Poți să te odihnești de-acum.
Aș fi vrut să-ți scriu mai devreme, dar a trebuit să ajung mai întâi la convingerea că mi-ai pierdut complet urma și apoi să las cel puțin un an să treacă, ca o măsură în plus de siguranță. Doar știi cât de atent sunt la detalii și cât de prevăzător.
Te cunosc atât de bine, încât ar fi trebuit să-mi dau seama, fără să mai cercetez, că nu ai renunțat la vânătoare, nici măcar după ce șefii ți-au poruncit s-o lași baltă. Nu-mi fac iluzii că, în schimb, te-ar opri scrisoarea asta, dar merită să încerc. Am investit mai multă vreme în cursa noastră de-a șoarecele și pisica, decât într-o căsnicie. Ar cam fi cazul să-i punem capăt.
Nu-ți mai poate fi de niciun folos un detaliu ca ăsta, așa că ți-l spun: m-am căsătorit și urmează să am un copil. Îmi imaginez că ai fi în stare să verifici toate nașterile din următoarele luni, începând cu țările unde bănuiești că m-am stabilit. N-ar fi o idee bună. Ți-ar fi necesari o mulțime de ani să faci numărătoarea și te asigur că mi-am luat măsuri chiar și pentru o asemenea eventualitate.
Revin la ideea de bază: renunță. Dorința ca, în sfârșit, într-o anumită zi, chiar dacă ar fi ultimul lucru pe care l-ai face, să-mi pui un glonț în frunte sau în inimă (îmi imaginam că doar în felul ăsta se putea sfârși confruntarea noastră), nu ți se va îndeplini niciodată. Împacă-te cu ideea. Gata cu joaca! Încăpățânarea e o trăsătură folositoare în meseria ta, dar ți-a adus mai mult neplăceri și ți-a nenorocit sănătatea. Cerbicus – colegii nu puteau să-ți găsească o poreclă mai potrivită. Nu lăsa încăpățânarea să-ți arunce la gunoi și anii care ți-au rămas. Nici măcar concediile alea, reduse la minim (mai mult ca sigur ești obligat să ți le iei), nu le folosești ca să te relaxezi cum se cuvine. Anul trecut au reușit să te țină departe de birou doar cinci zile, în timpul sărbătorilor de iarnă. Iar în perioada aia, în loc să-ți vizitezi neamurile (nu pomenesc de prieteni, fiindcă știm amândoi că nu-i mai ai), sau să te distrezi în vreun fel, doar ai băgat bere în tine și filme vechi. Brando, Gable, Hepburn, Grant, Signoret, Heston, Gabin, Dietrich, Fonda… morți cu toții. Al naibii de deprimant! Dă-ți jos barba aia, care te îmbătrânește cu zece ani, programează-ți o vizită la frizer și fă puțin sport, cât să-ți revii în formă. Mai ai destul până să ieși la pensie. Încă mai există șanse să-ți găsești o femeie, doar pentru tine. Dar nu de la mine e nevoie să primești sfaturi despre cum să-ți trăiești viața, nu-i așa? Du-te la un psiholog, probabil că o să-ți spună aceleași chestii.
Tonul meu ți se poate părea ciudat. N-am corespondat niciodată într-un mod atât de personal. Ne-am comportat amândoi ca niște profesioniști, chiar dacă ne-am aflat la poluri opuse. Eu fiind atent să nu-mi scape nici cea mai mică greșeală, tu străduindu-te să descoperi dacă am făcut vreuna. A fost o perioadă intensă. Fiecare pândind mișcările celuilalt. Încercând să le ghicească. Am reușit să fiu aproape mereu c-un pas înainte.
Când zic aproape, mă gândesc în primul rând la cazul cu numărul opt, cel din noiembrie, ’97. Sunt curios cum ai ajuns atât de-aproape să mă prinzi. M-am gândit de multe ori la ce greșeală am putut face, dar n-am găsit nimic. Ai reușit, poate, să vezi un tipar (pattern, cum îi zic americanii), în ciuda faptului că tocmai asta evitasem până atunci? Din cauza asta, din momentul ăla, în loc să-mi aleg cu grijă următoarele victime, am lăsat zarurile să decidă în locul meu. Ți-am încurcat complet socotelile, nu-i așa?
