Muzica din lan

Ziua aia are culoarea spicului de grâu. Nu dau culori tuturor zilelor, doar unora, când revin deodată peste mine și-mi arată singure ce culoare sau ce gust au avut. Pentru gust, nu sunt sigur încă. Eram ceea ce se cheamă un băiat, ce spun, băiețel, eram în vacanța dintre clasa a treia spre a patra, băiețel de oraș, toate rudele mele erau în oraș, n-aveam pe nimeni cui să mă trimită la țară, cum se întâmpla cu ceilalți copii din clasă. La sfârșitul anului școlar ne întrebam unii pe alții, pentru că asta-i auzisem pe părinții noștri întrebând: unde-ți petreci vacanța? Toți știam răspunsul, tot de la părinți: eu la bunici, la țară, se auzea din gura fiecăruia, și tu? Eu nu știu, bunicii mei sunt de la oraș, asta mă făcea să mă simt mândru, dar și nemulțumit pentru că trebuia să rămân în oraș, același oraș pe care oricum nu-l cunoșteam, mă plimbaseră pe câteva străzi din centru, câteva din jurul casei și asta era tot, habar n-aveam cum era orașul, nu-mi atrăsese atenția nimic, pentru că de fiecare dată ne grăbeam undeva și eu mă gândeam doar la ce-o să facem în locul spre care ne grăbeam, loc în care eu eram lăsat la ușă să aștept în urma mamei și deci nu aflam ce se petrece înăuntru.
Era deja jumătatea verii, mă lăsau să ies din casă foarte puțin, să nu fac insolație, și să mă ferească de radiații, se anunța mereu că sunt puternice, mai ales la ora prânzului, când îmi plăcea mie să ies, nu înțelegeau că nu-mi face rău căldura, o simțeam ca pe o prezență umană, îi ceream să mă însoțească peste tot pe unde mă plimbam sau ascundeam. Mama avea o prietenă învățătoare, vorbiseră cu câteva zile înainte să se întâlnească. Prietena ei, Dalia cred că o cheamă, trebuia să păzească școala unde lucra, nu știu exact de ce, n-or fi existat paznici sau așa era regula pe vremea aia, cert e că toată săptămâna ea trebuia să stea acolo, într-o școală gol-goluță. Nu înțelegeam de cine trebuie s-o păzească sau de ce ea singură. Și mama, cum era prietena ei și nu suporta s-o lase să se văicărească de urât ce-i e singurică acolo, s-a oferit să mergem noi doi să păzim școala cu ea. A trebuit să ne sculăm devreme și m-am enervat, eu eram în vacanță, îmi plăcea să dorm mult dimineața, să vină ea la mine, să mă îmbrățișeze, să se lupte cu mine să mă trezesc și să mă dau jos din pat, îmi plăcea să mă răsfețe, era mult mai bine decât atunci când mă certa pentru vreo notă mică, alea erau momente urâte despre care n-o să vorbesc. O întrebasem unde e școala și-mi răspunsese: pe aici, în oraș, o să vezi, nu-i așa departe. De fapt era foarte departe sau așa mi s-a părut mie atunci. Am luat un autobuz aproape gol, să mergi cu un autobuz aproape gol e plăcut, dar până la urmă m-am plictisit, mi se părea că mergeam de zile întregi și mama nu mă băga în seamă, își luase o carte groasă cu ea și dădea pagină după pagină, eram sigur că uitase unde mergem și unde trebui să coborâm și la fiecare stație o zgâlțâiam cât puteam: mamă, uită-te, aici e? nu coborâm acum? mai avem mult? n-ai zis ca e aproape? Mama abia arunca o privire pe fereastră, îmi ciufulea puțin părul în semn de stai-cuminte și-și vedea de citit. La capătul lumii, așa am simțit-o eu atunci, autobuzul s-a oprit de tot: capăt de linie, s-a dat jos și șoferul, ne-am dat și noi, nu mai existau blocuri, doar căsuțe joase și tăcute, totul era foarte liniştit în jur, străzi largi și prăfoase care duceau undeva mai departe, n-aveam timp să mă opresc să mă uit bine, mama mergea foarte repede, poate nici ei nu-i plăcea să stea prea mult prin pustiurile alea. Dar căldura, care acum dogoarea, era cu mine, în ceafă și-n spinare și asta mă liniștea, inspiram aerul transpirat și așteptam să ajungem.
