Am plecat la Vulcanii Noroioşi. În formulă completă. Bolovanul anonimatului precum Colosul din Rhodos face de planton la uşa escapadei noastre. În Renault-ul Wagon al lui Hoyt stăm pe perechi. La volan, Hoyt alături de Natalie, în spate eu, Andrew şi Alexandru, înghesuiţi pe aceeaşi bancheta. La mijloc, Alina cu soţul ei. Alexandru îşi poartă mândria rănită ca pe o floare roşie la butonieră, inima îmi ticăie ca o bombă cu ceas în timp ce Andrew îmi pipăie coapsele cu o expresie şcolărească, de începător în ale amorului. În zona de refugiu, Alina şi Iulian îşi redescoperă pasiunea comună pentru discuţii pe tema eugeniei şi eutanasiei. Panglicarul de Hoyt o transformă pe Natalie într-o sfârlează, indesându-i insistent limbi pe gât ca un crăpcean languros. Alexandru pufneşte ca o locomotivă cu aburi, faţa lui e o roşcovă, cu pete albe marmorate, ochii negri – o eclipsă totală de Soare – ce mă face să mă gândesc la destinul bufonului Yorrick, la transhumanţă, la un toxicoman înrăit. Aerul meu pietrificat, corzile vocale angoasate îl anunţă pe Andrew că e vremea să îşi retragă misiunea diplomatică şi să îşi păstreze tentativele pentru un moment mai prielnic. Soarele ne mursecă cu dinţii lui ascuţiţi, pieile noastre stacojii de răcuşori bine fierţi ne ustură şi ne mănâncă. Aş putea să fac o omletă cu cât strat de piele mi-am găsit sub unghii. Ajungem şi cu mintea încă întreagă admirăm bulboanele. Hoyt ţine un speech într-o engleză aproximativ de baltă. ” Through this vessel, God gives us his annointment. Forgive but not forget. This is my holly fart. ” Alergăm ca nişte iepuraşi în toate direcţiile, ne aplecăm peste craterele băloase cu miros de sulf şi gâlgâiala lor de fântână de ciocolată. Alina şi Iulian dispar dintr-o dată. Curioasă îi urmăresc ca un copil care vrea să vadă dacă Moş Crăciun există cu adevărat. Într-un pâlc de copăcei zăresc topul Lolita Lempicka care atârnă mofluz ca un stindard abandonat. Cei doi şi-o pun cu mişcări călâi de astronauţi în derivă. Mă întorc pe coline. Andrew mă ia de mână. Mă asfixiez sub privirea lui fixă, de cioclu meditativ. Ochii lui de culoarea spirtului se opresc pe o bulă noroiasă. „Look here, this one is bubbling every second…Better than my Swatch!!”
Corpul nostru parcurge o mişcare retrogradă. Îmbătrânim, ne urâţim. Adulmecăm clipele ca pe nişte târfe triste, abandonate în hala de lucru al unui abator. Le eviscerăm cu părerea de rău a unui copil care îşi face puşculiţa praf pentru o plăcere vinovată. Ne sărutăm cu spaimele noastre, ne căţărăm pe versanţii fricilor noastre într-o perpetuă goană după clipa care deja ne-a părăsit. Suntem ciracii coerenţei universale dar ne păstrăm dreptul de a falsifica lumea. Suntem impostorii ultragiaţi ai propriei vieţuiri pripite. Când ne maturizăm, dezgustul şi lehamitea se transformă în copiii noştri legitimi. Fericirea rămâne pe drumuri, doar un copil din flori osândit la o veşnică pauperizare. În ceasornicăria elveţiană a destinelor atent făurite nu există un loc propriu pentru canonul fericirii. Inima ni se zdrenţuie c o hlamidă roasă de molii. Regatul nostru este iluzoriu.
