Vineri am fost la serviciu. Nimic neobişnuit. E ceea ce fac în fiecare zi de luni-marţi-miercuri-joi-vineri. Ceea ce scotea vinerea asta mai în evidenţă era o întîlnire cu noul manager de curînd adăugat pe schema organigramei… tocmai în fruntea secţiei de Fiabilitate. Şeful meu direct este managerul laboratorului, la rîndul lui el raportează şefului mare, un guru în materie de optică la care raportează toţi conducătorii de proiecte de fiabilitate. Începînd de luna asta, şeful mare va avea un nou şef şi mai mare decît el iar acesta dorea să ne cunoască pe fiecare în parte prin intermediul unui interviu “faţă în faţă” de vreo jumătate de oră. Eu picasem vineri de la 1:30.
Aici trebuie să întrerup puţin povestea pentru a va divulga un amănunt esenţial în derularea evenimentelor de vineri.
Sînt un tip veşnic dezordonat şi iremediabil dezorganizat, genul de om care lasă totul pe ultimul minut: cu cît lucrul este mai important cu atît îl amîn mai mult. În plus, nu-mi fac planuri dinainte, ci acţionez pe moment. Mai mult, mă răzgîndesc în ultimul moment, fapt pentru care cineva apropiat deseori îmi reproşează “Ce-ai făcut, iar te-ai sucit?”.
De-a lungul timpului, felul acesta de a fi m-a pus în faţa unor situaţii care mai de care mai jenante, dar consecvent din fire, am refuzat să mă îndrept (fără să îmi pun întrebarea dacă o asemenea schimbare ar fi posibilă).
Revin. Vinerea, alături de miercurea şi lunea, este una din zilele în care pot juca fotbal la pauza de masă cu poliţiştii care au sediul central peste drum de noi. Între 12 şi 12:50 ne împărţim în două echipe şi alergăm după minge. La unu şi ceva eşti duşuit şi schimbat înapoi în hainele de serviciu şi începi să te gîndeşti frumos la week-end.
Vineri dimineaţă m-am gîndit că din păcate va trebui să ratez acest meci amical datorită nenorocitei de întîlniri cu marele şef – care fusese stabilită, cum spuneam, pentru orele 1:30 în biroul lui. N-ar fi picat bine: să facă cunoştinţă cu un tip roşu la faţă din al cărui scalp ţîşnea încă transpiraţia.
Totuşi, în ultimul moment (ce vă spuneam?) m-am răzgîndit, gîndindu-mă că era o zi prea frumoasă, poate ultima vinere însorită, şi că în defintiv puteam juca foarte frumos în poartă. În felul ăsta n-aş fi alergat prea mult, n-aş fi transpirat şi la 1:30 aş fi fost în faţa şefului purtînd o discuţie amiabilă.
Cum era de aşteptat, în ciuda planurilor mele, în poartă nu am stat decît zece minute, înlocuit (fără discuţii) de un coechipier care nu mai era în stare să alerge. Căldura era sufocantă, terenul era standard de o sută de metri şi – nepotrivirea naibii! –, ne strînseserăm mai puţini decît de obicei. Se juca opt la opt şi trebuiau acoperite spaţii ce păreau uriaşe.
Bref, am revenit la maşină transpirat la faţă ca Julio Iglesias şi roşu ca steagul din faţa ambasadei Chinei.
Şi aici au început să apară problemele generate de lipsa tricoului de schimb din sacul de sport. Mi se mai întîmplase să-mi uit prosopul, săpunul sau deodorantul – rareori toate deodată –, dar uitarea tricoului era o noutate iar faptul că se întîmpla pentru prima oară nu mă încălzea.
În locul tricoului ud de pe mine, aş fi purtat pentru întîlnirea cu managerul orice fel de tricou, inluzind probabil aici şi pe cel emblematic roş-negru cu semnele AC Milan, în fine, orice culoare, orice model, numai uscat să fi fost.
