Nea Valeriu

Parcă se uita cu un ochi la făină și cu unul la slănină. Așa era nea Valeriu. Nu că ar fi avut vreun defect de vedere, doar îi umblau năuc ochii albaștri în cap ca niște rotițe dintr-un ceas care a luat-o razna. Era o uimire și o mirare perpetuă pe chipul lui, de parcă tocmai văzuse o mare minune. Și gesturile lui erau repezite, de năuc, de zăpăcit. Oamenii spuneau că asta i se trage din timpul războiului, când Valeriu și fratele lui mai mic Ionel au rămas singuri acasă și o bombă a căzut chiar pe casa lor. Fiind mai mare și mai conștient, avea vreo paisprezece ani, Valeriu a rămas cu zăpăceala asta perpetuă în urma sperieturii. Alții spunea că zăpăceala i se trage de la trasul clopotelor: l-o fi pălit vreun clopot în cap!
Nea Valeriu era cristiac, cum se zice pe la noi, țârcovnic, crâsnic, pălimar, cum se zice prin alte părți: făcea curat în biserică, pregătea cele trebuitoare pentru botez, pregătea cadelnița popii, trăgea clopotele și bătea toaca. Ei, aici voiam să ajung. Nea Valeriu era mare meșter la bătut toaca. Când începea duruirea aceea măruntă, care urmau după primele lovituri rare și tari de păpușă, lumea se lumina la față și exclama mândră: „E Valerică al nostru!” „Când îl auzi pe Valerică, ți se taie genunchii!” spunea vecina noastră Rusanda.
De când se știa se trezise la biserică. Taică-său murise în război, iar maică-sa era mai mult bolnavă, așa că era sărăcie lucie în casa lor. Surorile mai mari s-au măritat și au plecat în lume. Pe Valerică îl trimitea maică-sa la biserica din apropiere. Fiind cuminte, slăbuț și cu figura lui năucă, împușca repede colacul de la oameni. Moș Ion, cristiacul cel vechi, care abia mai câsâia și avea mâinile an de an tot mai neputincioase, l-a învățat rânduiala tragerii clopotelor și cum se bate toaca. Lui Valerică toaca i-a inundat sufletul de bucurie din prima zi când a pus mâna pe păpușile (ciocănelele) din lemn tare, de corn. Intra în clopotnița plină de găinaț de la ciori, dar el nici nu-și dădea seama de asta. Când simțea cum păpușile acestea îi încălzesc palmele, asta până și în miezul iernii, și când vedea toaca din lemn de paltin – lucioasă, albă – îi creștea inima. Aici era viața lui!
Dar a trebuit să se lase de biserică. S-a însurat, a făcut un copil cu nevasta lui și era nevoie de bani. Or, fiind cristiac, nu câștiga mare lucru. Îi dădeau, de pildă zece lei la botez pentru că aducea apă de la fântână, o încălzea, umplea coșcogea cristelnița cu apă călduță și se îngrijea de tot ce mai trebuie. „Măcar un pol să-mi fi dat, bădie Jănică, că nu-s copil”, se plângea tatei. Așa că, pe la treizeci de ani, s-a angajat la o fabrică de nutrețuri combinate, numită de glumeți fabrica de grăunțe. Făcea o navetă grea, se scula la cinci dimineața și ajungea acasă pe la cinci seara.
Nici acasă nu-l așteptau lucruri prea bune. Nevastă-sa îl înșela. Se găseau „binevoitori” să-l informeze. A iertat-o, că ea zicea că a fost un fost coleg de școală, care… și numai o dată… Pe urmă l-a înșelat cu altul. A iertat-o și de data asta. La al treilea n-a mai putut s-o ierte. Certurile au devenit tot mai dese și au început bătăile. Cel mai dureros pentru Valeriu era că nevastă-sa a reușit să-l atragă și pe Petrică, băiatul lor, de partea ei. Într-o zi ea (era o femeie voinică) și cu Petrică, care era adolescent acum, l-au bătut crunt chiar în casă, că lui nea Valerică i-a trebuit o săptămână de spitalizare. Dar nu i-a reclamat nicăieri. După bătaia asta au trăit separați în aceeași casă, iar Petrică a plecat la Petroșani, la mină. Acolo a făcut tot felul de prostii și l-au dat afară până la urmă. A început să bea și a mers de vreo trei ori la dezalcoolizare. În rest umbla brambura prin țară, muncind pe ici-colo cu ziua. Vreo douăzeci de ani nea Valeriu nu a mai știut nimic de el.
Singura lui mângâiere rămânea toaca. Uita de necazurile de acasă, de cele de la serviciu… Că și la serviciu era greu. Lucra necalificat, „la hâială”, cum spunea: încărca și descărca mașini cu porumb, cu grâu, cu nutrețuri. Se cocoșase și mereu îl durea spatele de câți saci căra zi de zi. Dar s-a ținut cu dinții de serviciul ăsta. A venit odată un șofer având camionul plin, dar nu avea oameni de la CAP cu care să descarce mașina. I-a rugat pe câțiva muncitori să-l ajute, printre care și nea Valeriu. L-au ajutat. La sfârșit șoferul a scos o sticlă de vin și le-a dat câte-un pahar. Directorul a văzut scena de sus, de pe estacadă. Gata – afară toți! Era pe timpul Scorniceșteanului și se dăduse atunci ordin de reducere a personalului din intreprinderi, iar directorii – ce să facă? – dădeau afară pe cei pe care-i prindeau cu abateri disciplinare. Nea Valeriu însă nu s-a lăsat. S-a dus la ușa directorului: „Tovarășe director, nu mă lăsați pe drumuri, am un copil de crescut. Eu nu mă mișc de aici până nu mă iertați și mă primiți înapoi.” Până la urmă directorul l-a iertat.
