi căzu în balta vomei, și se înecă acolo pentru o vreme. Gura îi era plină cu vomă: ea îl făcea să se sufoce. Corpul începu să se zbată singur, în convulsii. Continuând să se târască, a ieșit totuși din baltă. Tadao, acoperit cu vomă, țipa cu vocea răgușită.
– Ajută…
– Ajută… Ajută…!
– Ajută-mă!
– Ajută… Te rog să mă ajuți!
– Ajutăăăăăăăăăăă…
– Ajută-mă, ajută-mă…
– Ajută, ajută-măăăăăăăăăăă…
– Ajută…………
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Încă o poveste bizară, tipică lui Tettyo. Personaje neconvenționale (cel puțin pentru noi, europenii), puse în situații neobișnuite – cu toate că de astă dată ar putea fi catalogată ca obișnuită chestia cu coronavirusul.
Aș zice „keep going”, dar știu că o faci și că între timp ai scris cel puțin 10 povestiri :)
Mulțumesc frumos pentru cuvintele tale, Mihai. Haha, „bizară” e unul dintre cele mai minunate cuvinte pentru poveștirile mele. Și, da, I keep going even now. Tocmai am terminat de scris o nouă povestire. Deabia aștept să o arăt la toată lumea! :)
De acord cu Mihai. Mie mi-a plăcut fraza ”Își arăta neplăcerea în mod explicit, dar se citea și entuziasm pe obrazul lui, ca un elev de la școala primară care abia așteaptă un taifun.” descrie foarte bine contradicția dintre bine și rău existentă în sufletul uman, ca atunci când la vederea unui mare dezastru intervine și o parte de extaz -poate că e bucuria aceea de copil inconștient a micimii omenești în fața naturii dezlănțuite, iar atunci bunătatea și răutatea rămân pentru o clipă egale în cele două talere ale unei balanțe.
Hi, Daniela! Mulțumesc frumos pentru cuvintele tale extraordinare. Yeah, îmi place această sentență și mie. Mă gândesc că descrie contradicție pentru coronavirus în mod bun. Cuvintele tale sunt foarte interesante, care mă ajută foarte adânc! :D
Mi-a plăcut mult jocul de cuvinte „Dragostea, precum un dragon”. Sună frumos și poetic!
Mulțumesc pentru cuvintele tale, Cezara! Da, pentru japonezi, „dragoste” sună ca „dragon” foarte mult. Și ecoul de „dragoste” e foarte puternic și feroce pentru noi. Mă bucur că-ți place această sentență! :D
Cu stilul tău m-am obișnuit de mult, Tettyo. Ce a fost în plus aici, o schimbare de perspectivă. Românii reprezentați ca făcând parte din categoria celor care se ocupă cu afaceri dubioase.
Și apoi să publici chestia asta în România: e o provocare!
Hi, Pavel. Ca de obicei, mulțumesc pentru a citi povestirea și a da cuvintele minunate. Da, să descriu români în povestirea mea despre Japonia e o provocare. Dar mă gândesc că sunt japonez care scriu o povestire în româna, așadar e interesant că scriu români și japonezi în aceeași lume. Vreau să scriu o povestire în care apar oameni români și japonezi, și amestec cultura română și japoneză!