Muncă pe brînci

Fane era întruchiparea zicalei “toate mi se întîmplă numai mie” și singurul meu regret după doi ani petrecuți cu el e că nu o să am destui să povestesc toate întîmplările cu el. Și asta nu că aș plănui să dau colțul prea rapid, pur și simplu e un subiect imens, vast, imposibil de acoperit (cum scriu eu part time). Nici nu mai trebuie să spun că în scris se și pierde cel puțin jumate din experiența spectacolului imposibil de evocat fără imagine: a-l vedea rîzînd și povestind, cu regionalismele și accentual ardelenesc, despre toate problemele pe care tot el și le crea, e fără egal. Căci fără discuție, Fane era la fel de talentat ca un actor și ca un actor folosea un întreg repertoriu de modulări ale vocii, gesturi, expresii, ocheade. (– Mișule, păi asta e femeie măritată, măi! – Oare?… – Da, știu sigur: e măritată cu al treilea soț… – Aaa, al treilea. No! Așa da.. deci cum ar veni aprofundează măritișul. )
Felul cum relata diverse ghinioane ca pe bancuri îmi amintește de Amza Pellea cînd povestește de un accident auto, el la volan, cu alți doi prieteni în mașină. Cel din spate nu-și pusese centura și cînd Amza Pellea l-a întrebat speriat dacă e ok, ăla, stupefiat, răspunde ținînd în palmă cei doi dinți din față pe care tocmai îi pierduse, fără să realizeze că devenise sîsîit: “ssînt bine, ssînt bine”. La care pe rînd toți trei au fost cuprins de un rîs de neoprit. Rîdea și cel fără dinți, și… atunci observă în retrospectivă Amza Pellea: un umor de genul ăsta nu vezi decît la români!
Așa și cu Fane. Rîdea cînd îmi povestea cum îi umflase unul botul la o petrecere, el fiind lemn de beat, rîdea cînd își amintea cum s-a “refulat pe cinste” la concertul Metallica din Montreal unde, la un moment dat, după șase ore de așteptare în caniculă (cîțiva leșinaseră), venise camionul cu apă pe gratis și în busculada creată el își pierduse un dinte din față.
Ani de zile casa lui era super finisată pe laterale și în spate în timp ce-n față avea dezastru – dar spunea el că cei de la primărie atîta așteaptă, să vadă casa “boboc” ca să-i crească taxele de proprietate. Stătea la o stradă principală. Nu l-am crezut dar așa a și fost: la două săptămîni după ce a finisat fațada au venit de la primărie să i-o reevalueze și să-i mărească taxele. Odată, cînd mătura praful de pe piatră cubică la ieșirea din garaj cu furtunul, au oprit tot cei de la primărie să-i dea amendă – pentru că în Quebec apa e pe gratis dar nu e voie să abuzezi de ea. Așa afla Fane regulile municipale (după ce le încalca), cum a pățit în prima toamnă canadiană, cînd a strîns frunzele uscate în grămezi și le-a dat foc, ca la Baia Mare. Două mașini de pompieri au venit, nu una! A aflat și că nu poți să cazi la pace cu polițiștii canadieni cînd ești prins pilit la volan. Asta după ce i-au montat (pe banii lui) un sistem de siguranță la mașină în care trebuia să-și golească plămînii plini de-un aer fără pic de alcool ca să pornească motorul și cu care a trebuit să meargă un an. Pompa sumbersibilă care i-a inundat subsolul chiar după ce-l finisase (el era în Dominicană “la distracție”), sculele furate cînd a plecat vara în România (bătuse cuie în gardul din spate cu vîrful în sus, să nu poată fi escaladat, dar hoții le-au culcat pe toate cu ciocanul). Primul lui “experiment” stucco încercat pe propria casa dar cu material pentru interioare (mai ieftin) – care se jupuia de la frig și… poate cea mai tare: apa de izvor pe post de lichid de răcire, pe care a uitat-o și iarna la -20 de i s-a gripat motorul pe autostradă.
“Apă de izvor” în fraza de mai sus nu e o simplă figură de stil. Pentru orice (în afară de spălat trotuarul din amenda de mai sus), Fane folosea apă de la un izvor aflat la vreo zece kilometri de casa lui. De la ciorbă pînă la murături, apa de la robinet nu îl satisfăcea și pace. O dată m-a trimis pe mine cu mini-vanul lui Dodge Caravan plin cu vreo 20 de bidoane de plastic pînă la izvor să le umplu. Ca ghid mi l-a dat pe băiatul lui, pe atunci în vîrstă de zece ani care (teoretic) “știa drumul cu ochii închiși”. Cred că am consumat benzină de douăzeci de dolari pînă am găsit izvorul ăla!
Şi, într-o frumoasă zi de sfîrşit de august am început să muncesc pe brînci, cot la cot cu Fane.
