O vizită în România – partea a VII a

Deși ne grăbisem foarte tare am ajuns totuși vreo cinci minute mai tîrziu. Bisericuța cu pricina s-a dovedit a fi o capelă mică înghesuită între o bancă și un bloc iar dacă doamna aceea nu ar fi stat pe trotuar să ne aștepte am fi trecut pe lîngă bisericuță fără să o observăm.

Pe ea am recunoscut-o imediat nu era greu, avea o față ca și cum toată lumea o jignise dar mai tîrziu mi-am schimbat părerea. Ne-a întîmpinat foarte prietenoasă însă într-un fel distanțată și bănuiam că nu o să-mi dea nici un tablou. Mi-a spus că unul din tablouri este la băiatul ei acasă și vom merge acolo să-l vedem. Pe drum mi-a povestit că și băiatul ei este foarte bolnav și stă mai mult la ei acasă. Soțul ei fusese un ziarist foarte cunoscut la Casa Scînteii iar băiatul urmase același drum. Toți au fost și mai sunt și astăzi adepți înfocați al vechiului regim iar după căderea lui Ceaușescu au pătimit mult. Băiatul lor a fost într-o noapte atacat mișelește – ea bănuia că probabil de cîțiva susținători al noului sistem – a fost bătut și atît de rău lovit la cap încît nu și-a mai revenit niciodată la normal. Acum era handicapat iar mie îmi era milă de ea înțelegînd că are doi bărbați acasă care dăduseră în mintea copiilor.

Ne-a spus că vom lua autobuzul și vom merge trei stații. Noi ne cumpărasem deja cîteva bilete pentru transporturile în comun și puteam cutreiera Bucureștiul cum vroiam. Ea fiind la vîrsta de pensie avea voie să meargă oriunde pe gratis. Un aspect foarte interesant și de bun exemplu pentru alte țări cum ar fi la noi unde transporturile în comun sunt extrem de scumpe. Bineînțeles că și pensionarii plătesc la noi același preț sau în unele cazuri ceva mai puțin dar nu mult mai puțin.

Ne-am suit într-un autobuz iar soțul meu s-a ocupat să valideze biletele. Noi două ne-am dus în spate pălăvrăgind tot timpul. Soțul meu căsca între timp gura pe geam. La un moment dat au venit direct spre noi două tipe înalte și solide cu părul scurt, îmbrăcate în fuste strîmte, în cizme lungi negre și extrem de masculine.

Ne-au spus să arătăm biletele.

I-am spus soțului meu să le scoată ca să le putem arăta.

Una din ele s-a uitat la bilete le-a învîrtit cu repeziciunea unui scamator pe fereastra automatului de validare, le-a hîrjîit de două ori încolo și încoace spunîndu-ne că sunt validate doar pentru o singură persoană.

Nu am putut nici măcar să descifrez ce spunea automatul că ea deja a pocnit biletul pe față și pe dos postîndu-se în fața noastră încît nu vedeam nimic.

La început nu am înțeles exact ce vroiau iar fața soțului meu care nu înțelesese nimic era numai zîmbet.

I-am tradus că suntem probabil bănuiți că mergem pe blat. El s-a agitat tot spunîndu-mi că a făcut cu biletele exact ce a făcut și altă dată.

Ele ne-au contrazis, doamna țopăia pe lîngă noi că trebuie să coborîm iar tipele ne-au însoțit. Trebuie să menționez că ele nu au mai controlat pe nimeni în autobuz, veniseră înspre noi de parcă ne așteptau.

În stație ne-am întins iar la vorbă, nu aveam nici o dovadă, autobuzul plecase iar tipele o țineau morțiș că au dreptate. Doamna care era cu noi s-a revoltat în gura mare spunînd că noi nu suntem de acolo și să ne lase în pace.

-Da dar vorbește românește cum nu este de aici a mai spus una din paznicile masculine. Ce rost avea să despicăm firul în patru, nici prin gînd nu-mi trecea să le explic lor ce și cum, ne-au spus că trebuie să plătim 500 de lei, sumă la care doamna a sărit iar cu gura spunînd că este o nerușinare.

Eu mă uitam la ele și într-o secundă am avut viziunea unor păzitoare de penitenciar cum stăteau acolo cu picioarele răscrăcărate în cizmele negre, le mai lipsea un pistol.

Am simțit o silă de nedescris, nu vroiam să le mai aud sau să le văd, le-am dat banii și pentru prima oară m-am enervat în așa măsură încît le-am șuierat încet, luați-vă banii și dispăreți, nu mai am chef să mai discutăm.

