Muntele (Parfum de violete V)

S-a trezit devreme în hamacul din camera de oaspeți a lui Alutus. Se simțea înțepenit de la prea mult stat pe spate. Casele almirienilor erau simple și elegante în același timp și se mișcau imperceptibil după soarele lor, având lumină naturală puternică pe toată durata zilei. În camere aveau puțină mobilă, câteva plante cu flori superbe și obiecte decorative din sticlă, sau lut cu forme ciudate. Foloseau energia solară cu multă pricepere.

Își depozitau lucrurile în cufere de lemn aurit pictate cu motive vegetale de un rafinament deosebit. Cu excepția câtorva taburete și a unor măsuțe joase unele din lemn, altele din marmură, camerele lor spațioase nu erau aglomerate cu multe obiecte. Unele dintre scaunele confortabile se pliau și puteau fi mutate dintr-un loc în altul după necesitate. Toate erau din lemn de cedru, sau abanos tapițate cu piele. Jilțurile mai mari și mai sofisticate aveau intarsii cu flori sau animale grațioase,cu brațele și picioarele în forma labelor de leopard sau a unui șarpe spiralat. Totuși, ca și Alutus, mulți dintre ei preferau să stea pe podea pe o pernă moale, maro auriu, umplută cu puf de rață. Așa prefera și Victor, ori de câte ori petrecea serile savurând vinuri alese și filozofând cu Alutus și soția lui, căreia îi făcea plăcere să îl surprindă de fiecare dată cu rețetele ei speciale.

Almirienii erau meșteri rafinați și iscusiți. Mesele lor erau joase cu patru picioare sau cu unul singur. Cele cu un picior erau rotunde de cele mai multe ori din marmură, folosite adesea și pentru jocurile lor ciudate asemănătoare cu șahul pământean, dar mult mai greu de înțeles. Pentru ei dincolo de simplul confort fizic și de utilitatea practică, mobila însemna să te înconjori de frumos în armonie cu universul. Își decorau casele cu o simplitate plină de eleganță, toate lucrurile lor aveau o frumusețe aparte. Erau perfecționiști și respectul pentru căminul lor se putea vedea în fiecare detaliu.

Văzându-i cum se mișcă cu încetinitorul , Victor se gândea adesea la viața stresantă de acasă și la dependența de viteză, la felul în care timpul părea să se comprime, fiecare avea mii de lucruri importante de făcut pe minut, dacă nu pe secundă. Gândurile și acțiunile oamenilor erau în mod constant copleșite de liste interminabile cu lucruri care trebuiau rezolvate fără să sufere amânare – o altă trăsătură caracteristică interesantă a bolii globale care cuprinsese umanitatea pe care prietenul său doctorul Avram o studia de ani de zile.

-Să-ți fie ziua luminoasă prietene! îl întâmpină Alutus cu obișnuitul salut de ”bună dimineața” al almirienilor. Astăzi o să vizităm Muntele. Vei afla unele dintre secretele noastre.

-Ne vom teleporta acolo?

– Nu, fiindcă știu cât de mult îți place să călărești superbii noștri cai. Va fi o plăcere să galopăm devreme prin Valea Strămoșilor.

– Mi-ai spus destul de clar că nu există mine de aur pe Almiria. Chiar dețineți secretul alchimic al fabricării lui? Unde mergem de fapt? Ce trebuie să văd și ce vrei să le spun celor din Comitet la întoarcere?

– Răbdare, prietene. Mai întâi să ne bucurăm de priveliștea Văii Strămoșilor și de miresmele ierburilor de pe care încă nu s-a ridicat roua.