Mai există un aproape, de care nu știi. 1999, ianuarie. Ultima victimă. O transportasem în portbagajul mașinii până la casa aia părăsită, lângă depozitul de cherestea, fiindcă acolo mi-aș fi putut face treabă fără să mă grăbesc. Teoria că aș fi prelungit chinul victimelor doar din plăcere, așa cum stă bine unui psihopat, nu e corectă. Când te grăbești, faci greșeli. Tocmai de aceea, v-am auzit izbind în ușă abia în momentul în care ștergeam lama cuțitului. Singura ieșire din cameră se afla acolo pe unde, în orice moment, aveai să intri împreună cu echipa de polițai, toți cu arme în mâini și gâdilici la degete. În felul ăla putea să se sfârșească joaca noastră. Încătușarea mea sau livrarea cadavrului meu ciuruit de gloanțe te-ar fi umplut de gloria mult-așteptată. Poate că asta ți-ar fi îndreptat viața într-o altă direcție. După un asemenea succes, aveau să vină și avansările. Mai multă stimă de sine, salariu mai mare… O partidă bună! Femeile ar fi stat la coadă. Te-ai fi pensionat devreme, iar acum ai fi călătorit prin toate colțurile lumii, cu o norocoasă lipită de brațul tău. Ei bine, ăsta ar fi fost un viitor foarte posibil, dacă eu n-aș fi găsit o scăpare în ultima secundă. Dacă ții minte, victima se afla întinsă pe-un cearșaf alb care acoperea, până la podea, ceva ce putea fi o masă ori o ladă. Din fericire, eu știam că era o ladă. Înțelegi deci, cât am fost de disperat, când acolo mi-am văzut singura salvare. Lada avea ușa pe lateral. M-am înghesuit cu dificultate, fiindcă nu era goală. Se aflau în ea tot felul de obiecte tari și colțuroase. Cât v-ați fâțâit prin cameră, mi-am ținut capul între genunchi, un braț întors la spate și-un picior îndoit sub mine. Mă durea tot corpul și simțeam că mă sufoc. Nu excludeam nici varianta ca vreun isteț să ignore regulile de-a nu atinge nimic până la sosirea criminaliștilor, dar nu atâta vreme cât prin preajmă te aflai și tu. Profesionalismul tău m-a salvat, Cerbicus. Eu făcusem greșeala că nu fusesem destul de prevăzător, tu greșeai gândindu-te că fusesem destul de prevăzător încă să mă aflu deja la mare distanță de locul crimei. Te-am auzit înjurând. Până atunci, nu știam cum reacționai când îmi descopereai victimele. „Futu-i! Prea târziu, futu-i!” Astea parcă erau cuvintele pe care le tot repetai. „Hai, cărați-vă dracului afară, le-ai strigat polițailor. Să nu atingeți nimic. Securizați casa și anunțați la secție.” Tu ai mai rămas câteva minute. Stăteai într-un loc. Îți auzeam doar respirația. „Futu-ți!”, ai aruncat încă o înjurătură, rostită ca și cum m-aș fi aflat în fața ta. Mi-a trecut prin minte că un simplu strănut ar fi putut pune capăt confruntării noastre. Imediat cu gândul ăsta, au și început să mă gâdile nările. Am continuat să respir pe gură. Ți-ai aprins o țigară. Și asta era să mă dea de gol. Nu suport fumul de țigară. Cumva, nici eu nu știu cum, am reușit să mă abțin să tușesc. Să nu te învinovățești că ai fost atât de-aproape să mă prinzi. Nu ți-ar fi făcut cinste descoperirea trupului meu înghesuit în ladă. N-ai fi primit nicio medalie pentru asta. Noroc chior. Toată munca de până atunci n-ar fi însemnat nimic.