Nici nu le-am mai cerut să se legitimeze, ce rost avea, am urît întotdeauna să mă cert și în nici un caz cu așa persoane. M-am întors pe călcîie, o oboseală mă cuprinsese, îmi dădeam seama că nu totul este așa cum încercam noi să vedem.

Mare dreptate a avut Einstein ! două lucruri sunt infinite, universul și prostia omenească!

Mai tîrziu ne-am luat alte abonamente care erau valabile pentru două săptămîni fără să mai trebuiască să gîdilăm automatele acelea și fără să ne mai temem că cineva ne va duce de nas.

Am mers o vreme în tăcere cu doamna aceea care din cînd în cînd se revolta, bombănea și încerca într-un fel să se scuze deși ea nu avea absolut nici o vină.

Am încercat să schimb discuția iar ea mi-a povestit că locuia în zona Parlamentului avînd un apartament într-o clădire care se numea Casa Scriitorilor sau Casa Ziariștilor, exact nu mai știu. În orice caz era într-o zonă nobilă cum ne-a dat ea de înțeles. Ce folos – în gîndul meu- dacă toată ziua ștergi la nas doi handicapați iar viața nu-ți mai oferă nici o satisfacție. O compătimeam.

Ajunsesem pe o stradă unde se aflau blocuri cu trei etaje care arătau foarte îngrijite.

Am intrat într-un bloc iar ea mi-a spus că acolo în hol fusese băiatul ei atacat într-o seară pe întuneric, lovit mișelește pe la spate și bătut pînă a căzut inconștient rămînînd fără ajutor multă vreme. Fiind descoperit prea tîrziu se pare că loviturile la cap au afectat mult creierul.

Am urcat în tăcere cu liftul la etajul doi și am întrat într-un apartament care emana părăsire și o neglijență voită și care avea un aspect foarte studențesc.

Sufrageria era plină cu rafturi care gemeau de cărți iar parchetul vechi era decorat ici și colo cu preșulețe vesele. Două fotolii mici din piele, o măsuță joasă plină cu reviste, cîteva pernuțe colorate rezemate pe lîngă pereți și scrumiere împrăștiate peste tot dădeau impresia că acolo se adunau des studenți. Pereții erau murdari și scrijeliți cu semnături, notițe și schițe. În dormitor în fața patului se afla o măsuță plină cu nimicuri interesante. Fotografii, scrisori nedesfăcute, cărți, foi scrise pînă la jumătate, cîteva bilete de metrou, pixuri și stilouri alături de scrumiere murdare. Deasupra măsuței atîrna tabloul meu pe care l-am recunoscut imediat.

Am cerut voie să facem cîteva poze, nici prin gînd nu-mi mai trecea să-l cer, trebuia să rămînă acolo, făcea absolut parte din camera aceea, acolo era locul lui.

După ce am mai stat puțin – simțeam nevoia să ies din atmosfera aceea – am mers tăcuți fiecare adîncit în propriile gînduri. Îmi dădeam seama de tragedia acelei femei care totuși își ținea capul sus sfidînd soarta și o admiram pentru tăria care și-o impunea. Atitudinea ei distanțată era numai o mască care-i ascundea rănile adînci ce sîngerau înăuntru ei.

La întoarcere nu am mai luat auobuzul, ea vroia să meargă la o prietenă în apropiere iar noi am însoțit-o cu plăcere o bucată de drum.

Ajunsesem deja aproape de Calea Victoriei și nu ne mai trebuiau îndrumări. Ne-am despărțit ca și cum aveam de gînd să ne vedem în două zile. Cred că soarta o întărise în așa fel încît nu-și putea arăta emoțiile și nu vroiam să știu cum arăta în sufletul ei. Cu toate că o cunoscusem foarte scurt timp mi-a inspirat un respect adînc. Soțul meu o ducea mai bine decît mine, nu avea cum să simtă emoțiile ascunse care pentru mine erau aproape palpabile. Nu avea nici un rost să-i explic tragedii pe care nu le-ar fi înțeles, pentru el totul era roz.

Mi-am închis gîndurile într-o cămăruță a ceierului pe care aveam de gînd să o deschid cînd voi fi singură. Astfel ne-am apucat să căscăm mai departe ochii la locurile din jurul nostru. Am vrut să intrăm la magazinul Victoria care pe vremea mea era un magazin foarte elegant și scump. Dar mare mi-a fost dezamăgirea văzînd cum un magazin care avea totuși o istorie, se transformase într-un bazar ticsit cu tarabe unde tot felul de negustori își întinseseră marfa. Era o atmosferă ca la tîrg. Pentru a nu știu cîta oară mi-am dat dureros seama cum sînt oamenii obligați să accepte niște hotărîri idioate luate de cine știe ce cap pătrat.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.