Am condus cele cîteva sute de metri cu geamul deschis, încercînd să mă zvînt puţin. Ajuns în parcare, în oglinda retrovizoare aţintită asupra propriului chip am descoperit o situaţie mult deteriorată: arătam ca după o baie fierbinte în cadă urmată de o saună! Deabia atunci mi-am amintit că am o minune de aer condiţionat în maşină. Mi-am lepădat tricoul (care se încăpăţîna să iasă greu, lipindu-se pe spatele umed) am schimbat setarea AC-ului de la pupitrul de comandă: să bată nu spre parbriz ci spre şofer (adică spre mine) iar în locul moderatelor 25C am cerut 20C, şi astfel, puţin crispat, am numărat cinci minute cu ochii pe ceas (eram în criză de timp). Din fericire, în zona în care mă găseam parcarea a rămas necirculată.
La 1:05 eram înapoi în clădire. În pas alergător, am verificat vestiarul meu din sala de gym dar nu am găsit tricou uscat nici acolo. Cerinţele nu mai erau aceleaşi cu o oră în urmă. Nu mai voiam un tricou curat, ci măcar unul uscat. Sincer să fiu, din disperare, acolo la vestiare mi-a trecut prin cap să împrumut tricoul unui coleg necunoscut – erau mai multe acolo, agăţate pe umeraşe. L-aş fi “probat” doar pentru întîlnirea cu managerul, apoi ar fi urmat să îl pun la loc. Mi-am dat seama că ar fi fost o prostie. Dacă, printr-o coincidenţă incredibilă aş fi nimerit tocmai tricoul omului cu care mă întîlneam? Dacă îşi recunoaştea mirosul de transpiraţie pe mine? (Trebuie să vă mărturisesc că din vedere îl cunoşteam de mulţi ani dar nu vorbisem cu el niciodată).
Reîntors în laborator am verificat pentru a nu ştiu cîta oară ceasul. 1:10. Deocamdată, singurul aspect pozitiv îl constituia temperatura scăzută din laborator – locul cel mai friguros din toată clădirea şi în ciuda acestui fapt, cum urcasem şi coborîsem repede pe scări, începusem iarăşi să transpir!
Tricoul nu mai era ud decît la gît – dar cît de ud! Era un tricou elegant, de bumbac gri cu o imitaţie de “tricoul alb pe dedesubt”. Cine mă cunoaşte, îl ştie pentru că îl port aproape în permanenţă, în afara cazului cînd e la spălat. Pentru ceilalţi: la mîneci şi la guler are nişte bucăţi “false” din alt material, de un alb imaculat, cusute pe dedesubt.
Am stat cinci minute în faţa unui ventilator, fără nici un rezultat. La 1:15 mi-a venit o idee salvatoare: am introdus tricoul într-un cuptor în care se aflau la testare (aşa numitul proces “de îmbătrînire”) nişte părţi componente. Temperatura era de 85C, constantă. Mi-am pus halatul albastru direct pe piele.
Puteam oare să mă duc în halatul albastru la întîlnirea de jumătate de oră?
Judecata raţională mi-a furnizat prompt răspunsul negativ.
La 1:25 am scos tricoul din cuptor şi ce credeţi că am descoperit spre stupoarea mea?
Era la fel de ud ca înainte. Fierbinte şi ud – adică jilav. Disperarea m-a forţat să caut alte soluţii. Nu mă gîndeam deloc la discuţia în sine cu managerul… asta căzuse pe planul doi. Mă gîndeam obsesiv cum o să apar la întîlnirea cu el. Cum voi intra la el în birou, cum vom da mîna şi privirea lui se va fixa pe pata umedă de pe tricoul meu.
Atunci mi-au căzut ochii pe un bloc de aluminiu de mărimea unui fier de călcat, (avea şi suprafeţele perfect şlefuite, fapt ce a facilitat şi mai mult asemănarea) care se afla în cuptor – prin urmare una din piesele testate. Am intrat într-o cameră adiacentă numită camera motoarelor (unde se intră foarte rar) iar acolo, ţinînd blocul de aluminiu printr-o mănuşă de protecţie, am început să-mi calc de zor tricoul. Eram la bustul gol, cu ochii pe ceas, şi mă rugam să nu deschidă colegul meu Barry uşa din întîmplare. Naiba ştie ce ar fi putut crede.
