Nabucodonosor se împiedică și cade

locul III la concursul PEN, România, 2016

Pentru că nimic nu e perfect, nici măcar perfecțiunea și totul e relativ, începând cu relativismul, cei doi cardinali nu ar fi putut afirma că tabloul pe care îl evaluau în pronaosul întunecos al bisericii, și care fusese dinadins adus de către Rafael spre a fi supus ochiului lor critic, era fără cusur, deși poate că, dacă și-ar fi permis un moment de destindere, o clipă de tacită admitere a autonomiei pe care, în acele momente istorice, arta o căpăta în fața riguroasei percepții religioase medievale și care doar câțiva ani mai târziu ar fi fost din nou afirmată, de data aceasta sustrăgându-se depășitelor forme de manipulare socială, viermuind sub bocancul opresiv al contrareformei, dacă cei doi cardinali ar fi renunțat la o atât de rigidă atitudine, spuneam, și ar fi declarat că tabloul se apropia măcar de acea perfecțiune relativă, deci imperfectă, pe care doar oamenii o pot percepe și exprima, poate că anumite lucruri din cele ce urmează a fi relatate nu s-ar fi întâmplat, iar viața și-ar fi continuat traseul său obișnuit (dar oare, nu era acesta traseul ei obișnuit?), monoton și rece ca bruma acelei dimineți cețoase de toamnă.
Însă cardinalul Bartolomeo, străpungând văzduhul cu degetul arătător precum Platon în școala ateniană sau, dacă referința vi se pare clișeică, precum Napoleon la momentul trecerii Alpilor în tabloul acelui celebru pictor francez, se plânse, iar colegul său Boromeo fu în totalitate de acord cu reproșul său, continuând să dea din cap în semn de afirmație pe toată durata cuvântării, de o anumită particularitate care îi scăpase din vedere lui Rafael însuși, la momentul magistralei îmbinări a culorilor pe pânza străvezie, în laboratorul său prăfuit din Umbria.
Sfinții apostoli Petru și Pavel sunt prea roșii în obraji, spuse cardinalul, trecându-și palma peste pântecele-i generos.
Urmă apoi o serie de considerații asupra concepției ascetismului în artele figurative. Rafael, nerăbdător și vanitos din fire, mușcând cu poftă dintr-un măr atât de copt încât devenise negru, răspunse că acea concepție se deprindea încă din perioada uceniciei artistului și că nimic din ce îi spunea cardinalul nu-i era străin.
Dacă am vrut să reprezint ceva cu roșul din obrajii apostolilor, spuse Rafael îndreptându-se spre ieșire, a fost rușinea pe care dânșii o simt în ceruri la vederea șlehtei de infami care le conduce astăzi Biserica.
Coborând cele treizeci și trei de trepte din fața bisericii, Rafael își încheie mantoul cu revere din piele și mâneci despicate, acoperindu-și pantalonul extravagant, strâmt pe gambele picioarelor. Apoi, cu un gest natural, chiar dacă mai apăsat decât într-un caz obișnuit, fiind încă iritat din pricina discuției, însă, în același timp, mândru de promptul răspuns pe care îl dăduse, aruncă ceea ce mai rămăsese din măr la baza unui trunchi de castan situat în fața bisericii, foarte aproape de drum, și care, vrea legenda, fusese plantat odinioară de un pelerin sosit de la Roma, un castan nobil, cu trunchi vânjos și coroană bogată, care își scutura frunzele în bătaia vântului tomnatic, depozitându-le pe pământ cu aceeași delicatețe cu care o mireasă își lasă să cadă trena străvezie a rochiei în ziua propriei sale nunți.