Părea doar o casă veche, puțin mai mare decât celelalte, populată împrejur cu buruieni nemișcate, la pândă. Îmi amintesc acoperișul de un fost verde și zidurile cenușii, n-aveau de ce să mă sperie, continuam să inspir aerul pufos de vară, aș fi putut să rămân în curte, dar mama m-a împins înaintea ei pe ușă. S-au întâlnit prietenele, s-au pupat și îmbrățișat, Dalia a scos aceleași exclamații ca de fiecare dată: ce mare te-ai făcut, nu-mi plăcea oricum de ea, avea mereu haine în culori țipătoare și un ruj la care nu mă puteam uita, și-au turnat cafea în cești, tu n-ai voie, că pe urmă te apuci și de fumat. Mama îmi adusese ceai de-acasă, nu suportam ceaiul și nici nu-mi era sete. M-au trimis să-nchid ușa de la intrare, eu am alergat, era o cheie ruginită, prea mică pentru broasca din ușă, totuși am învârtit-o de trei ori, am tras de ușă să văd dac-am închis-o, doar se presupunea că păzim școala, atunci de ce-am fi stat cu ușa deschisă, ele au început să râdă, mama mi-a strigat din cancelaria-bucătărie: poți să te joci prin orice clasă, dar ai grijă să nu strici ceva. Ce era să stric, doar trăiam și eu atâtea ore într-o clasă în timpul anului, știam ce se poate găsi și ce se poate face. Era un miros nou pentru mine în școală: intrase zăpușeala de-afară şi se împletise cu mirosul de cretă și bureți îmbâcsiți, scaune vechi de lemn, pereți aproape umezi, deși era vară, sau poate tocmai pentru că era vară transpiraseră și ei, dar exista ceva în plus ce nu recunoșteam, mă plimbam pe culoar în sus și-n jos și nu-mi dădeam seama. Până la urmă am decis că era depărtarea de oraș, poate așa era mirosul de țară. Nu arăta ca o școală-școală, ci ca o casă de țară-școală, asta trebuia să fie. Intram în fiecare clasă și inspectam, nu urma să mă asculte nimeni, nu-mi dădea nimeni nicio notă mică, nu se întâmpla nimic. Atunci mi s-a năzărit că vreau să mă fac profesor, învățător, ce-o fi, dar să fiu eu cel care intră țanțoș în clasă și toți copiii se ridică în picioare. La noi la școală ușa era în față, în dreapta, credeam că doar așa se poate, învățătoarea intra și ne vedea imediat fețele și noi o vedeam pe ea, dar aici ușile erau în spatele clasei, mi se părea un caraghioslâc, cum să intre învățătorul pe la spatele elevilor, să vadă primul lucru spatele lor, s-or întoarce toți spre ușă sau așteaptă ca el să ajungă în fața clasei să le vadă în sfârșit și cealaltă parte? Ce conta era că aș fi intrat mândru, aș fi ajuns în fața clasei, aș fi strigat serios și dur catalogul și aș fi început să-i ascult. Asta da distracție, eram hotărât că asta o să fac, am închis ușa, m-am uitat prin bănci să văd dacă nu și-a uitat careva ceva, pentru că la noi mereu se uita câte o carte sau vreun caiet, dar nimic n-am găsit, doar resturi de cretă, de ce le-or fi luat cu ei în bancă? Aveau tot felul de scrijelituri pe scaune și pe pupitre, erau toate prăfuite și nu-mi venea să mă așez, doar stabilisem că eu trebuia să stau în fața lor. Se auzeau râsetele mamei și sporovăiala cu Dalia. Cum să se concentreze elevii mei cu toată hărmălaia din cancelarie? Dar n-aveam de gând să ies şi să părăsesc clasa. Am strigat catalogul, cu nume inventate de mine atunci, mă distra să inventez nume de familie, celor care urmau să ia note mici le puneam nume caraghioase, celor serioși le dădeam nume sonore, al meu era printre ele, pentru că acum eu aveam nume de profesor. I-am ascultat la istorie, la geografie, la matematică, nu o duceau prea bine, începusem să mă plictisesc totuși, cu toate greşelile pe care le făceau. Le-am dat o lucrare, dacă n-au fost cuminți, și eu m-am dus la fereastră. Dădea în partea cealaltă, nu pe unde intrasem noi, trecea șoseaua fără niciun om și pe urmă le-am văzut. Dincolo de șosea începeau lanurile. Din când în când începeau să danseze ușor, se unduiau pe o muzică doar a lor. Căldura le făcea bine și lor, voiam s-o simt din nou, să simțim același lucru. M-am chinuit să deschid fereastra, dar era înțepenită, trăgeam cu toată puterea și degeaba. Cineva făcuse ceva, poate le sigilau pe timp de vacanță să nu intre cineva, dar de ce-ar fi intrat cineva aici, cine ar alege tocmai o școală să intre, de ce nu o casă în care măcar se poate găsi ceva, aici doar cretă, praf și lemnărie veche. Și pereți asudați și acum două femei chicotind în cancelarie și un profesor renumit cu clasa lui care avea lucrare. Nimeni n-ar vrea să dea peste așa ceva în plină vară. Mă săturasem de clasă, voiam să alerg printre spice, nu mai suportam să stau închis. Știam că venise