La 1:35 (deja hotărîsem că pot întîrzia 7-8 minute) primesc un mesaj pe mobil din partea managerului:
“Scuze, sînt în întîrziere!”
Cu promptitudinea care mă caracterizează (şi care mă însoţeşte şi cînd mint) am răspuns de acolo, din camera motoarelor:
“Am observat! Nici o problemă, revin într-un sfert de oră.”
Şi un sfert de oră mai tîrziu, intram în biroul lui.
Nu cunoşteam decît un amănunt neobişnuit din biografia tipului – dar era un punct bun pentru de a porni o conversaţie, şi asta pentru că de la bun început plănuisem să fac în aşa fel încît să vorbim cît mai puţin despre muncă, proiecte şi tehnologie – nu este punctul meu forte!
Punctul meu forte sînt poveştile… am spus asta multor prieteni: Singurul motiv pentru care nu mă dau ăştia afară din companie este pentru că le spun poveşti distractive şi-i fac să rîdă.
Întîmplarea face deci că o colegă (habar nu am de unde aflase) îmi spusese despre noul manager că la începutul carierei petrecuse cinci ani în cadrul armatei. E de la sine înţeles că am început să-i vorbesc despre experienţa mea “de armată” din România. Am simulat surpriza cînd m-a întrerupt, brusc însufleţit, să-mi spună că făcuse şi el armata şi încă mai mult timp decît mine.
“Cinci ani! N-aş fi crezut… nu ai aerul marţial de fost cadru militar… cu ce grad ai ieşit?… eu sublocotenent în rezervă… am făcut şi arte marţiale vreo şapte ani… cum şi tu? Copiii tăi practică şi acum? Ai mei nu sînt genul, din păcate…”
Jumătate de oră mai tîrziu ne-am despărţit buni prieteni şi fără să fi discutat deloc despre serviciu.
Cît despre transpiraţia care a continuat să ţîşnească din mine în primele cinci minute ale întîlnirii (probabil din cauza frecuşurilor şi a stresului prin care trecusem datorită tricoului buclucaş) se potrivea foarte bine în povestea cu armata, artele marţiale şi “cadrul militar în rezervă”:
– Îmi cer scuze, în general fac jumătate de oră de jogging la pauza de masă… ştii să mă păstrez în formă.
Şi acum că textul s-a terminat, un pre-anunţ.
Fiţi pe fază, în curînd vom anunţa un nou concurs LiterNautica. Premii în bani, ca de obicei. Locul unu, doi şi trei, ca şi data trecută. Cercul va fi ceva mai restrîns – deocamdată nu pot da mai multe detalii.
Intenţionăm ca de data aceasta să-l facem cu tematică şi mi se păruse o idee făină ca tematica să fie descrierea unei zile obişnuite din viaţa voastră şi să fi fost stilul scrierii sau spiritul vostru de observaţie (sau ambele) cele care să fi dat valoare/frumuseţe textelor voastre. Dar mi s-a atras atenţia că e imposibil de ştiut dacă toţi participanţii vor fi destul de oneşti încît să nu inventeze fapte care nu s-au petrecut. Ceea ce ar dezavantaja pe cei care respectă regula. Oricum… rămîne să hotărîm regulile, tematica şi să stabilim detaliile în cursul săptămînilor viitoare.
P.S. De-asta scrisesem textul de faţă… pentru a da startul ☺
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Mi-a plăcut! Eu mă gândeam că ” șeful cel mare” întârzia că nu își găsea și el un tricou uscat :)))))))
Nope! „Noul mare sef” fusese la restaurant sa ia masa de prinz cu alti sefi.. Vinerea cred ca jumate din companie iese la restaurant la 12:00.
As mai chat-ui cu tine dar unde crezi ca plec acum?
La fotbal! :)
Merci de trecere..