Este de o importanță fundamentală, la momentul acesta al scrierii, ca cititorul să perceapă profunzimea gestului pe care Rafael îl execută cu aparentă nonșalanță, sau poate nici măcar atât de aparentă, întrucât pare mai mult decât natural ca, după ce se termină de îngurgitat pulpa unui fruct, următorul pas să fie descotorosirea imediată de cotor (așa cum, de fapt, o spune și verbul; ne descotorosim oricum de toate lucrurile pe care nu le mai socotim necesare, chiar dacă unele persoane sunt mai strângătore, este puțin probabil să întâlnim vreun colecționar de cotoare, fie el, să spunem, pomicultor, o astfel de stranie colecție ar stârni râsete și batjocură, și râsete de batjocură), pentru că acest gest este originea a tot ceea ce va urma — un gest, spuneam, executat cu naturalețe și detașare, pe care Rafael nu îl percepu nici atunci, nici mai târziu la adevărata sa intensitate. Totuși, dacă dorim să luăm în considerare măcar o parte a factorilor care ar fi putut influența acest gest, împiedicându-i desfășurarea sau modificându-i traiectoria, într-o mai mică sau mai mare măsură, dacă, să spunem, pictorul ar fi hotărât să arunce cotorul mai târziu, sau mai devreme, sau într-o altă parte, sau dacă, îndreptându-se spre biserică în acea dimineață, cu tabloul la subsuoară, fredonând o canțonă de Dufay, nu ar fi fost atras de ramurile încărcate ale unui măr ce își revărsa fecunditatea în stradă, probabil că acea pasăre neagră care, observând albul obiectului aruncat la rădăcina castanului, coborî din înaltul cerului pentru a cerceta, și-ar fi continuat migrația spre coasta balcanică, pierzându-se în nebulozitatea răcoroasă a dimineții. Se poate presupune, iar presupunerea nu ar fi una forțată, întrucât e lucru știut că ciorile, deși păsări migratoare, pot trăi la fel de bine în orașe, hrănindu-se, ca toate omnivorele, cu orice, ca acea pasăre care își închise aripile înaintea cotorului de măr aruncat de Rafael lângă impunătorul castan și care, imediat după aterizare, începu să ciugulească resturile fructului săltând în jurul acestora și croncănind puternic, să fi fost atât de mulțumită de faptul că în oraș se găsea ceva de mâncare, încât să se fi gândit (iar verbul nu este folosit aici la întâmplare, întrucât se știe că ciorile sunt la fel de inteligente ca delfinii și cimpanzeii) să se stabilească acolo. În documentele cele mai vechi ale bibliotecii urbane este atestat faptul că, înainte de anul o mie cinci sute nu existau ciori în oraș, și că prima colonie ar putea data din prima jumătate a secolului șaisprezece, atunci când un vestit explorator, pe numele său Lino Corone, consemna faptul în jurnalul său de călătorie: în acest oraș din Umbria adăstam pe timpul iernii, observând cele două ciori care-și făcuseră cuib în castanul din fața bisericii și care erau o prezență, deși insolită pentru acea perioadă a anului, constantă și binecuvântată; locuitorii orașului le hrăneau săptămânal cu boabe de grâu, considerându-le păsări protectoare ale comunității.
Să presupunem, deci, că cioara care se năpustise asupra cotorului lui Rafael era un mascul. Să presupunem că a fost singura cioară care s-a despărțit de stol în acel an. Anul următor, prin tehnici de comunicare necunoscute încă omului, a reușit să își găsească o consoartă. Fidelitatea dintre partenerii cuplului de ciori este renumită. În condițiile acestea, este foarte probabil ca cele două păsări despre care Lino Corone scrisese în jurnal cu prilejul șederii sale în Umbria să formeze chiar acest cuplu, Adam și Eva, întemeietorii coloniei care avea să se dezvolte în oraș într-o asemenea proporție încât, cinci secole mai târziu, să provoace ceea ce urmează a fi relatat.
