Naghib Mahfuz – Pălăvrăgeală pe Nil

Cine ar fi crezut că un băiat dintr-o familie de musulmani cu o strictă creștere religioasă islamică va deveni laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1988 ? Naguib Mahfouz (sau cum i se spune la noi, Naghib Mahfuz) însuși declara într-un interviu că nimeni nu s-ar fi așteptat vreodată că din acea familie tradițională se va ivi un artist. A scris 34 de romane și peste 350 de povestiri scurte. Cel mai mare impact asupra lui Mahfouz l-a avut revoluția din 1919, când copil fiind, în vârstă de doar șapte ani, a văzut de la fereastră cum soldații britanici împușcau demonstranții, femei și bărbați. El avea să recunoască cum această scenă i-a curmat copilăria. Ura să vorbească despre viața sa personală, dar poate că ar trebui menționat și că s-a căsătorit foarte târziu, după vârsta de 40 de ani, cu o femeie de religie coptă (creștin ortodoxă), din Alexandria, cu care a avut două fiice. A studiat filozofia la Universitatea din Cairo, dar a ales să devină jurnalist și scriitor de profesie. În afară de literatura arabă, a fost influențat și de cultura occidentală, de la romane polițiste pînă la clasicii ruși și apoi la moderniști, Proust, Kafka sau James Joyce. Personajele sale sunt de obicei oameni obișnuiți, care trec prin modernizarea unei societăți măcinate de conflicte și de marele contrast între bogați și săraci, pendulând între tradiție și tentația valorilor occidentale.

Amenințat cu moartea, în 1994, în ciuda protecției poliției, este înjunghiat în gât de un fundamentalist la vârsta de 82 de ani, pe când ieșea din casa sa din Cairo, dar supraviețuiește cu o paralizie parțială până la moartea sa, care survine în august 2006. Iată de ce Mahfouz se afla pe lista neagră a fundamentaliștilor islamici: fără a fi de acord cu scrierile lu Salman Rushdie, scriitorul britanic de origine indiană, ale cărui ”Versete satanice” au stârnit un val de furie în mai multe țări musulmane, după fatwa de condamnare la moarte emisă de către Ayatolahul Khomeini al Iranului, în 1982, în apărarea libertății de expresie, Mahfuz a declarat că nu ar fi trebuit lansat musulmanilor apelul de a-l ucide pe Rushdie și l-a numit pe Khomeini terorist. El s-a alăturat unui grup de 80 de intelectuali, care au declarat că ”nicio blasfemie nu poate face un rău mai mare Islamului și musulmanilor, ca acest apel la uciderea unui scriitor”. Nu pot să nu mă întreb ce ar mai fi zis acum despre ce se întâmplă în lume, scriitorul umanist egiptean.

Romanul publicat în 1966 ”Adrift on the Nile” (în traducere mai exactă ”În derivă pe Nil”), a fost ecranizat în Egipt în 1971 cu titlul ”Chitchat on the Nile” (Pălăvrăgeală pe Nil). În versiunea în limba română a romanului apărut la editura Polirom, se optează în mod foarte inspirat pentru titlul filmului. Difuzată în timpul guvernării lui Anwar Al Sadat, pelicula a fost repede retrasă de pe piață la vremea respectivă, considerându-se că este o critică la adresa perioadei lui Nasser, iar Anwar al Sadat nu dorea să supere poporul știind că Nasser mai era încă iubit și respectat de mulți egipteni. Datorită tratării în mod deschis a problemei drogurilor, filmul a fost interzis în Orientul Mijlociu, dar și în Europa, unde este apreciat abia cinci ani mai târziu (subtitrat în franceză și engleză). Rămâne însă interzis în lumea arabă.