În high-tech, începusem prima zi cu un test de protecţia muncii: atenţie, să nu-ţi bagi singur fibră optică în ochi, să nu te joci prin laborator, să porţi halat, ochelari de protecţie, ce să faci dacă verşi un bidon de 10 litri cu acetonă, ca un idiot, şi tot ce mai trebuie să ştie un om aflat în cîmpul muncii. Apoi continuasem cu trei (!) săptămîni de training, în care fusesem învăţaţi cum să folosim echipamentul (ca să nu-l stricăm), ceva limbaj tehnic (de optică) plus nişte proceduri mai de bază şi iar multa protecţia muncii. V-am povestit la vremea respectivă sînt sigur că voi, ca niște cititori conștiincioși, nu ați aterizat din prima aici fără să luați capitolele în ordine – dar am repetat pentru că e posibil să fi uitat ce ați citit acolo, acum doi ani.
Cu Fane, cum era şi firesc, am sărit peste toate chestiile astea şi la zece minute după ce parcasem maşina, asamblam schelele în doi. Eu şi el. La mine era ca o noutate, pe cînd el o mai făcuse de nenumărate ori. Casa era pe două nivele. Dar schelele erau pe patru nivele (nu încercaţi să înţelegeţi de ce, credeţi-mă doar pe cuvînt). Trebuiau dispuse de jur împrejurul casei. Faţă, spate, laterale.
“Primul nivel e o bagatelă”, am fost înştiinţat, “iar pe restul… tu mi le dai de jos, eu ţi le salt ca pe ele apoi tu nu trebuie decît să le potriveşti frumos în găuri.”
Într-adevăr, ne căţărasem amîndoi ca nişte maimuţe-acrobat, o mînă pe schelă, în cealaltă un nou tronson, apoi Fane dădea comanda “lasă-mi-o mie, c-o am! (o am sau îl am erau expresiile lui favorite ce semnificau victoria ingenuozităţii umane în faţa şurubului, cuiului, scîndurii, schelei, sau oricărui obiect încăpăţînat al momentului) apoi printr-un act de echilibristică demn de Cirque du Soleil, sta în picioare, la înălţime, cu tronsonul în mîini şi toţi muşchii încordaţi la maximum, cobora încetişor suporţii în locurile ghidate de mine.
Asamblarea din faţa casei a fost un chin: trebuia să nu călcăm tufele de trandafiri în picioare – nişte nenorociţi de trandafiri ţepoşi, complet scăpaţi de sub control, care se înălţaseră aproape ca o iederă. În spate, era şi mai îngrozitor, pentru că idiotul de proprietar, îşi construise chiar in vara aia un superb deck din lemn de cedru – lemn moale, sensibil, care mirosea a drumeţiile altora (din moment ce noi eram la muncă). Un lemn care în plus nu avea nici cea mai mică zgîrietură. Proprietarul se dovedise complet lipsit de cel mai elemetar simţ practic sau ingineresc sau cum vrei să-i spui: tocmai cînd venise momentul să-i dezlănţuim (Fane zicea altfel în loc de “dezlănţuim”, dar poate citesc şi copii) un şantier în toată regula, iată că trebuia s-avem mare grijă să nu zgîriem vreun pic arta lemnoasă din spatele casei, adică acel deck idiot, mare cît o punte de vapor. Deck-ul ne încetinea îngrozitor de tare munca!
Cineva care ne-ar fi filmat de vis-a-vis cu-o cameră ar fi văzut ceva de genul următor. Existau trei faţade pe care doi inşi ţopăiau pe schele ca nişte draci: săream, ţopăiam, urcam şi coboram după scule sau materiale cu-o viteză fantastică, mai scăpam cuie, mai arunca Fane cîte-un chiştoc de ţigară… dar de îndată ce dădeam colţul şi ne aflam deasupra deck-ului, ca prin farmec ne calmam, mişcările erau precise şi ample, de balerini, aveam grijă să nu scăpăm vreo tablă ascuţită sau vreun cui, şi de nervi înjuram din te miri ce.
Nimeni nu ne întrerupea… decît proprietarul care lucra la guvern şi îşi mai lua liber să vadă cum progresăm. Singurul tip cu care am vorbit în aproape două săptămîni a fost un moldovean din Republica Moldova, care ne-a întrebat cînd vine proprietarul, pentru că treaba lui era să treacă prin tot cartierul şi să anunţe că se schimbau contuarele (electrice) cu un model mai performant.
Fane, cînd l-a auzit că e moldovean a sărit pe el cu întrebările.
În ce an “aterizase”, şi “cum dracu’ “ făcuse să ajungă la Hydro aşa de repede. La care moldoveanul sincer (eu n-aş fi fost) explicase că de fapt e pe contract, nu angajat direct la Hydro şi prin urmare avea un salariu mic.
– Mă miram eu, cu faţa aia să fi fost ăsta la Hydro Ontario…
Nu putusem decît să aprob. Adică noi cu feţele noastre super-inteligente şi eram pe schelă…, mă-nţelegi…

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.