Bineînțeles că, de-a lungul timpului, proliferarea ciorilor în oraș a fost susținută de către locuitorii acestuia. Însă nu putem să nu ne punem întrebarea, fiind situația una insolită, pentru că nicăieri în lume ciorile nu au pus vreodată stăpânire pe centrul vreunui oraș, iar dacă se întâlnesc câteva, putem avea siguranța că nu vor rămâne acolo pe toată durata anului, întrebarea simplă, al cărei răspuns complicat nu îl putem pătrunde cu desăvârșire oricât de multe variabile am considera: ce s-ar fi întâmplat dacă Rafael, în acea dimineață tomnatică, nu ar fi aruncat cotorul de măr exact în momentul în care acea pasăre neagră, să o numim protocioara, survola orașul în drumul său anual spre coasta balcanică?
Un obiect strălucitor se rostogolește pe pământul mâlos. Poate că ciorii i s-a părut un rozător. Rafael fluieră o canțonă de dragoste. Scuipă. Curând, silueta sa se pierde pe străzile întortocheate ale orașului.

*

Profesorul Nabucodonosor se trezi în acea dimineață cu gândul că, după acea zi de vineri, va reuși în sfârșit să-și primească odihna binemeritată după o săptămână destul de încărcată. Era profesor universitar; ținea un curs de istorie medievală europeană, iar sesiunea de toamnă, pentru el, se termina în acea zi de vineri. Ultimii studenți aveau să îi demonstreze cunoștințele dobândite, vorbindu-i despre relațiile comerciale între diferitele zone ale Europei, despre dinastiile care domniseră înainte ca primele nuclee ale statelor naționale să ia naștere, despre aspectele sociale și economice care determinaseră revolte și războaie, cu pierderi și cuceriri de teritorii, privilegii și onoare. Istoria europeană era, pentru profesorul Nabucodonosor, un melc care se târa dintr-o parte a continentului în cealaltă, lăsându-și dâra de salivă după fiecare cursă, dâră pe care oamenii, ființe meschine și poltrone, o luau drept graniță insurmontabilă. Nu războaiele modificau această dâră ci însăși melcul, uriaș și nevăzut, care se hotăra, după criterii doar de el știute, să se întoarcă înapoi pe urmele sale și să le modifice, sau nu, în migrarea-i continuă.
Profesorul Nabucodonosor se privi în oglindă. Linia sură a părului i se muta cu fiecare an tot mai în spate, descoperindu-i fruntea tot mai luminoasă, ca un abajur ridat de piele. Studentele îl mai priveau încă, totuși, cu simpatie. Reușea să le facă să râdă din când în când, strecurând glume inteligente în discursurile și replicile sale. Burta și-o acoperea cu pantalonii la dungă, pe care și-i ridica mai sus decât în mod normal și cureaua, în care introducea cămașa impecabilă, călcată și apretată de Maya. Deseori se întreba dacă studentele râdeau de finețea glumelor, sau pur și simplu le cucerea cu aspectul său? Îl priveau oare cu detașare, compasiune, apreciere?
Fă-mi cafeaua, Maya, te rog, strigă el menajerei ecuadoriene care îi curăța apartamentul de mai bine de cincisprezece ani și care se lăsa mereu ciupită de fund chicotind.
Se ridică de la masă, se încălță, își netezi poalele pantalonilor cu palma, dete un bobârnac unei scame negre ce prinse a zbura liberă prin casă și ieși din bloc fluierând.

*

Doamna Mercedesa se trezi în acea dimineață înconjurată de același miros care o însoțea pretutindeni și care avea origine, probabil, nu atât în propriul ei corp, cât în podeaua de ciment a adăpostului de la periferie, pe care bărbații urinau fără să se sinchisească, așa cum o făceau și câinii lor, în fiecare seară și dimineață, în păturile peticite cu care se învelea pe timpul nopții, în locurile în care era nevoită să se așeze în timpul zilei, cu paharul de plastic înainte, sprijinindu-se în bastonul noduros, cu plasa de pâine uscată, mere și biscuiți și apă pe umăr. Își simți picioarele ude, așa că îi dete un ghiont doamnei Parpanghela, care din ziua în care fusese reclutată împărțea același carton de dormit cu dânsa.