Referitor la pre-anunț: Nu poți impune unui scriitor să înceteze să inventeze lucruri. Până la urmă, sunt foarte puțini cei care relatează despre fapte care s-au petrecut cu adevărat și care sunt sută la sută reale. Ironia, fantasticul se realizează deseori inventând. De fapt, scriitorul abil ar trebui să fie în stare să combine, într-un mod cât mai omogen, realul cu fantasticul. Aceasta este părerea mea. :)
PS: Liternautica: singurul site de cultură al cărui director (Alex D. să mă corecteze dacă greșesc), deși a fost publicat la cea mai renumită editură din țară, nu numai că ”se coboară” printre autorii de pe site pentru a le da sfaturi directe pe texte, ci pune bani din buzunarul propriu pentru a le susține creativitatea. Dacă fiecare liternaut ar fi dispus să comunice și să întrețină (nu mă refer la partea financiară) atmosfera de pe site, probabil că am lua un premiu pentru cel mai activ site din branșă. Spun asta pentru că toți utilizatorii devin brusc foarte activi în preajma și pe durata organizării unui concurs, pentru ca mai apoi să cadă, până la organizarea următorului, într-o somnolență de basm.
Eu cred ca marele ghinion este ca site-ul a aparut prea tarziu, daca aparea cu cinci sau zece ani in urma, ar fi iesit imediat in evidenta. Si mai cred ca lumea are nevoie de timp sa se convinga de seriozitatea si avantajele acestui proiect. Eu unul sunt recunoscator sa fac parte din echipa. Nu activez atat de mult pe cat mi-as dori, dar o fac. Daca fiecare ar misca macar cate putin, poate ca ar disparea impresia de nepasare a perioadelor dintre concursuri. Scuze daca am deranjez pe cineva prin vorbele mele.
Sunt de acord cu Pavel Nedelcu – imaginatia este esentiala pentru un scriitor, daca redai realitatea asa cum o vezi nu prea mai este vorba de creativitate.
Site-ul are nevoie de efervescenta, care din pacate, intr-o lume pragmatica, ca cea de azi, nu se poate obtine decat prin oferirea anumitor stipendii care sa incurajeze scrisul, fie si prin concursuri cu premii in carti, nu neaparat in bani. In acest sens, cred ca se pot organiza mai des concursuri, fie si lunar, prin bunavointa unor sponsori – edituri, librarii online etc., in schimbul publicitatii. Probabil ca in acest fel, activitatea de pe site ar fi constanta.
@Pavel Sa raspund pe rind… non-fictiunea ar fi o metoda buna, un exercitiu excelent pentru a „scoate” unii dintre autorii care au activat pe site din tipicul repetarii anumitor subiecte „fantastice”.
Ce genuri ar putea intra aici? MEMOIR, BIOGRAFIE, SCHITA UMORISTICA, ESEU, JURNAL DE CALATORIE, sau chiar JURNALISTICA.
In timp ce povestea TREBUIE sa fie reala compusa din fapte care AU AVUT LOC, compozitia transmite mesajul prin TEHNICI LITERARE cum ar fi INTRIGA, DECOR, DIALOG, REFLECTII PERSONALE, samd.
Peste tot in lume exista concursuri de genul acesta. In engleza ii spune Creative non-fiction.
In continuare cred ca ar fi o idee faina…
Despre site. Merci mult pentru aprecieri. Adevarul e ca i-am dispretuit toata viata pe cei care din diverse „motive” (intemeiate sau nu) isi tin nasul pe sus. Cu atit mai putin as avea de ce sa ma postez eu pe mine pe un piedestal cu 10 cm mai sus „cocotat” (pe ce? :) ) pe un roman aparut acum doi ani intr-un tiraj de 800 de exemplare din care inca zac exemplare prin librarii.
Scrisul e o ocupatie frustranta.. trebuie sa fii ca un catir: tragi din greu intr-o directie in care nu se vede nimic si cu toate astea continui. Eu nu-i pot invinui pe cei care nu sint „prinsi” de chestia asta cu literatura sau pe cei care s-au introdus atunci mai la inceput ca entuziasti – un entuziasm care i-a parasit dupa citeva saptamini -, pentru ca mereu imi spun: eu sint cel nebun, nu ei! :)
In ultimul rind… sa nu uitam ca desi activam in „virtual”, este un virtual romanesc… plin de inchistari si contradictii.