Nu venea în fiecare duminică la biserică, fiindcă nu avea timp întotdeauna, însă când venea parcă atunci era adevărată sărbătoarea. Când începea duruirea măruntă a toacăi, care îți picura dulceață în suflet, tata ridica un deget să ne facă atenți: „Ia! A venit Valerică! Toaca „în cruce” numai el poate s-o bată așa.” Venea la sărbătorile mari. După ce s-au făcut reparații capitale, biserica a fost resfințită. La sfințire a venit mitropolitul și o grămadă de popime. Mitropolitul a învitat și niște călugări greci, care erau în vizită frățească pe aici. Auzind toaca bătută de nea Valeriu, unul din greci, care o rupea puțin pe românește, a zis: „Țe frumos zițe! Numai părintele Tarasie de la schitul Prodromu de la Athos țe mai bate așa.” Bineînțeles că părintele Pătrașcu al nostru i-a zis spus cele spuse de grec lui nea Valeriu, așa că acesta era în al nouălea cer.
Iar la Paști era nelipsit. Când bătea el toaca în noaptea de Înviere, simțeai până în adâncul sufletului baterea cuielor Crucii în mânurile lui Hristos. Iar spre dimineață, parcă îl aud, începea o bătaie ușoară, ezitantă, căutând parcă orbește drumul căci cu primele bătăi ale toacăi începe să bată și inima noastră pentru Mântuitor: fricoase, căutătoare, abia îndrăznind să nădăjduiască. Apoi toaca suna tot mai tare și mai tare. Toate clopotele cântau a bucurie. „Hristos a înviat!” spunea părintele. „Adevărat că a înviat!” ridicau glasuri bucuroase femeile. „Hristos a înviat!” „Adevărat că a înviat!” murmurau până și cei din urmă veniți – păcătoșii și cei cu credință puțină. „Hristos a înviat!” „Adevărat că a înviat!” striga până la ceruri obștea satului. Și oamenii se revedeau acum în lumină și se sărutau. Iar clopotele și toaca lui Valerică inundau biserica…
Într-o zi s-a întors Petrică acasă. Nea Valeriu era bătrân de-acuma. Petrică a venit direct la biserică. Era slab, scofâlcit, avea vreo patruzeci de ani, dar arăta de șaizeci. Era de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, iar nea Valeriu tocmai ieșise afară pe scări cu cadelnița în mâini și cădea: voia să aprindă mai tare cărbunii înainte de începerea polieleului de la Utrenie. Era după ploaie. O pâclă fumegoasă se târa pe dealuri și totul mustea de apă. Boambele de Cotnari din cireșii de peste gard musteau și ele în picuri sidefii.  Rănile roz-roșietice pe pielița galbenă a cireșelor apăreau ici și colo printre frunzele ude.
Și Petrică a salutat pe taică-său, dar nea Valeriu nu l-a recunoscut, așa de schimbat era. „Tată – i-a spus Petrică – eu sunt.” S-au îmbrățișat și lui nea Valeriu au început să-i curgă lacrimile râu pe obraji. Așa, pe tăcute. Arăta și mai mirat, și mai năucit ca de obicei „Se vede că nu mai are mult de trăit – și-a zis nea Valeriu – dacă i-am ieșit cu cadelnița să-l întâmpin.” Parcă știind ce cugetă taică-său, băiatul a început să plângă și el.
Au intrat amândoi în biserică ținându-se de umeri. S-au deschis Ușile Împărătești și părintele Pătrașcu a ieșit afară din altar. Nea Valeriu i-a dat cadelnița și părintele a cădit întreaga biserică. La polieleu se cântă Psalmul 135: „Lăudați pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui.” Și după fiecare stih din psalm se repetă: „că în veac e mila lui.” Și, după fiecare repetare, lui nea Valeriu îi izbucnea iarăși râul de lacrimi de pe obraji. „…Că în smerenia noastră și-a adus adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui.” „…Lăudați pe Dumnezeul cerului, că în veac este mila Lui.” Aliluia, Aliluia, Aliluia! cânta corul. Și plângeau amândoi.
Petrică a murit după nici jumătate de an. După vreo doi ani a murit și soția lui nea Valeriu. Au rămas neîmpăcați. Și nea Valeriu spunea la toată lumea, rotind năuc ochii în cap, că îi pare tare rău că nu a iertat-o înainte de a muri. Dar n-a știut că e pe moarte!
Nea Valeriu a murit după vreo zece ani – cum altfel? – în clopotniță. S-a înmuiat dintr-odată și a căzut ținând păpușile lui dragi în mâini. Era Postul Mare și în biserică tocmai se cânta condacul care se cântă în aceste zile: „Suflete al meu, suflete al meu, ridică-te. Pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie…”

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).