Scoală, fă, că iar te-ai pișat pe tine, spuse doamna Mercedesa, mai mult pentru a constata decât pentru a face vreun reproș, întrucât era obișnuită ca femeile din grupul lor să se scape pe ele, chiar dacă se simțea mândră de faptul că ea, până atunci, nu o făcuse niciodată.
Când după o serie de încercări eșuate grămada de carne și oase își scoase capul de sub pătură, doamna Mercedesa avu timp să constate, înainte de a scoate un urlet prelung care făcu hambarul să se cutremure din temelii, că lângă ea se afla un bărbat în toată regula, cu barbă încâlcită și chelie, cămașă neagră cu gulerul pe jumătate rupt și (acesta fiind de fapt detaliul care avea să o facă să urle) pantalonii pe vine, între pulpe atârnându-i un șarpe jegos, în mijlocul unei spume albe, bolborosinde.
Urletul doamnei Mercedesa, după părerea responsabililor (a căror definiție încă nu am dat-o) semăna cu cel al unei vaci călcate pe copită (rog cititorul să nu asocieze înfățișarea animalului cu cea a respectabilei doamne, în primul rând pentru că, deși vacile au cei mai blânzi ochi dintre toate animalele, doamnei Mercedesa abia i se vedeau, acolo, în fundul capului, atât de vag încât ai fi putut jura că e o cârtiță, deci nu vacă, în al doilea rând pentru că dumneaei era o ființă tare slabă, atât de slabă încât ai fi putut-o crede ogar, deci nu vacă) sau care are un ghimpe în copită și rage astfel de durere. Dacă cititorul s-a întrebat vreodată care este cauza tumefierilor, vânătăilor și a sângelui închegat care deformează chipurile cerșetorilor, răspunzându-și că rivalitatea dintre ei pe locurile de cerșit îi face deseori să se încaiere, să știe că a omis un element important al ecuației, o variabilă ce trebuie mereu luată în calcul atunci când se construiește un asemenea raționament despre această tagmă a societății, anume prezența în viața lor a așa-zișilor responsabili, pe care îi putem în sfârșit defini drept cei care adună cerșetorii de pe străzi seara și îi cară la periferie într-o camionetă, îi iau din hambarul pus la dispoziție pentru somnul de noapte și îi împrăștie prin oraș la primele ore ale dimineții, le opresc mare parte din banii cerșiți, lăsându-le doar strictul necesar pentru a supraviețui — acești responsabili, deținători ai puterii efective, sunt și cei care îi lovesc pe cerșetori atunci când, după părerea lor (subiectivă, desigur, ca toate părerile), greșesc.
O greșeală impardonabilă a fost considerată, așadar, cea a lui Giubăvine, care ar fi trebuit să respecte principala regulă de conviețuire în hambar: bărbații dorm în partea dreaptă, femeile în stânga încăperii. Probabil că Giubăvine se îmbătase atât de tare, încât nu mai ținuse cont de nimic; se ridicase în toiul nopții, ca un somnambul, în mod mai mult sau mai puțin conștient, lipindu-se de prima femeie al cărei sforăit îi atrăsese atenția. Ce-i drept, și doamna Mercedesa avea acest defect de a sforăi în timpul somnului, atât de tare încât deseori, responsabilii, nu fără să o înjure bine înainte, amenințând-o că îi vor opri mai mult din salariu decât de obicei, pierduseră zile întregi cu reparația acoperișului și refacerea tencuielii pereților.
Peste Giubăvine se abate o ploaie de lovituri. Înjură și urlă de durere. Femeile, cu doamna Mercedesa în frunte, se urcă, supuse, în remorca unei camionete negre. Celălalt responsabil o conduce. Le lasă, ca în fiecare dimineață, pe una dintre străzile mai întunecate din centrul orașului. Doamna Mercedesa își scoate paharul de plastic din traistă și se îndreaptă spre biserica din piață.