Victor mai călărise unul dintre maiestuoșii cai pur sânge în misiunile anterioare. Încercase de mai multe ori să le redea pe pânză frumusețea neobișnuită (văzându-i înțelesese mai bine expresia ”frumusețe nepământeană”), dar niciodată nu fusese mulțumit de rezultat. Nu reușea să surprindă mișcările lor spectaculoase, unduirile, grația cu care își fluturau coamele, mișcările nervoase, tresărirea delicată a mușchilor sub pielea catifelată. Acești cai trăiau liberi în herghelii conduse de câte o iapă. Interacționau cu almirienii în mod telepatic, alegându-și călărețul după bunul lor plac. Erau și almirieni care nu reușeau toată viața să călărească vreunul. Trebuia să fii plăcut de calul care urma să devină al tău. Cel care se împrietenise cu Victor de prima dată când sosise pe Almiria avea o constituție solidă, gât lung și nervos, piept masiv, o coamă mătăsoasă și deasă un pic mai deschisă la culoare decât castaniul pielii care părea de abanos de la distanță. Se numea Frysian și semăna foarte mult cu un cal andaluz din trecutul îndepărtat al Pământului. Frysian era sensibil și inteligent, degaja o energie pozitivă pe care o transmitea din plin călărețului. Trăsătura specială a cailor almirieni era că aveau două mici cornițe după urechi. Postura lor era unică, aproape că nu se legănau deloc, asemeni unei săgeți țintite cu precizie din arcul perfect încordat.

Almirienii aveau un respect cu totul special pentru aceste ființe și Alutus fusese foarte șocat când auzise că pe Pământ se mâncase cândva carne de cal. Văzând aceste animale superbe călărite de alimirieni ori de câte ori doreau să se simtă aproape de natură, după prima lui întâlnire cu Frysian, Victor simțise o durere adâncă pentru toate ființele unice dispărute, ale căror holograme încântaseră atât de mult copilăria fiicei lui . Frysian ca întotdeauna veni singur spre Victor, salutându-l bucuros cu ochii lui catifelați și luminoși. Alutus încălecase deja pe calul său. Au călărit prin vaste câmpuri auri, invadate de mii de arome amețitoare pe care nu le cunoscuse decât aici. Desimea pădurilor făcea ca munții din depărtare să pară albăstrui, iar oglinzile lacurilor străluceau puternic sub cerul translucid. Cu vântul șuierându-i în urechi, călare pe Frysian care aproape că întrecuse calul lui Alutus, Victor trecea pe lângă lanuri de un galben strălucitor pline de o plantă asemănătoare cu ce auzise despre floarea soarelui, pe care ei o numeau ”solea”, uneori întretăiate de crângurile de măslini verzui-cenușii. Din acest paradis pe care și-l putea permite atât de rar, se gândi că fructul oprit din Biblie cu care șarpele o tentase pe Eva nu putea simboliza decât chintesența științei și tehnologiei folosite cu nesăbuință pentru dezastruoasa dominație a răului.

După trei ore de călărie prin Valea Strămoșilor ajunseră la Munte. Se aflau pe partea estică a celui mai maiestuos versant din lanțul care împrejmuia imensa vale. Află că erau mai mult de trei sute de posturi de pază răspândite în zonă. Almirienii nu foloseau arme de foc, majoritatea erau vegetarieni, foarte puțini vânau cu arcul. Dar mai toți aveau un fel de cuțite curbate cu care participau la recolte și pe care le fluturau amenințător o dată pe an într-un dans ritualic, când cei doi sori aproape că se suprapuneau pe cer vestind sosirea iernii lor scurte. Controlau puteri misterioase despre care Victor știa foarte puțin și care le permitea să își dedice mare parte a timpului studiului, muzicii, dansului și plăcerilor simple ale vieții. Almiria și Silvenia erau renumite pentru comerțul de tip troc. Atunci când o specie se înmulțea prea mult pe Almiria ei donau o parte din exemplare Silveniei în schimbul altor ființe mai rare sau mai sensibile care erau amenințate cu dispariția de clima mai aspră de acolo. La fel procedau și locuitorii Silveniei. Prin aceste schimburi care se făceau de secole reușiseră să mențină un echilibru unic al faunei și florei pe ambele planete.

Când se confruntau cu un dușman, almirienii se concentrau mental până când victima se prăbușea pradă unei amețeli de nesuportat. Deși Alutus nu îi împărtășise aceste calități ascunse, Victor le intuise cu timpul și mai aflase câte ceva de la alți almirieni mai vorbăreți. Mereu se întrebase dacă ei chiar aveau nevoie de navele pământene, sau se prefăceau doar ca să vină să spioneze ce se petrece pe Terra.

