Nu am văzut niciodată ceva mai perfect

Stau cu băieții pe terasa unui hotel din Băile Govora, când mă sună Petru. Lucrează la Dedeman ca șofer; uneori, când au lipsă de oameni, mă ia cu el, dacă nu sunt prea beat sau nu am altă treabă. De obicei nu am, așa că îl aștept să vină. Între timp mai golesc o bere și ascult glumele răsuflate ale celor din jur. Înțeleg că Steaua lui Becali a luat bătaie de la Dinamo și că asta ar fi o treabă ce merită discutată. Prefer să plec cu Petru, chiar dacă nici asta nu e cine știe ce. Măcar în cabina lui e răcoare și mai văd una, alta. Odată am mers până la Sibiu să ducem niște saci cu var, ceea ce a fost destul de ciudat. Eu am rămas acolo câteva zile, voiam să văd muzeele. De dormit am dormit la Astra, nu la hotelul Astra, dacă există, ci la muzeu. Am găsit un pat într-o casă mare, ardelenească, iar pitită după șemineu o sticlă pe jumătate plină cu țuică.
– Ia uite-l și p-ăsta, bă frate, zice unul dintre bețivi, a parcat ca un bou.
Râd toți. Petru se dă jos din dubiță și-mi face semn să vin. Golesc sticla, pun niște bani sub ea și plec. Băieții nici nu mă salută. Altădată mi-ar fi aruncat niște măscări, dar astăzi e foarte cald și nimeni nu are chef de vorbe de prisos, mai ales că eu nu sunt sută la sută de-al lor, sunt un intrus, o vinitură, și ei mă tratează ca atare.
– Ia zi, mă ia Petru în primire imediat ce urc în cabină, azi cât ai băut?
Ridic din umeri, nu-i treaba lui.
– Bă, Sorine, las-o mai moale, nu-i nici doișpe.
Mare scofală, îmi vine să-i zic, doișpe, unu, zece, douăzeci, ce semnificație are? De ce ar avea vreo semnificație, când sunt toate la fel, niște cifre ce împart monoton timpul, viața…
– Ai ceva de băut? zic.
Mașina demarează, Petru dă din cap nemulțumit.
– Vezi sub scaun.
Mă aplec și culeg de acolo patru beri, legate între ele cu plasticul din fabrică. Sunt reci și-mi fac cu ochiul. Le pun înapoi. Asta e convenția. Uneori îmi dă și ceva bani, dar d-ăștia am și eu. Alteori mă duce la mall și mâncăm împreună niște căcaturi de care el e foarte încântat. Aripioare de pui, picioare de pui, capete de pui, piept de pui, ouă de pui, jumări de pui, ciorbă de pui, naiba să-l ia de pui. Nu știu ce-i place atât de mult la pui. Tot ce mănâncă el are gust rânced și miroase a medicamente.
– Azi avem de dus niște rigips la Robești, știi unde e aia?
Dau din cap că nu.
– E la mama naibii, taman în munți, unde a înțărcat mutu’ scroafa.
– Iapa, îi zic.
– Ce?
– Iapa. Vorba e unde a înțărcat mutu’ iapa, care de fapt e unde a dus mutu’ iapa adică și-a înțărcat dracu’ copiii sau și-a pierdut dracu’ potcoavele…
Tace, concentrat la drum.
– Dracu’ să te ia și pe tine, Sorine. Cine te poate înțelege?
Mă ia cu el de fiecare dată când trebuie să meargă-n țigănime. Romii îl înfricoșează, mai ales de când unul dintre colegii lui a fost fugărit de o familie furioasă că i s-a greșit comanda. L-au urmărit cu mașinile până în oraș, abia acolo l-au lăsat în pace. A doua zi și-a dat demisia și dus a fost. Nu știu de ce de mine se feresc. Nu aș zice că le e frică, nu le place să mă vadă. Când apar, tac din gură și se depărtează. Petru se simte atunci ca un rege, un rege fricos, care abia așteaptă să termine și să fugă.