Ai putea să mă contrazici, să-mi spui că te-ai fi lipsit de glorie atâta vreme cât eram pus într-o cușcă pentru restul vieții, dacă nu cumva i se descărca întâmplător pistolul unui începător, în timpul arestării, ori luam decizia mai târziu să mă spânzur cu pantalonii în celulă, ca o dovadă că-mi regret faptele (n-aș recurge, totuși, la un asemenea gest, decât dacă aș descoperi că sufăr de vreo boală incurabilă, care nu mi-ar aduce decât suferință, până în ultima clipă). Nu, să nu te învinovățești mai mult decât mă învinovățesc eu pentru că m-am lăsat surprins în situația aia. Căpătasem prea multă încredere în mine, devenisem neglijent. Asta m-a convins că trebuie să mă retrag, oricât mi-ar fi plăcut să-mi continui manifestul împotriva statului și a societății. Arătasem oricum lumii întregi ce aveam de afirmat. De la un anumit punct, continuam să o fac doar pentru propria satisfacție. Totul era mult prea intens ca să-mi permită să privesc situația cu detașarea de mai târziu, după ce ai plecat din cameră și am reușit în sfârșit să ies din ladă și să fug pe fereastra din baie. A existat, desigur, tentația să-mi aleg încă o victimă, ultima, de astă dată fără ajutorul zarurilor, dar până la urmă am renunțat. Nu de frică. A fost o vreme în care chiar m-am jucat cu ideea de-a te vizita într-o noapte și a te lăsa să mă oferi justiției pe care atât de mult (și de greșit) o preamărești. Abia după săptămâni de nesiguranță am ajuns la concluzia că dispariția mea bruscă era de fapt epilogul manifestului. Mă puteam lipsi de aplauzele spectatorilor.
Dar nu-ți scriu ca să-ți ofer explicații!
I-am cerut soției să nu mă deranjeze, pentru că vreau să compun o scrisoare. „Cui?” m-a întrebat, bănuitoare. „Unui fost coleg de muncă.” Intenționasem să-i spun că era vorba de-un vechi prieten, dar m-am gândit că te-ar fi jignit asocierea asta. În plus, te-am privit mai mult ca pe-un coleg decât ca pe-un rival. Tu ți-ai făcut partea ta de muncă, eu pe-a mea și, chiar dacă la prima vedere pare exagerat, am fost mai apropiați decât crezi. În ordine pentru a-mi face manifestul cât mai clar, aveam nevoie de cineva ca tine. De o persoană care să creadă fără rezerve în Bine, corectitudine, etică și toate idealurile astea mult-idealizate și prea puțin puse în practică. Eterna luptă dintre Bine și Rău. Dar ce se întâmplă când idealul împotriva căruia lupți se află cât se poate de departe de ideea de Bine? Aș putea fi numit Răul Absolut, dacă privim lucrurile din perspectiva asta?
Dar, cum spuneam, nu vreau să ofer explicații. Mesajul meu a fost clar. Revin, în schimb, la mesajul acestei scrisori. Bătălia s-a terminat cu multă vreme în urmă. Renunță! Încearcă să-ți continui viața pe care ai avut-o înainte de toate astea. Mă simt cumva dator să te asigur că o continuare a vânătorii ăsteia de unicorni, n-ar fi decât o irosire. Ai fi singura viață pe care aș regreta că am distrus-o, în această luptă a mea cu așa-zisul Bine. Ar fi, totodată, un sacrificiu inutil din partea ta. Complet lipsit de sens.
Uite, nu mă voi rezuma doar la a-ți da un sfat. Hai să cădem la o înțelegere. Știu că ți-e imposibil să renunți deodată la urmărirea mea, ca orice dependent, de altfel, dar măcar încearcă. Nu există niciun alt interes în propunerea asta, în afară de binele tău. Dacă nu vrei să mă crezi, pe mine oricum nu mă afectează mai mult decât de a-mi provoca o părere de rău. Ar merita să-mi faci în ciudă, pentru atâta lucru? Iată, totuși, propunerea. Sunt mai în vârstă ca tine – măcar detaliul ăsta ți-l pot oferi deocamdată, fără a mă pune în vreo primejdie. Dacă nu cumva te îmbeți și-ți zbori creierii, sau te îmbolnăvești grav din cauză că-ți neglijezi sănătatea, voi muri înaintea ta, oricât de bine m-aș întreține. Tot ce ai de făcut e să renunți la urmărire, să reînveți să trăiești. După ce voi muri, soția sau copilul meu vor fi instruiți să-ți trimită o scrisoare în care îmi voi dezvălui identitatea. Sigura condiție fiind ca scrisoarea să-ți fie înmânată personal. Rămânând în viață, numai în felul ăsta îți vei satisface curiozitatea sau îți vei putea clasa dosarele. Te asigur că nu există o alternativă. Sper că vei lua decizia cea bună, Cerbicus, și că următoarea mea scrisoare te va găsi sănătos.