Dar să revenim la carte. Protagonistul, funcționarul guvernamental Anis Zani este admonestat de șef pentru că a prezentat un raport în alb. Aflat încă sub influența drogurilor, în timp ce își scria raportul, Anis nu a realizat că stiloul său nu avea cerneală. În fiecare noapte împreună cu un grup pestriț de prieteni, fumează hasish din narghilele pe un bac (o casă pe apă de tipul celei în care chiar scriitorul a locuit un timp, pe malul vestic al Nilului), flecărind, uneori cu umor, alteori cu autocompătimire despre, artă, dragoste, istorie și absurditatea existenței. Numai că atunci când Samara, o tânără și atrăgătoare jurnalistă îi vizitează cu scopul de a scrie despre ei, liniștea grupului se spulberă și în mod treptat se deschide capacul de la cutia Pandorei. Discuțiile lor devin mai aprinse și parcă se declanșează un fel de concurență, o tacită rivalitate pentru cucerirea Samarei. Din multitudinea temelor transpare contrastul dintre măreția Egiptului antic și lumea derizorie a cotidianului cu care se confruntă intelectualul cosmopolit egiptean. Toți sunt mai mult sau mai puțin tineri, educați, sofisticați și toți își găsesc refugiul în hașiș încercând să o impresioneze pe Samara. Dezorientați, cu bacul pe Nil în deriva unor iluzii pierdute, ei au sentimentul dezrădăcinării și al inutilității. Vlăguiți și apatici, singura patimă de care mai sunt în stare o mai pun doar în dezbaterile lor filozofice. Ei vorbesc fie cu patos și romantism, fie cu ironie amară despre marele contrast dintre ceea ce a fost și ceea ce este.

Iată ce scria ”Boston Globe” despre personajele romanului lui Mahfuz:

”Sunt educati, inteligenti si creativi; sunt de asemenea prea fragili, alienati si nevrotici si, intr-adevar, purtarea lor e descrisã cel mai bine prin acest fatal cuvânt – pãlãvrãgeala. Aparținând clasei mijlocii ale unei burghezii dislocate de regimul lui Gamal Nasser, personajele lui Mahfuz își petrec serile in jurul unei narghilele, fumându-si drogul halucinogen, flirtând fãrã vlagã, bãtându-și joc de convenții si reflectând la inutilitatea de a face, de fapt, orice.” (The Boston Globe).

Dar punctul culminant al marii căderi și distrugerea grupului de prieteni are loc când într-o noapte, în urma unei scurte excursii nebunești cu mașina, hotărâtă ad hoc, sub impulsul băuturii și al drogurilor,  accidentează mortal o persoană și fug  de la locul faptei. Serile cu atmosferă boemă se spulberă odată cu această crimă comisă din nesăbuință și imprudență. Atunci vine vremea când se dă socoteală, se trezesc conștiințele, iar personajul central va trebui să ia o hotărâre, fără cale de întoarcere. Un personaj secundar, dar important, care are grijă de bac (un fel de variantă modernă a paznicului infernului) face o remarcă cu greutate de oracol spunând ”S-a jucat diavolul atât de mult cu ei, până când s-a săturat și i-a aruncat la gunoi”. Au filozofat, au inhalat puterea drogului halucinogen din nesfârșitele narghilele, încercând să lupte cu trecerea timpului și cu inutilitatea, dar acum trebuie să dea seama pentru curmarea fără voie a unei vieți omenești. Este o generație pierdută, care orbecăie după sensul existenței și în această febrilă căutare cu ochii legați, cine nu își păstrează busola, riscă să se piardă pe sine. Exact asta ne transmite și personajul cheie, gazda serilor petrecute pe bac. Rămâne să descoperiți care va fi opțiunea finală a lui Anis.

Citind cartea lui Mahfouz am simțit Nilul și oamenii lui, la fel de aproape ca atunci când am călătorit pe apele sale, i-am revăzut pe egiptenii simpli îmbrăcați in tradiționala lor cămașă lungă gallibaya fumându-și narghileaua, sau jucând șah cu un calm imperturbabil, felucile ca niște aripi de păsări alunecând pe apă, palmierii, măgărușii, sărăcia, luxul, contrastele uriașe vegheate tăcut, părintește de siluetele fabuloase ale piramidelor, convoiul acela atemporal de înmormântare, cu oameni în straie negre și cenușii, care își petreceau aproapele plecat din această lume, pe ultimul drum trecând chiar prin fața Sfinxului, iar eu îi priveam înmărmurită prin geamul încețoșat de praf de la un KFC; nisipul cald și auriu, care misterios ca și marea poate ascunde moartea la fiecare pas, nemărginirea și uimitoarea frumusețe a deșertului când ia foc sub razele apusului – cartea lui Mahfouz mi-a retrezit toate aceste imagini întipărite demult în sufletul meu și m-a făcut să plonjez direct în neliniștea și complexitatea uimitoarelor sale personaje, care trăiesc dilema unor timpuri moderne, marcate de schimbări dramatice.

………………………………….

Naghib Mahfuz – ”Pălăvrăgeală pe Nil”

Data apariției: ianuarie 2010, Polirom Colecţia BIBLIOTECA POLIROM.Proza XX

Traducător: Nicolae Dobrişan / Număr pagini: 200 / ISBN: 978-973-46-1657-2

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