– Tu ai văzut vreodată un ou de struț? mă întreabă el deodată.
Am ieșit de pe drumul național. Suntem undeva în zona rurală, drumurile s-au îngustat, nemarcate, pe margini sunt tot mai multe case netencuite, cu gardurile strâmbe, cu iarba necosită. Zăresc o bătrână cocoșată, cu hainele toate negre. Duce o găleată cu apă.
– Hai că avem noroc, îi zic.
– Ce? Ce noroc? Ce noroc e ăsta de trebuie să mergem la mama dracului? Fii atent, ia uite!
După ultima casă, pe dreapta, se vede un teren mare, mărginit cu plasă metalică.
– Fermă de struți, îmi zice Petru cu mândrie, de parcă ar fi a lui, și încetinește.
Are dreptate, văd mai multe păsări cum se apleacă și ciugulesc ceva din niște jgheaburi uriașe din beton.
– Tu-ți dai seama ce ouă gigantice trebuie să facă? Cât un copil, mă jur că e așa. Hai să furăm unul, îmi zice.
E tot surescitat. Naiba știe de ce. Încetinește și mai mult, se apleacă să vadă mai bine.
– Nu e nimeni, intrăm și ieșim. Am scule în spate de tăiat sârma. O tai tu că ai mâini mai puternice. Apoi intru eu, iau oul și pe aici ți-e calea!
– Pe aici ți-e drumul, îi zic eu, dar el nu mă aude.
Se întoarce spre mine și-mi zice:
– Tu-ți dai seama ce pizdă mare are o struță?
Câteva clipe rămân fără replică. Bănuiesc că de mult timp simțea nevoia să spună cuiva prostia asta. S-a nimerit să fiu eu.
– De iese ditamai oul? Eu cred că nici nu încape în frigider, unde să-l ținem? Oare să-l mâncăm imediat? Îl luăm când ne întoarcem, acum doar studiem locul. Tu ce crezi, au camere de supraveghere, eu zic că nu. Cine ar fura un ou de struț? Un bou am auzit, dar un ou de struț? Doar noi!
Râde pe înfundate, se crede foarte isteț.
– Struțele, îi zic eu, nu au fofoloancă, au cloacă.
Mă privește nedumerit.
– Cum adică?
– Au o singură gaură, îi explic eu, pe care se fut, se cacă, se pișă și se ouă.
– Cum pula mea? O singură gaură?
– Exact cum ți-am zis.
Îmi aduc aminte că trăiește în oraș și că, în general, e prost grămadă. Nici să bea nu știe.
– Păi și cocoșul?
– Ce e cu el?
– Și el tot o singură gaură?
– La ce ar avea nevoie cocoșul de mai multe găuri? Are o gaură și o pulă, îi zic eu.
– El pare mai normal. Să-mi trag una, se agită el brusc, nu mai mănânc în viața mea găini. Nici ouă. Nici cocoși! Păi și cum naiba se fut ei? Le-o trag găinilor în cur? Pe acolo ies și puii?
– Ouăle.
– Să mă ia naiba, cocoșii s-ar putea fute unul pe altul și nici nu ar sesiza diferența. Alt cur, aceeași distracție. Ți se pare normal?
– Tu vrei să furăm un ou de struț.
– Aia e altceva!
Bag mâna sub scaun, scot berile, rup una, o desfac, beau. Petru nu zice nimic. Pe lângă noi trece în viteză un Logan roșu, claxonând isteric.
– Ăsta-i clientu’, zice Petru, hai să băgăm tare.
– Să băgăm viteză, îi zic eu.
Mototolesc doza și iau alta. Discuția asta m-a epuizat.
– De unde știi că e clientul?
Mă șterg la gură. Mă mir, nu mă ceartă că am început să beau înainte de descărcare. Probabil că încă rumegă chestia cu gaura găinii.
