Na, să vezi…

(ciudățenii cu personaje parțial imaginare)
.
Abia așteptam să ajung acasă, că-mi ardea buza după un whiskey, nebăut fiind de aproape două săptămâni, că mi-am dat pauză la licori cu câteva zile bune înainte de intervenția endoscopică, să-mi las organismul în bună putere de luptă cu scârbavnicii germeni patogeni care ar fi atentat părțile ușor vătămate de după operație și, deja trecute șapte zile pline de la evenimentul medical, cinci de la ultimul antibiotic ingurgitat, bașca dispensă de la asitenta care m-a îngrijit când eram un biet spitalizat (sărut-mâna, domnișoara asistentă), c-am contactat-o, s-o întreb dacă pot să mă răsfăț cu ceva Jack – binecuvântat îi fie numele, că mare bucurii a adus pe parcursul timpului omenirii – (hopa, aici despre Jack fac vorbire, că, altfel, sunt convins, asistenta a adus și ea multor pacienți alinare, cu priceperea-i medicală, vorba bună și, uneori, zâmbetul cald) și ajuns acasă mă dezechipez, mă spăl temeinic, distribui cele cumpărate în cămări și frigidere, scot ceea ce mi-am propus să gătesc de cină și dau să mă avânt în dopul sticlei de whiskey, să-i produc fericita desșurubare, când… când ce?!
Cocoțat pe o lădiță din lemn, pe etajera cea mai de sus a mobilei din sufragerie, acolo unde-mi țin eu parte din ”colecțiile” vintage de care mai demult eram tare pasionat, repet, pe-o lădiță de lemn, parcă pentru a se simți cât mai în mediul lui, Groot îmi zâmbea și părea pregătit să soarbă printr-un pai ceva pălincă dintr-un păhărel, or poate vina nu i-ar fi fost chiar mare, dacă nu dădea să se înfrupte cu licori dumnezeiești taman din păhărelul meu preferat.
– Păi, bine, Gheorghe… am dat eu să-mi încep repertoriul moralei, știut fiind că apelativul ”Gheorghe” îmi e la îndemână mereu când am câte ceva de reproșat terților și cum Groot părea că n-aare nici cea mai mică intenție să se scuze, am continuat eu.
– Bine, măi, de-astea faci tu în lipsa mea?!
Și Groot a lăsat capul în pământ, spășit și parcă nițel rușinat. I-am mai zis eu o sumedenie de cuvinte de ușoară ocară, că n-aveam de ce-l moraliza mai mult, că băiatul n-apucase să pună gura pe pai, să soarbă din gradele Ardealului tradus în apa mea de foc. M-a mirat, în schimb, ingeniozitatea lui, să pună paharul la baza lădiței, să se urce apoi pe ea și să folosească paiul pentru sorbire, care-i ajungea numai bine la guriță, cufundat dinjos în paharul cu pălincă. Bine că n-a apucat să bea, că e știut faptul că dacă bei alcool cu paiul, încalte tărie ardelenească de aproape cinzeci de grade, te cam faci muci în scurt timp…
– Gheorghe, am mai zis eu, dar fără obidă de data asta.
– I`m Groot! mi-a zis Groot și eu știam că asta-mi va spune, dar mi-e tare drag de fiecare dată când o face, motiv pentru care uneori îl provoc eu, doar pentru acest laconic dialog.
”O fi vreun semn?!” mi-am zis, că eu eram, după cum v-am spus, pregătit să dau cu Jack pe gât în jos, până ce neuronii responsailității m-ar fi atenționat să nu sar calul și, pesemne, chipul asistentei, deloc zâmbitor de data asta, mi s-ar fi arătat conștiinței cu mesajul ”STOP”. Poate chiar ”STOP, Gheorghe!”, că, na, n-oi fi singurul care-și apostrofează interlocutorii cu ăst apelativ și semnul presupus m-a făcut să nu strig așa cum îmi propusesem, cât mă țin bojocii ”Declar (re)deschis sezonul băutului de whiskey”; or, conform noilor condiții, am subtilizat paharul din fața micului Groot, l-am ridicat întru cinstirea tuturor băutorilor și, banal aproape, am declarat deschis sezonul băutelor de alcohoale, care ce hram or purta, numai să ne veselească cu zburdălnicia lor feciorelnică.
Am ridicat paharul a salut și-n direcția lui Groot și mă așteptam să mă gratuleze cu un ”I`m Groot”, dar, pesemne supărat că i-am interzis această mică experiență bahică, l-am văzut lăsând capul în pământ, fără să scoată vreun cuvânt.
Ș-atunci m-am enervat… nu pe micuț, desigur, că el e abia un lemnișor în creștere, ci pe cel care i-a furnizat cele trebuincioase, că n-avea cum de unul singur să-și ia paharul din raft și sticla din bar, să le ducă până pe nivelul cel de sus al mobilei din sufragerie, să și le potrivească la îndemână, apoi să-și mai aducă ș-un pai care să coboare până la paharul plin ochi cu licoare tare. Cum pisica nu cred să-i fi dat vreo mână de ajutor micuțului și alte viețuitoare n-am în casă afară de soacră, m-am grăbit înspre camera ei, fioros nevoie mare, să-i fac morala cea trebuincioasă, când, dumneaei mă întâmpină senină-n pragul camerei personale și-mi zice:
– I`m Groot!

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/