Descălecară pe o potecă îngustă în fața intrării într-o peșteră unde îi întâmpină Tyras care nu părea să se încreadă în Victor la fel de mult ca Alutus.

-Să-ți fie ziua luminoasă Victor , îl salută rece cu toate că i se adresase pe numele mic.

-Și a ta la fel, Tyras.

– Mi-e teamă că va trebui să te lași legat la ochi ca să poți avea acces mai departe.

-Nicio problemă, spuse Victor privindu-l intrigat pe prietenul său, care se pare că uitase să îl informeze despre asta.
– Așa e procedura pentru vizitatori, se scuză Alutus jenat și îl luă de mână.

Conduși de Tyras și de patru gărzi intrară în peșteră . Merseră mult timp prin ceea ce părea să fie o galerie îngustă și ajunseră într-o sală foarte răcoroasă din măruntaiele muntelui, al cărei spațiu vast se putea ghici după curenții de aer. Aici Victor auzi scrâșnetul deschiderii unor uriașe porți de fier. Când Tyras îi luă legătura de la ochi, încremeni de uimire. Pereții încăperii protejați de sticlă adăposteau în nenumărate nișe uriașe obiecte din aur de tot felul , cufere, jilțuri, statui ale unor străvechi almirieni, statuete de animale mari și mici, amfore, obiecte decorative, bijuterii uluitoare, de o delicatețe nemaiîntâlnită. Era varianta modernă și sofisticată a peșterii lui Ali-Baba, numai că toată cantitatea de aur de aici întrecea orice imaginație.
– Acesta este doar unul dintre tezaurele noastre. Producem aurul printr-un procedeu cunoscut numai de noi. Asta este tot ce trebuie să știi. Nu îți este permis accesul în laboratoarele noastre, dar după cum vezi nu există mine în Muntele nostru sacru, încheie Tyras morocănos.
– Cum să te conving că nu sunt dușmanul vostru? Vrei să spui că este un procedeu alchimic ?
– Nu trebuia să știi nici măcar că nu există mine de aur. Sper să nu regretăm cândva că ți-am oferit această informație. Nu am cum să îți explic pe înțelesul tău, spuse Tyras. Dar după cum ai văzut că nu luptăm prin puterea armelor, poate că nu avem nevoie de ceea ce voi numiți aparatură sofisticată ca să concentrăm energia necesară acestui proces. Ai văzut câteva dintre abilitățile mentale ale almirienilor și după părerea mea știi deja prea mult. Vizita ta se încheie aici.

După acea ultimă misiune. Victor nu realizase că bunele sale intenții față de almirieni aveau să îl coste viața soției și fiicei sale. Nu își dăduse seama de la început că el fusese ținta. Toți credeau că știa prea multe și era evident că devenise periculos pentru Comitet din clipa când refuzase să dea detalii cu privire la presupusele mine de aur. Era bănuit că i-ar putea preveni pe almirieni cu privire la un viitor atac, dacă nu cumva o și făcuse. Devenise indezirabil, stătea în calea lăcomiei, periclitând eterna goană pământească după aur, așa că oricare dintre eminențele cenușii care controlau din umbră activitatea Comitetului putuse ordona lichidarea lui, numai că ucigându-i din greșeală cele mai dragi ființe îl loviseră mult mai cumplit.
În curând nu vor mai avea ce să cumpere cu aur într-o lume muribundă. Tot aurul lumii și al planetelor cunoscute nu are cum să mai aducă înapoi aerul proaspăt, râurile de munte, ploile, cascadele, pădurile foșnitoare pline cândva de miracolul vieții. Doar nemăsurata lăcomie omenească va mai putea să se oglindească la nesfârșit în nemuritoarea strălucire a metalului prețios.

Sorbindu-și absent băutura leșioasă din nucă de cocos între pereții de sticlă ai grădinii sale semi-artificiale, Victor fixă întunericul de afară, sfidând spectrul pericolului de moarte, mai indiferent ca niciodată. Din clipa când le pierduse pe ele, viața lui nu mai avea niciun sens.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