@ Ernesto
„bunavointa unor sponsori – edituri, librarii online etc., in schimbul publicitatii.”
Iti dau dreptate dar lucrurile sint mai complicate decit crezi. Arunca o privire pe site-uri care fac asta: hyperlit ca are trei ani vechime sau bookhub care s-au lansat imediat dupa noi (doua exemple, dar sint o groaza). Vei vedea ca lauda cam tot ce apare. Sponsorii vin cu obligatia de a da cadou cartile lor, indiferent daca sint bune sau slabe. Corect este sa procedezi cum facem noi: ofera bani si lasa omul sa-si cumpere ce vrea el.
Am avut de curind o astfel de oferta de parteneriat din partea unui site.. book-land.ro pe care am refuzat-o dupa ce am analizat site-ul respectiv. Era o dezorganizare totala acolo, nu ma puteam asocia cu ei.. desi da, propuneau carti in schimbul reclamei. Vindeau carti si muzica. La categoria „Jazz” era un singur album de… acordeon, muzica lautareasca :) Un roman gratuit pdf dar la care se incarcau numai primele 20 de pagini. etc, etc.
In momentul asta exista o singura editura mica dar „coltoasa” cu care as face parteneriat.
Cum spune si Damian, nici noua luni de la lansare. Doua concursuri destul de mari. Un al treilea in pregatire. Trei luni am avut „extragerea lunii” 200RON in carti destinata celor care comentasera/publicasera texte.
Mda, e trist ca site-uri precum elefant.ro sau alte librarii online, cu profituri marisoare, nu pot rupe de la gura, cativa lei pe luna, pe care sa-i arunce pe vouchere de sponsorizare, caci intr-adevar, una e sa-ti poti cumpara ce carti vrei tu, in marja unei anumite sume, si alta e sa-ti fie bagate pe gat niste carti pe care nu le cumpara nimeni…
Oricum, apropo de concursuri.. este unul sf in desfasurare chiar acum cu data limita pina la 1 octombrie. Voiam sa pun anuntul asta pe Forum, pentru iubitorii de sf dar imi scapa numele site-ului. Incepe cu H. Poate stii tu.
Si.. alt pre-anunt.
Am trimis simbata un e-mail „la plesneala” lui Andy Weir, autorul cartii Martianul (si filmul care vine in cinematografe acum are scenariul dupa cartea lui).
Ceream un mini-interviu si aveam deja intrebarile scrise.
In mai putin de doua zile gagiul imi trimite direct raspunsurile :)
Mai am sa le traduc :)
Helionsf cumva? Fain, nu stiam de el, o sa arunc o privire pe acolo, sa vad care e treaba. :) Filmul e facut de Ridley Scott parca, nu? Oricum, un asemenea interviu banuiesc ca nu se obtine chiar asa usor. Felicitari!
Exact, Helion. Mai sint 2 saptamini. N-am suspiciuni asupra jurizarii, cum mediul literaturii sf trebuie sa fie mai pragmatic si probabil mai evoluat :)
Da, Matt Damon rol principal si Ridley Scott regizor.
Din contra, l-am luat foarte usor. Merci!
Inspiratie, daca te apuci de textul sf. Mai lung ca la noi.. vreo 3000 de cuvinte. Dar si premiul e un pic mai mare :)
E posibil sa ma apuc, deja am o idee, inspirata de realitate, dar care poate trece lejer drept SF. Multumesc! :)
Atenție! Pt concursul SF sunt 30.000 de semne tipografice! Spor! Cât despre ” o banală zi din viața mea” să văd ce-mi stă scris printre zile :)))
Ps: Super cu interviul, acum trebuie să devorez cartea aia…
Am mai facut ceva „sapaturi” pe net, si am ajuns la concluzia ca acest concurs organizat de Helion e doar o gluma proasta. Pai cum sa fie altfel un concurs la care premiul intai nu s-a mai acordat de vreo 8 editii (fiind folosit doar in scopuri de marketing probabil)? Asta ca sa nu mai zic ca celelalte doua premii se acorda de obicei ex-aequo la cate o duzina de participanti. Mda, dezamagitor, o susa romaneasca si atat. Daca am eu informatii gresite, va rog sa ma corectati.