*

Rafaela Testadica era o femeie singură și cu înclinație spre artă. Locuia la numărul șaptesprezece, apartamentul șapte, în centrul orașului. Terasa dădea înspre biserica a cărei fațade, cu sculpturi sofisticate, reprezenta principala atracție locală. Despre castanul din fața bisericii se spunea că era vechi de cel puțin cinci sute de ani. În jurul său, mereu luminoasă, își făcea loc o piață eliptică, delimitată de petice de iarbă mereu îngrijită, cu bănci de lemn și o fântână arteziană, înfățișând un triton ce încăleca o scoică, susținută de patru delfini.
Rafaela pictase acea fațadă și acea piață de nenumărate ori. Ceea ce o atrăgea nu era fântâna, castanul secular sau biserica, ci păsările negre ce roiau nestăvilite, contrastând cu luminozitatea dalelor de piatră și a sculpturilor. Doar în acel oraș păsările negre puseseră stăpânire pe centru, doar în acel oraș porumbeii nu se zăriseră niciodată, pentru că acela era orașul ciorilor. Rafaela dedica o mare parte a timpului său picturii, deși avea și o altă pasiune: muzica clasică. Când nu dormea, picta, iar când nu picta nu dormea, ci asculta Chopin și Ceaikovski. Când nu asculta Chopin, asculta Ceaikovski, iar când nu asculta Ceaikovski nu asculta Chopin și nici nu dormea, ci bea ceai. Bea ceai cu Chopin și Ceaikovski, iar când era prea frig afară și Chopin îi șterpelea ceaiul lui Ceaikovski, Rafaela îl mustra pe Chopin:
Ce-ai făcut, Chopin, cu ceaiul lui Ceaikovski?
Nimeni însă nu răspundea la întrebarea sa, în timp ce trompa patefonului continua să redea acorduri armonice. Pe discul lui Chopin, Ceaikovski se ascundea după dulap, pe discul lui Ceaikovski, Chopin nu se ascundea, ci aprecia tablourile Rafaelei și îi recomanda să învețe să cânte la pian, dacă tot avea pianină, rugând-o să mai facă un ibric de ceai. Chopin era cam friguros. În mai toate picturile Rafaelei apărea vânăt și crispat, cu dinții încleștați și privirea rece, pe când Ceaikovski avea tenul roșu și mustățile aprinse, privire caldă și zâmbet părtinitor. În realitate, Ceaikovski era cel distant și neprietenos, în timp ce Chopin se dovedea a fi mereu o companie entuziastă și agreabilă. Bineînțeles, cei doi compozitori apăreau mereu în aceste picturi în mijlocul pieței, alături de nelipsitele ciori.
Pianina Rafaelei era, de fapt, pianina bunicului său. La moartea acestuia, doi munteni i-o aduseseră, într-o căruță trasă de doi cai, unul negru, celălalt alb, până în fața blocului din centru. Acolo opriră și începură să-i strige numele din toți rărunchii.
Doamna Rafaela!
Ce căutați cu caii în oraș?
Sărut mâinile, domniță. Bunicul matale ne rugă să îți aducem instrumentu’ ăsta.
Vouă vă arde de glume? Bunicul meu a murit acum două săptămâni!
Păi iaca două săptămâni făcurăm și noi până aici. Ne pare rău, când plecarăm, el încă trăia. Ne explică întocmai unde să livrăm instrumentul și ne întrebă dacă noi credem că pe drum are să plouă. Cordone spuse că da, atunci bunicul dumitale scoase din magazie un celofan negru și ne sfătui să acoperim bine pianul și să-l păzim ca pe ochii din cap.