Un text scris dintr-o suflare. Foarte interesantă perspectiva din care autorul scrisorii îl consideră pe Cebicus ”coleg de muncă”, în ideea că în viață fiecare se naște cu o ”vocație”. Singurul aspect care mă îngrijorează este că va avea un copil și deci există riscul ca răul să se perpetueze. Aici nu prea mai sunt nuanțe de gri ca în ”Fracturi”.
În ultima vreme, am suflu doar pentru mici sprinturi de genul ăsta. De aceea, „dintr-o suflare” e foarte bine spus :) Mulțumesc pentru semnul de lectură, Daniela!
Această tandră tentativă de consiliere și manipulare psihologică, foarte profy redată, îmi amintește de scrisorile unui criminal în serie, din romanul polițist al Agathei Christie, „The A.B.C. murders”, doar că acolo un cinic psihopat recurgea la un joc de-a șoarecele și pisica tocmai cu marele Hercule Poirot, care în cele din urmă îl gabjește printr-o stratagemă specifică lui.
Aici, psihopatul pare mai rafinat, psiholog mai bun, obsevator fin și, în mod surprinzător, sentimental. Cred că i-ar fi plăcut lui Poirot.
Ești constrâns, în multe situații, la tot felul compromisuri sau chiar la câte un troc suspect. Depinde de probitatea ta morală și densitatea deontologică pe care ți-ai dobândit-o în timp, dacă le accepți sau nu, ori cu ce scop sau preț le accepți.
Nu se știe dacă detectivul nostru va accepta propunerea (in)decentă a psihopatului sentimental, dar, din profilul lui moral, făcut la modul mai mult decât elogios de „el fugitivo”, am impresia că între cei doi nu va exista, vreodată, niciun fel de consens.
(Un typo în formularea „Hai că cădem la o înțelegere” 🤝)
ABC-ul l-am ratat, cu toate că în primii ani ai adolescenți citeam tot ce găseam cu Poirot, Holmes, Marple, Lupin, Maigret și personaje asemănătoare – asta până ce să-l descopăr pe Chandler. Sunt curios cum mi s-ar părea acum o carte cu Poirot și alta cu Marlowe. Le voi căuta prin bibliotecă.
„Propunere indecentă” – într-adevăr, poate fi privită și în felul ăsta. Mulțam pentru citire și pentru semnalarea typos-ului.
Excelent! Scris în stilul tău hemingwayan, clar și concis.
Clasica vânătoare din literatura polițistă detectiv > criminal nu are, de data aceasta, un sfârșit clasic. Făptașul nu e prins, nu poate fi prins, iar steagul alb pe care îl ridică acesta ajunge la detectiv din considerație „colegială” pentru starea lui de sănătate fizică/mentală. Dualismul între Bine și Rău este anulat atunci când între reprezentații acestuia trebuie să găsească un acord pentru a înceta să se încaiere. Mai ales când motivul pentru care au început să se lupte unul împotriva altuia nu pare a fi lipsit de sens, cel puțin pentru una dintre cele două părți.
Clar și concis – într-adevăr, ăsta a fost scopul aici. În schimb, au trecut atâția ani de când nu l-am mai citit pe Hemingway… Mi-e nițel dor, de ce să nu recunosc. Mulțam, Pavel!
Nu pot sa-ti dau reperele (dupa cite paragrafe) dar intii am avut impresia ca scrisoarea e a unei foste iubite care scapa dintr-o relatie nociva si dupa multi ani revine.. continuind sa citesc am crezut ca e de fapt „el” cel care ii scrie scrisoarea „ei” si deabia dupa aceea cind m-am lamurit despre ce e vorba mi s-a parut chiar si mai interesant.