Ce aiureala! La cit de mult se scrie underground (adica pe net, fara sa fie publicat) si la citi tipi/tipe valorosi am observat ca exista in mediul asta.. mi se pare nesimtire sa nu dai premiul nimanui timp de opt editii. Daca asa este, cum spui tu, pentru ca nu am informatii. Dar sa nu uitam ca asa a procedat si Cartea Romaneasca cu acel concurs roman debut. In final au spus ca nici un manuscris nu se ridica la nivelul asteptarilor – asta anul trecut. Cel pe care am avut eu norocul sa-l cistig (Humanitas/Unicredit), din cite stiu, s-a desfiintat in 2014. N-am urmarit anul asta. Acum toata suflarea asteapta marele raspuns din partea editurii Univers, care a declarat mare schimbare mare: incep sa publice autori romani. Concursul de manuscrise in desfasurare, rezultatele in septembrie (spuneau asta in vara). Acum e septembrie.. Nu vreau sa trag concluzii pripite.. si totusi.. cum spui.. mult, mult zgomot.. nu suna asta a publicitate gratis? Dar ce publicitate de prost gust!
Părerea mea băieţi, este că singurul mod de a afla este trimiţind texte bune la concurs.. observ ca acolo nu se specifică componenţa juriului cum a fost la voi. La fel, nu văd „textul câştigător al ediţiei precedente este…” un semn că ce spune Ernesto e adevărat. Şi totuşi…trebuie aplicată prezumţia că sînt cinstiţi, ca totul e pe bune. Altfel unde ajungem? :)
De-abia astept sa citesc interviul cu autorul Martianului, sper sa nu pierd articolul printre mii de lucuri. :) Cat despre concursuri la Helion, am trimis si eu ceva in trecut, dar nu am primit raspuns, ca in multe cazuri, nici nu pot spune daca textul a fost citit sau nu. Oricum, textele mele nu au de-a face cu interesul general, asa ca amintesc de vorba unui om pe care-l stiu, „important e sa participi”. :))
Legat de concursul Liternautica, asta face „discriminare” in randul celor cu memoria scurta, sau celor care pur si simplu uita repede detaliile de factura lumeasca, fiindca viata lor e intre vis si realitate. Nu e un repros, sa stiti, doar ca mi s-ar parea amuzant sa vin si eu cu un text la tema asta si sa vorbesc despre o zi in care am uitat tot ce mi s-a intamplat. :)) Nu o sa fac asta, altfel ar fi fost rost de un spoiler.
Foarte simpatică povestire. Simți stresul crescând gradual, odată cu încăpățânarea tricoului de a se usca. Bine redată prejudecata aparenței și a felului în care trebuie să se prezinte o persoană, care lucrează în mediul corporatist.
În ceea ce privește proza scurtă, sau nuvela, mie personal îmi este în principiu mai ușor să scriu un roman (deși nu am scris decât unul până acum), decât să mă lupt cu menținerea intensității și a ritmului într-o povestire/nuvelă – mai ales când mai am și limitarea la un anumit număr de cuvinte – ceea ce este normal într-un concurs. Atenție totuși cu inspirația din realitate – mie mi se pare mai puțin important dacă scriitorul a trăit întâmplarea respectivă, sau și-a imaginat-o pur și simplu. Nu contează dacă s-a petrecut în realitate, atâta timp cât este bine scrisă. Este importantă povestea în sine, dar este și mai important felul în care este spusă. De multe ori un scriitor combină trăsăturile unor persoane cunoscute pentru a crea un personaj inedit. Eu am fost uimită când Gabriel Garcia Marquez a spus că lumea îi iubește romanele crezându-le ficțiune, dar surprinzător, toate scrierile lui au fost inspirate din viață și din întâmplări trăite. Iată și ce spunea el referitor la scrierea unei proze scurte/nuvele:
””Efortul pe care îl implică scrierea unei nuvele este la fel de intens cu cel al începerii unui roman, unde totul trebuie să se definească din primul paragraf, structura, tonul, silaba, ritmul, lungimea și uneori chiar personalitatea unui personaj. Restul este doar plăcerea de a scrie, cea mai intimă și solitară plăcere pe care și-o poate imagina cineva, iar dacă restul vieții tale nu ți-l petreci corectând romanul, este pentru că aceeași rigoare de fier de care ai avut nevoie la începerea cărții, se impune și atunci când trebuie să scrii sfârșitul. Dar o nuvelă nu are nici început, nici sfârșit. Ori e e bună, ori eșuează.”