prânzul pentru că-mi ghiorăia burta de foame, o întrebasem pe mama ce-o să mâncăm, pregătise ea totul de seara, stai liniștit c-o să mănânci ce-ți place, spusese. Acum eram înfometat, mă îndreptam spre ușa din fundul clasei, când am auzit un zgomot. Nu eram sigur de unde venea, nici de cum sau cine îl provocase, mi-am imaginat că cineva spărsese un geam pe undeva. Totuși copii jucându-se nu văzusem, nici nu se auzeau. Din cancelarie a încetat brusc să mai răzbată vreo vorbă sau vreo chicoteală. Nu eram, cum să spun, un băiețel curajos, dimpotrivă, orice mă cam speria, mă blocam și așteptam ajutor, dar acum, ca să cer ajutorul mamei, să aflu ce se întâmplase, ar fi trebuit să deschid ușa, să străbat singur coridorul pustiu și întunecat și să ajung până la cancelaria tăcută. Înlemnisem la jumătatea sălii de clasă, îmi venea să mă ascund, dar nu știam dacă exista într-adevăr un pericol, îmi țineam respirația ca să aud mai clar vreun sunet dinafară. Nimic, îmi era frică să mai fac vreun pas, m-am sforțat și am reușit să ajung la ușă, m-am lăsat pe jos și mi-am lipit ușor urechea de ea, dar tot nu se distingea nimic. Dacă intrase cineva, de ce era așa liniște, de ce nu țipa nimeni, dar dacă nu intrase, de ce nu se mai auzea nimic din cancelarie, încercam să gândesc, să aflu ce se putuse întâmpla, ca să știu cât de periculos ar fi fost să ies din clasă. Dacă era un hoț, aș fi putut să-l opresc, să mă lupt cu el, s-o apăr pe mama? Dar ele, mama și Dalia, de ce nu făceau ceva ca să mă salveze pe mine? Eu eram copilul, m-am uitat în jur, n-aș fi putut folosi nimic ca eventuală armă, și oricum n-aș fi reușit, pentru că n-o mai făcusem niciodată și nici nu mă pricepeam. M-am târât din nou la geam, măcar să fiu cât mai departe de ușă, să-i văd fața, să știu cum arată. Nu se punea problema să încerc iar să deschid fereastra, aș fi făcut zgomot și și-ar fi dat seama unde eram, iar dacă aș fi spart totuși fereastra și aș fi sărit afară și pe urmă descopeream că de fapt nu fusese nimeni, mă făceam de râs și mă certa mama și trebuia să mai plătim și geamul spart. Stăteam statuie cu ochii fixați pe lanul de vizavi, cât de aproape eram de el, de fiecare din spicele alea, câțiva metri și-mi era imposibil să ajung la el, la ele. Cum de lanul nu simțea frica mea, nevoia mea de ajutor, de ce nu venea să mă ajute? Am stat și-am stat, nu intra nimeni, dar nici mama sau Dalia nu se auzeau. Dacă cel care intrase făcuse ce făcuse și plecase de mult, poate mai era încă timp să fac ceva? Telefon nu era, eram singuri în pustietatea aia, îmi era ciudă că eram așa fricos și nu reușeam să mă smulg de lângă imaginea lanului. N-am făcut nimic, am stat și-am așteptat. Atunci, ca și în multe cazuri de mai târziu, așteptarea m-a sufocat până la urmă mai rău ca frica, m-a obosit într-atât încât mi-am zis asta e, nu știu cum am ajuns la ușă şi am deschis-o. Coridorul era pustiu, l-am străbătut pas după pas, am trecut pe lângă ușa de la intrare, care era închisă, şi am continuat până la cancelarie. Era goală, m-am gândit că poate totuși ceva avusese loc, un alt geam fusese spart și pe ele le luase, dar de ce mai închisese ușa de la intrare, am dat de plasa cu mâncare, știam că nu e bine să mănânc în timp ce lor li s-ar fi putut întâmpla cine ştie ce, dar nu mai puteam, am scos tot din plasă și am început să mănânc. Cu fiecare înghițitură mă simțeam mai liniștit, o să se descurce mama, îmi spuneam, am terminat porția mea, am început-o și pe-a ei, dacă tot nu era, mi-era foarte foame de la atâta frică și așteptare. Când am terminat, am auzit cheia rotindu-se în ușa de la intrare, acum, umflat după masă, nu-mi mai venea să mă mișc, aşa că am rămas pe scaun. S-au auzit chicotelile mamei și ale Daliei, râdeau ca-nainte, m-au găsit stând cuminte în cancelarie. Nu știu ce li s-a părut așa caraghios la figura mea, că nu se mai puteau opri din râs. Abia acum ai mâncat? E trecut de patru, trebuie să plecăm, am fost până la o vecină de-ale Daliei, aici aproape, te-am strigat înainte să plecăm. Nu ți-a fost urât, nu? Am dat din cap că nu și m-au crezut, deși aveam ochii umezi. M-aș fi dus să verific dacă se spărsese vreo fereastră într-una dintre clase, dar nu mă mai interesa, acum eram liber să ies, să alerg, să traversez iute șoseaua pustie și să mă bălăcesc în lan, dar n-am mai făcut-o, am plecat direct cu mama cu troleibuzul, acasă la noi, și n-am mai aflat de la ce fusese zgomotul ăla, nici dacă ele îl auziseră sau nu.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020