Pe Liternautica, textele cu tenta politista au fost f putine dar interesante.
Unul a cistigat ultimul concurs:
https://liternautica.com/ultima-erectie-a-lui-sherlock/
Altul tot al tau:
https://liternautica.com/reconstituire-fisa-de-arhiva/
Altul al lui Grig Radu:
https://liternautica.com/collateral-damage/
(Mi-o fi scapat ceva?)
Interesant ce spui. Mai ales fiindcă nici nu m-am gândit la ceva cu tentă polițistă. Cât despre „indicii”, îmi recunosc vina – nu vreau să ofer toate informațiile deodată, prefer să fie descoperite pe parcurs :)
Mulțam de semn!
E foarte curajoasa perspectiva din care scrii, adica a trebuit sa te pui practic in pantofii unui personaj foarte negativ, care are insa mult cinism si umor si nici urma de mustrari de constiinta, regrete, toate cele, adica e o experienta foarte interesanta pentru un scriitor :-)
Personajele negative sunt uneori mai atractive decât cele pozitive. Cu atât mai mult, când încerci să te pui în pielea lor ca scriitor, cum spui :)
‘țam!
Un criminal in serie este preocupat de sanatatea investigatorului crimelor sale, ca nu cumva investigatorul sa moara inaintea lui insusi si astfel autorul crimelor (adica el, autorul scisorii) sa nu fie descoperit niciodata. Nu vrea sa ramana in anonimat, este felul sau de a se remarca in lume. Nu sunt consumator de literatura politista dar uneori ma prind subiectele, mai ales ecranizarile sau serialele tv. Uneori situatiile devin chiar amuzante atunci cand filmul prezinta o multime de crime, o parte sunt dezlegate dar altele sunt apoi complet ignorate, uitate, fiind prea multe (Crimele din Midsomer, unde numarul de victime este cu mult mai mare decat populatia satucului Midsomer, locul in care se petrec crimele. Humor englezesc!). Dar aceste detalii nu conteaza. Intotdeauna firul logicii politistului/investigatorului sunt atat de atractive incat unele nepotriviri pot fi trecute cu vederea. Si, bineinteles ca derularea subiectului se face din perspectiva politistului. In povestirea dvs. perspectiva se schimba. Relateaza criminalul. Deci nu este o povestire politista ci una criminala. Cum poti deveni un criminal? Nu ma refer la stari sufletesti limita in care omul ucide datorita trecerii intr-o stare, poate necunoscuta nici lui, in care isi descopera potentialul de ucigas, ci la crima cu sange rece, premeditata. O analiza pertinenta este Raskolnikov din Crima si Pedeapsa unde Dostoievski incearca sa convinga cititorul (si reuseste intr-o masura oarecare) ca oricine poate ucide. Nu am inteles de ce personajul dvs. a ucis. O fi un psihopat care s-a vindecat brusc si s-a lasat de ucis? Probabil, deoarece ultimele victime au fost alese aleatoriu, cu ajutorul zarurilor. Sau nu s-a vindecat pentru ca ultima lui bucurie, postmortem, la care tine foarte mult, va fi aceea ca se va sti cine este de fapt, ceea ce-l va scoate din anonimatul in care este obligat sa traiasca?
Nici eu n-am mai citit literatură polițistă de-o mulțime de ani. „Povestire criminală” – interesant concept. Dar, cum nu mi-am propus nici una, nici alta, mi-am permis ca unele detalii să fie înlăturate, pentru că nu-mi ajutau la ceea ce mi-am dorit să schițez aici. Suntem, într-adevăr, capabili de crimă, oricare dintre noi? Au trecut foarte puțini ani de când omul își făcea singur dreptate, de cele mai multe ori prin violență. Sau își arăta superioritatea, sau ucidea de frică, de foame, pentru a supraviețui etc. Pornirile astea au rămas, sunt ascunse în noi. Ce înseamnă câteva mii de ani, de când omul modern încearcă să își stăpânească pornirile astea, de când a devenit ierbivor (și pașnic), în comparație cu milioane de ani de sălbăticie? Dar am deviat… Voiam doar să spun „mulțumesc pentru elaboratul semn de lectură”.