@ Daniela
Da, frumos citatul lui Marquez si intr-adevar am citit si eu un alt citat celebru (imi scapa autorul) care mergea mai departe, sustinea exact ce spui tu: este mai dificil sa scrii 10 povestiri scurte insumind 150 de pagini decit un roman de 150 de pagini. Marquez.. merita citita cartea autobiografica „Traind pentru a povesti”. Intelegi mai bine formarea universului din 100 ani de solitudine si de unde a luat ingredientele. Imi amintesc de acolo (citat inexact) copil fiind il intreaba pe bunica-su „Ce este oceanul” iar bunicul raspunde: „Ei.. e un riu la care malul celalalt nu se vede”. Cred ca el o spune mai misto acolo :)
Eu vad romanul ca o increngatura de povestiri scurte insailate intr-o poveste mai mare. Cred ca daca poti scrie un roman (bun) implicit poti scrie o povestire scurta in timp ce opusul nu e intotdeauna valabil pentru ca la roman iti trebuie rabdare si continuitate, pastrarea stilului, anumita ordine cronologica, intr-un cuvint o mai mare complexitate care necesita mai multa planificare.
@ Gina
„viata… intre vis si realitate” imi place ideea. Cu propozitia asta in cap am scris al doilea roman al meu :) Da, este posibil sa descrii o zi banala de week-end, petrecuta in pijamale, dormitind pe o canapea printre vise :)
Autorul Martianului.. am ajuns la el cautind raspunsuri la intrebarea „este ok ca un scriitor sa isi dea romanul pe gratis”? Mie mi se pare aberant dar tot facind documentare la ult. articol (Fapt: librariile se imputineaza) am dat peste stirea asta.. ca tipul si-a dat cartea pe gratis. De aici s-a nascut o intrebare (mai multe) la care numai el putea raspunde. Asa ca i-am trimis un email :)
Uitasem asta cu oceanul ca rau al carui mal nu se vede… Ce frumos! Multumesc de reminder. Apoi, la sugestia pentru mine, stii, eu lucrez de-acasa, niciun weekend nu-i banal, nu am program, fapt care ma determina sa am oricand ceva de facut… Oricum, astept sa faceti concursul, sper sa fiu prin zona si sa gasesc o vreme de scris dupa ce se anunta, chiar va fi un test interesant pentru mine sa caut sa vorbesc despre realitate fara metafore care duc la fictiune. :))
Cu placere! Da, imi plac chestiile astea simple, imposibil de inventat, in general de genul celor spuse de copii sau de batrini. Imi aduc aminte de o batrina din sat blestemindu-si sotul care pleaca la bautura in loc sa stea sa o ajute la treaba: „Duce-te-ai de unde nu poti sa te intorci!” Ce frumos! (sau ce urit :) ).
Ce-mi place sa vad ca exista interes! Oricum, va fi ultimul concurs LiterNautica de anul asta.. iti dai seama ce mi-ar place si mie sa iau parte daca n-as fi incurcat cu.. organizarea :) Dar pregatesc la rindul meu texte pentru doua concursuri „externe” :)
Pentru a nu exista confuzii: noul concurs va fi unul „intern” (ca recompensă pentru utilizatorii care-au activat cât de cât de-a lungul timpului pe site – nu ofer mai multe detalii deocamdată), un fel de joc foarte antrenant, cu temă, subiect, personaj central trase la sorți pentru fiecare participant în parte. Pentru cine se va simți în stare să facă față provocării, desigur.