Rafaela Testadica nu se gândise niciodată să se căsătorească. Când încă era o copilă și locuia la munte, la bunici, avea un băiat vecin cu care se juca de-a mama și tata. Băiatul se numea Giubăvine și nu spunea decât două replici pe zi. Deseori, stătea pe taburetul de lemn vopsit în albastru pe care bunicul îl folosea pentru a privi seara în zare din înaltul prispei, în timp ce Rafaela se plângea că nu mai erau bani în casă și că iar s-a îmbătat ca un porc. Îi plăcea să îl facă porc și nenorocit, cuvintele acestea o eliberau de o anumită încărcătură interioară, dându-i o energie nouă și nestăpânită: îi spunea că nu are minte în capul acela și că, într-o zi, își va bea mințile de tot. Giubăvine, care dintr-o anumită pricină misterioasă nu putea să rostească mai mult de două replici pe zi, deși suporta totul în tăcere, câteodată se întâmpla să întrebe:
Păi de unde să mai beau, dacă nu mai am nici o minte în cap?
La asta nu mai știa ce să răspundă nici măcar Rafaela, care de obicei știa să răspundă la orice. Astfel, jocul de-a mama și tata lua sfârșit. Într-o seară, după ce nu spusese nimic toată ziua, Giubăvine o întrebă pe Rafaela dacă vrea să fie soția lui.
M-aș căsători cu tine dacă nu te-ai pișa prin chestia aia lungă și dezgustătoare, spuse Rafaela. Hai s-o tăiem, la ce-ți mai folosește, oricum?
Am să-ți arăt mâine, spuse Giubăvine, zbughind-o înapoi în curte, pentru că vorbise deja de două ori în acea zi.

*

Dacă eu am venit pe lume din iubire, așa cum afirmă mama, atunci cum să îmi explic purtarea celui care, din punct de vedere biologic, mi-e tată? Dacă el a iubit-o pe mama și măcar în momentul conceperii mele a posedat-o cu acea sensibilitate caracteristică sentimentului, prin arta împletirii corpurilor în întunericul misterios al gemetelor, de ce unica floare albastră a arbustului lor de plumbago este lăsată să se usuce sub arșița neîndurătoare a timpului?
Îmi urăsc tatăl! De fapt, urăsc faptul că bărbatul acela e tatăl meu. Când ni se întâmplă să trecem unul pe lângă altul, și ni se întâmplă tot mai des în ultima vreme, niciodată nu ne privim în ochi. De altfel, el nu mi-a vorbit niciodată. Îl recunosc după perechile de pantofi și cracii pantalonilor, dar trec pe lângă el ca pe lângă un necunoscut. Mi-e frică să îl privesc. Nu vreau să îi întâlnesc privirea, ar putea să mă indispună până la enervare. Cum el este singura persoană pe care o urăsc din tot sufletul, m-aș putea arunca asupra lui cu nestăvilită mânie. I-aș putea trage ochii din orbite cu degetele și călca în picioare până la strivire. I-aș putea scoate dinții unul câte unul și împinge cu picioarele înspre capacele de canalizare. L-aș putea mușca de urechi și scuipa bucățile pavilioanelor în coșurile de gunoi de pe stradă. I-aș putea smulge părul din cap și împrăștia smocurile pretutindeni. În schimb, îl las să treacă pe lângă mine și trec pe lângă el prefăcându-mă că nu îl observ.
Astăzi, i-am zărit pantofii în mijlocul celorlalte perechi de încălțări care se adunaseră în jurul unei bătrâne cerșetoare pe care un stol de ciori a atacat-o până ce i-a dat sângele. Am știut că el încă nu mă observase. Impulsul meu a fost, de data aceasta, mai puternic decât stăpânirea de sine. Scena care se desfășura în fața tuturor, înaintea bisericii din centrul orașului, a fost ca o poruncă supremă, o instigare la agresiune.