Hoyt face drifturi pe asfaltul încins. Roţile pârâie ca nişte pepeni răscopţi. Natalie priveşte lacomă. Prin supapa ochilor absoarbe dansul maşinii bete, scrâşnetul metalic al încheieturilor. Pe ea, flecuşteţele astea o excită la culme. Nu ştii de unde poate sări iepurele şi, dintr-o dată, gata cu teama, cu frustrările. O moarte onorabilă. Dar nu are ea norocul ăsta azi. Cei de la restaurant îşi întind gâturile ca nişte broaşte ţestoase peste pereţii de glasvand, maţi până la 1 metru şi ceva. Praful stârnit se învârte într-o colonadă. Hoyt parchează maşina, coboară şi ca un uliu se repede asupra prăzii sale favorite. La naiba, nu poate să o lase pe curva asta să îşi facă mendrele cu el şi el să nu primească nici un drept la replică. Natalie mă ia de braţ şi intră în restaurant, urmată de Hoyt cu o privire tulbure în care se citesc deja smicelele unei uri apăsătoare. Pe rând, ceilalţi îşi fac loc la masă. Just chillin, guys. Andrew e în vervă. Waiter, maneleeee!! Şi se pune să danseze ca un nuntaş la nunta din Cana şi Galileia, pocnind din degete mai ceva ca o dansatoare de flamenco. Îl potolim pe dată spunându-i că asta e doar o bombă puturoasă cu lustrul unei antreprize fructuoase. No manele here, replică chelnerul vexat. Îşi reia aerul impasibil de antreprenor de pompe funebre. Comandăm ceva şi aruncăm priviri în jur. Câţiva turişti picniţi de căldură îşi fac vânt cu meniul. Trei curve locale aruncă priviri urduroase înspre masa noastră, cu rânjete de Joker şi siluete aproximativ acceptabile, de lamantini deşălaţi. Natalie îl priveşte coroziv pe Hoyt şi se gândeşte ce să mai inventeze că să-i menţină joystick-ul funcţional dar departe de arealul ei reproducător. Hoyt se gândeşte cum s-o parcheze mai repede într-un pat şi să îi arate ce înseamnă un bărbat adevărat. Cruise control. Andrew se gândeşte cum să îl ignore pe Alexandru a cărui insurecţie trufaşă de prim venit îl împinge într-un război civil. Alina şi Iulian se gândesc cum să se fută mai cu spor şi încep să sporovăiască despre Chirico şi Piccaso, atingându-şi picioarele pe sub masă. Alexandru nu gândeşte, cu o privire turmentată de Esterhazy trădat, îmi inculcă o vinovăţie tardivă. Eu mă sufoc în latenţa acestor duşmănii şi iubiri care îşi cresc exponenţial grămăjoara de resturi menajere, mă dezmierd cu o stare hipoacuzică, luna ne plombează pe toţi cu lumina ei galbenă. În final, fericirea e doar o masca mortuară.
O vizitez pe mama. Mama se lăbărţează pe canapea ca o pată de ulei cu obrazul cianotic plin de vase sparte pe care şi-l spoieşte probabil cu o bidinea care îi dă un aer lustruit de statuie greacească recondiţionată. Mama nu îşi mai iubeşte copiii. Noaptea visează râturi care o percutează ca nişte pikamere. Visează că îşi îneacă copiii într-un butoi de murături ca pe nişte pisoi abia fătaţi. În încăperea în care stă aerul fetid şi acru în care un pictor postmodern îşi înmoaie penelul pentru a desena ” o incizie chirurgicală făcută unui varicocel complexat”se transformă în otrăvuri dulcege. Transpiraţia ei miroase a muscat şi a naftalină. Alexandru se prezintă pe post de ibovnic întreţinător. Mama îl priveşte ca pe o icoană. Eu, îmi ţin în lanţuri mârşăvia, mă afund în propria minciună ca în nişte nisipuri mişcătoare. Îi aduc bomboane fine de ciocolată pe care le înfulecă cu o poftă nebună. Mor de invidie, ce mai. Mintea ei descompusă în care trecutul şi prezentul, subţiri ca două foiţe de ţigări, se confundă într-o succesiune graduală de imagini dezbinate, mă însoţeşte întru periplu insolit în propria mea viaţă extirpată. Alexandru îmi mângâie spatele, mă zbat ca un peşte care a înghiţit momeala, dar trebuie să fim convingători. Propriul meu escapism mă transformă într-un Dumnezeu atroce care îşi deapănă ficţiunile într-un ritm alert. Pentru celelate rude, programul e neschimbat. Dări de seama antreprenoriale, bilanţuri şi balanţe contabile.