– Am eu așa, al nouălea simț, îmi zice el și apasă pe pedala de accelerație.
– Al șaselea, îl corectez eu.
– Cum adică al șaselea? Eu știam că am opt și cu ăsta nouă.
– Simțul vizual, auditiv, olfactiv, gustativ și tactil. Cinci.
– Da de unde, îmi zice el, mai e și simțul orientării, al setei și al foamei. Îți zic eu, că știu!
Aproape că golesc și a doua doză când GPS-ul ne anunță că am ajuns la destinație. În fața unei porți larg deschise e parcat Loganul roșu. Lângă el, gras, brunet, transpirat și plin de praf, de parcă ar fi venit călare și nu cu mașina, e clientul.
– Ți-am zis? Ți-am zis. Uneori sunt și eu deștept.
Deschide portiera și discută ceva cu grăsanul. Mă dau jos pe partea cealaltă și îmi aprind o țigară. Pavel intră cu spatele în curte, unde mai sunt trei grăsani la fel de transpirați, bruneți și plini de praf. Toți se uită la mine lung, fără să zică un cuvânt. Desfac a treia doză și mă uit cum descarcă camioneta. Petru e față-n-față cu clientul, zâmbesc unul la altul, aud ceva de un bonus, de un cadou, de o reducere, îi las în ale lor. Lângă casa în construcție e alta mai mică, din care ies mulți copii și femei. Se uită spre mine, se înghesuie unii în alții pe două bănci din lemn, sprijinite de casă. Eu fumez, beau din bere și suflu fumul în sus. Deodată, cum stăm așa și ne uităm unii la alții, de după colțul casei apare un struț. Rămân nemișcat. M-a luat prin surprindere. Struțul mă privește și el, când cu un ochi, când cu altul, după care sare micul gard, ce separă curtea de grădină, se apropie de mine, se lasă pe vine și face un ou. Femeile înghit în sec și-și trag copiii spre intrarea în casă. Mă aplec, iau oul încă cald, îl pun la subsuoară și urc în mașină. Pavel urcă pe partea cealaltă și plecăm. Ca să nu-l vadă, îl bag sub tricou.
– Bă, frate, îmi zice el, hai că a fost bine. De la pățania cu colegu’, firma ne lasă să le facem cadouri. Un bax de cola, sau de apă minerală, chestii mărunte. Nici nu ai idee cât de mult se bucură oamenii ăștia când primesc cadouri, nu ți-ar veni să crezi până nu le vezi fețele! Tu pe unde ai fost, că nu te-am văzut… avem o înțelegere, doar zic.
Îl las să vorbească, e mulțumit că totul a decurs bine, iar atunci când ne apropiem de ferma de struți, scot oul. Frânează brusc, se apleacă și-l ia cu ambele mâini. Toată fața îi radiază fericire și neîncredere.
– Să-mi bag pula, zice el, nu am mai văzut niciodată ceva atât de perfect!

Daniel Timariu

Daniel Timariu a debutat în revista Helion cu povestirea Din lift. A publicat în revistele: Helion, Gazeta SF, Nautilus, Revista de suspans, Ficțiuni.ro, Știință & Tehnică, Zin, Iocan, Literomania și Familia. Volume publicate: Amețeli postlumice, (Eurostampa, 2017), Fete în roșu și alte povestiri polițiste, romanele urban-fantasy din seria Tenebre (ed. Tritonic). Este prezent în mai multe antologii, precum: Domino, Exit Plus: Povestiri de dincolo, Noir de București, Povestiri cu Dragoni, 3.4 povestiri, Schițe de iubire, Ciudatul caz al umbrelor, Cele mai frumoase povestiri SF & fantasy ale anului 2017, Antologia prozei românești science-fiction, Gastro NOIR, Noir de Timișoara, Castele de nisip. Volum de povestiri romance, Încotro, homo cosmicus?, Sub apa dragonului strâmb și altele.

dtimariu.wordpress.com