Nu se știe ce le-a apucat pe ciorile noastre. De altfel, ele sunt o emblemă a orașului. Două ciori apar pe stema sa albă, pe ramurile unui castan enorm. Sunt obișnuite cu oamenii. În fiecare dimineață, o femeie cu hainele pătate de vopsea multicoloră, cu părul în dezordine, le aruncă resturi de pâine și boabe de porumb. Însă chiar dacă nu le-ar da ea să mănânce, tot s-ar descurca. Există un număr debordant de ciori și la periferie. Se hrănesc direct din groapa de gunoi. Nu cred, deci, că au atacat de foame. Poate au perceput locul ca fiind al lor și au vrut să îl apere de cotropitori. Totuși, bătrâna cerșetoare era o obișnuită a locului. În fiecare zi o întâlneai pe scările bisericii. Se ținea după tine câțiva metri, implorându-te să-i arunci o monedă. Avea baticul soios și trei fuste de culori diferite, una mai ruptă decât cealaltă. Avea un toiag noduros și un pahar de plastic pe care îl schimba o dată la trei zile.
Traversam diagonal piața, îndreptându-mă spre stația de tramvai de pe bulevard, când am auzit un urlet venind de pe treptele bisericii. Cu tramvaiul mă duceam la facultate. Aveam un examen, pentru care mă pregătisem timp de trei zile.
Sunt curios din fire, deși mă grăbeam. M-am apropiat de grupul de oameni care o înconjura pe bătrână. Niciunul nu se găsea la o distanță mai mică de ea decât senatorii de Catilina, în tabloul lui Maccari. Un grup de ciori se agita în jurul bătrânei, ciupind-o și sfâșiind-o cu ghearele. Tot mai multe persoane se apropiau. Preotul ieși din biserică și se propti înaintea ușii, trecându-și mâna peste pântecele generos. Alți enoriași îl încercuiră. Ultima, o doamnă înaltă, cu piele albă și rochie înflorată, își trecu degetele subțiri peste buze. Apoi, scoase o batistă și se șterse. Rujul i se întinsese pe față în mod hidos. Într-un final, își făcu semnul crucii.
Atunci am zărit pantofii lui Nabucodonosor. Mi-au atras atenția tălpile lor negre.
El e bărbatul pe care îl urăsc. El e cel care a înșelat-o pe mama încă de când era însărcinată cu mine, și asta fără să se ascundă. Își aducea amantele acasă, le așeza la masă, și o punea pe mama să le gătească.
Într-o seară, când în sfârșit, după luni întregi de suferință tacită, mama a găsit curajul să îl înfrunte, a pălmuit-o bine, răcnindu-i:
Îți iei plodul și te cari la mă-ta, la țară!
Inima începe să îmi bată mai puternic. Simt o energie stranie în brațe, de parcă ambele mi-ar fi controlate de un păpușar batjocoritor. Nimic nu mă poate opri. Simt vârful briceagului în buzunarul pantalonilor. Mă apropii tiptil. Îi pun vârful briceagului pe coloană. Apăs.
Vino cu mine, sau te omor pe loc, îi șoptesc din spate, lângă ureche.
Îl scot afară din mulțime.
Leșină. Cade în timp ce coboară scările. În cădere, gâtul i se strâmbă, iar capul i se întoarce la spate. Sânge negru îi țâșnește din urechi.
Mă prefac surprins. Mă dau câțiva pași înapoi. Ridic ochii spre balcoanele de vizavi, pentru a fi sigur că nimeni nu a observat incidentul. Cu vacarmul provocat de urletele bătrânei, parcă nu îmi vine să cred că doar o singură siluetă se înfățișează într-unul din balcoanele ce dau spre piață.
E doamna care hrănește ciorile! E frumoasă. Se adresează cuiva. Pare entuziasmată. Are într-o mână două pensule enorme. În cealaltă, ține o paletă de lemn, curbată spre margini ca un evantai. Pe un trepied tronează o pânză. O cioară își sfârșește zborul pe balustrada acelui balcon. Doamna care hrănește ciorile pictează.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/