Finalul? Parţial un fiasco. Am căutat pe google search un hotel. Din cele câteva care ne erau la îndemână, am ales unul. Am ajuns în jur de ora 11 seara. Hainele ni se lipiseră de noi, eram lipicioşi ca nişte hârtii de prins muşte. Am intrat şi am cerut 4 camere. Fireşte, Natalie era roşie la faţă ca un gogoşar. Hoyt i se hlizea peste umăr, cu o mutră neroadă. Spre ghinionul sau norocul unora dintre noi nu aveau decât trei camere libere. Andrew şi Hoyt s-au schimbat la faţă, dogoarea dorinţelor aprinse i-au calcinat pe loc în două grămăjoare de cenuşă. N-au prostestat. Pe moment. Cel mai bine le mergea celor doi însurăţei. Cu siguranţă şi-o vor trage ca nişte hamsteri toată noaptea. L-am înghiontit pe Alexandru care mi-a zâmbit condescendent cu o faţă penală. I am taking him to the girls room! Şi le-am făcut celorlaţi cu ochiul. Băieţii au protestat. No, no , his coming with us. Kmon laddy, enough is enough ! Fireşte, cum să primească el drepturi conjugale când cei doi machomani mai aveau puţin şi îl luau la bătaie numai pentru simplu fapt că ne respira prin preajmă. Ne-am retras fiecare în camera lui. Pentru duş şi evident, pentru somn, unii dintre noi. Peste o oră cineva ne bate în uşă. Deschidem. Cei doi cocoşi galici, belicoşi, împreună cu Alexandru, moale ca o cârpă de tafta, şi cele două trufe conturbatoare fonic, Alina şi Iulian. Alexandru, travestit în vocea congregaţională ne arată o sticlă goală de apă minerală. Jucăm sticla, târfelor!! Nu pe dezbrăcate, nu pe sărutate, pe…ştiţi voi ce !!! Am înţeles pe loc că băieţii vroiau să îşi scoată într-un fel pârleala. Duhneau a sex şi a punch cu ouă, a pileală, ne închipuiam mădularele strivite în chiloţii Lacoste ca nişte creveţi fierţi, impacientaţi, gata să fie dezghiocaţi din crustă. Ne-am pus pe jos, am dat drumul la aerul condiţionat. La prima învârtire a ieşit Alexandru cu Alina. Soţul Alinei s-a prins în joc. We have an open marriage. I don’t ask she doesn’t ask. Each one is aloud to do whatever. Alina, cu o faţă perplexă îşi bălăbănea sânii minusculi pe sub rochiţa de noapte creponată. S-a uitat la Alexandru ca la cel mai mare coşmar al ei. Alexandru, cu instinctele treze, îşi adulmeca prada. Nu era obişnuit să trădeze, dar acum simţea că trebuie să profite de oportunitatea ivită şi să îşi facă de cap. Au plecat în camera soţilor. Peste jumătate de oră, s-au întors. Am văzut că Alina mergea cu torsul puţin aplecat în faţă. Mi-am închipuit că îi băgase ” prăjina aia de nas numai bună de agăţat rufe” până în fundul uterului şi îi provocase o ruptură de menisc. Alte cupluri au mai fost : Alina şi Natalie, eu şi Hoyt, Iulian şi Alexandru. Hoyt m-a futut pe veresie cu graţia unui buldozer, în noaptea aia i-a plătit lui Natalie o poliţă straşnică.
A două zi, Natalie cu inima ei de peceneagă, minusculă cât un grăunte de nisip, se hotărăşte să îl indispună pe Hoyt. Se ia de braţ cu Iulian care, cu privirea lui stearpă şi libidinoasă, arată ca un inspector şcolar retrogradat din cauza unei acuzaţii de pedofilie. Lui Hoyt îi vine să îi cânte la oscioare ca la un ţambal. Pulifriciul de Andrew, cu freza lui de haimana punkistă salivează pe borderoul notei de plată, scoţând din buzunare un cataroi de bancnote străine. No euro here??!! That a shame….Ne vedem nevoite să plătim integral cazarea. Alina, ca să nu rămână pe dinafară, îl atacă pe Hoyt. Ouţele lui zbârnâie apoi cântă ca Sfinxul egiptean când suflă vântul prin găvane. Ne suim în maşină în noua combinaţie, Andrew se interpune între mine şi Alexandru. Natalie vrea să mai dea o tură până la vulcani. Hoyt îi stinge numaidecât entuziasmul. Eu tatai bătrân, eu obosit. Tu nevoie extinctor. Alina vrea să asculte muzică clasică. Hoyt îi face pe plac. În maşină răsună a 7-a de Beethoven.
„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.
Lasă un răspuns