O vizită în România – partea a VIII a

Bucureștiul își pierduse farmecul elegant, așa- zisa finețe pariziană care îl făcuse renumit dispăruse. Clădirile vechi și atît de frumoase altădată erau acum acoperite în mare parte cu reclame de toate felurile și în toate culorile ascunzînd tencuiala căzută și paragina de jale care se afla sub ele. Proprietarii încasau bani de la diferite companii lăsînd reclamele să atîrne și să acopere ferestre, balcoane și minunate sculpturi sparte.

După ce am dat o raită prin magazinul Victoria unde nu am găsit nimic să ne trezească interesul, am ieșit și am pornit în jos spre centru.

Soțul meu își dorea foarte mult un T-shirt două sau trei cu emblema României și bineînțeles și cu Bucureștiul.

Am periat tot orașul magazin cu magazin dar găseam numai T-shirturi cu ACDC, Rolling Stones sau alte grupuri de felul acesta care și la noi sunt pe toate drumurile. Cineva amabil ne-a îndrumat la Hard Rock Cafe în parcul Herăstrău.

Am uitat să spun că abonamentele de autobuz erau valabile numai pînă la Piața Victoriei. Mai departe mergea un autobuz special care te ducea pînă la aeroport. Biletele pentru acest autobuz erau mai scumpe și una peste alta, pentru două persoane ne ducea la fel ca un taxi. Așa că am luat un taxi mai ales că experiențele noastre cu taxiurile au fost foarte pozitive. Am stat comod dar de data asta șoferul își înghițise limba. Pînă în Herăstrău n-a scos un cuvînt dar a condus excelent. Barul se afla în parc aproape de marginea lacului. Șoferul ne-a lăsat exact la ușă, încă un plus față de un autobuz care ar fi oprit în șosea.

Nu fusesem în viața mea într-un Hard Rock Cafe și trebuie să mărturisesc că mi-a plăcut. Bineînțeles la ora aceea era numai personalul prezent, probabil că activitățile începeau seara, dar tot interiorul, aranjamentul acelei săli imense, culorile stridente, instrumentele de muzică și tablourile cu personaje renumite ce atîrnau peste tot îi dădeau o atmosferă excentrică și în același timp foarte modernă. În dreapta după colț era un magazin micuț dar plin cu tot felul de îmbrăcăminte tipică acestui bar. Am descoperit foarte multe T-shirturi cu tot felul de embleme interesante și frumoase și bineînțeles pe fiecare scria Hard Rock Cafe Bucharest.

Am cumpărat o mulțime și pentru băieți și pentru nurori și bineînțeles pentru soțul meu care se hotăra foarte greu la care să renunțe deoarece se făcuse un pachet respectabil. Toate lucrurile le-am primit într-o pungă mare pe care scria în litere albastre ca să vadă toată lumea, „Hard Rock Cafe Bucharest „ pungă pe care soțul meu a purtat-o mîndru prin tot parcul.

O mai are și acum într-o vitrină acasă în care se află exclusiv numai amintiri din România.

Îmi aduc aminte că și noi prin anii ,65 puneam la loc de cinste toate nimicurile din vest, fie că era o cutie goală de Pepsi ori vreun pachet gol de Pall Mall.

Băieții noștri de cîte ori vin pe la noi ocolesc vitrina și ne privesc ca și cum ar spune ; ei acum chiar că au dat în mintea copiilor !

Aș fi dorit să ne plimbăm cu barca pe lac așa cum făceam cînd trăiam acolo și părinții noștri ne scoteau Duminica la plimbare dar totul era închis. Așa fusese și cînd am fost cu Laura ce ne alergase prin tot parcul. Lîngă Hard Rock Cafe era un restaurant cu grădină unde ne-am oprit să mîncăm. Totul era foarte curat iar mîncarea a fost delicioasă. Personalul foarte drăguț și amabil ne-au vîndut la dorința noastră și două pahare mari de bere pe care scria cu litere aurite: URSUS.

După aceea ne-am gîndit că nu strică să facem cîțiva pași pe jos mai ales că împrejurimile erau atît de frumoase, curate și verzi. Totuși chiar și în cartierul acela care pot spune că era cel mai curat și îngrijit loc din capitală, mai existau scăpări. Exact pe mijlocul trotuarelor se aflau ici și colo găuri respectabile unde un copil mic ar fi încăput fără probleme și care erau pline de gunoaie aruncate de pietoni. Mă întrebam cam de cîte ori riști să-ți rupi un picior în mijlocul nopții dacă nu vezi gropile. Dar după cum știm, nimic și nimeni nu eate perfect.

Cred că începuseră școlile, peste tot erau copii cu ghiozdane, părinți mai entuziasmați decît odraslele, bunici care îcercau să țină pasul cu tineretul și care la stop priveau grijulii și speriați ca nu cumva puii să zburde în mijlocul străzii.

Mă uitam la ei și din nou mă vizitau amintirile, mergeam la școală singură, mama nu avea timp să meargă cu mine, mai erau acasă alții care aveau nevoie de ea.

Mergeam singură pe lîngă Politehnica de pe Polizu, duceam călimara cu grijă să nu mă pătez de cerneală, cîteodată o ascundeam într-o nișă a zidului de la Politehnică iar în clasă

împrumutam cerneală din călimara colegei de bancă. Înapoi spre casă o scoteam din ascunziș ca să-mi pot face lecțiile acasă. Nu a dispărut niciodată și chiar îmi venise un gînd nebun să mă duc să văd dacă mai este acolo.

Amintiri de felul acesta mă dădeau gata, nu le puteam împărtăși cu nimeni și erau momente cînd îmi era greu să mă desprind de trecut și să revin la realitate. Îl invidiez pe fratele meu care își cunoaște soția de cînd erau în clasa a șaptea și-și pot împărtăși toate amintirile pe care le-au trăit împreună.

Visînd mai departe ne-am urcat într-un autobuz care ne-a lăsat la Universitate. Nu știu de ce dar de acolo începuse totul și-mi aduceam aminte, pe vremea cînd trăiam în București că locul acela era cel mai frecventat de tinerii îndrăgostiți care își dădeau întîlnire la pomul cu vrăbii. Zîmbeam în mine, și eu m-am întîlnit acolo odată cu pictorul dispărut ( dar el nu era îndrăgostit de mine )

De acolo am pornit pe jos spre Piața Unirii trecînd pe lîngă spitalul Colțea a cărui clădire mă fascina de fiecare dată. Grădina mare din față statuia măreață a lui Cantacuzino și construcția în sine aveau un aspect impozant iar la gîndul că a fost primul spital pentru săraci cu atît mai mult mă aplecam în fața lui. Ce funcție avea la ora de față nu știam precis, auzisem că o parte din clădire folosea ca centru de cercetări iar o parte se pare că mai avea încă funcția de policlinică.

Visavi de spital am descoperit un fel de tîrg mic -cred că se numește talcioc- unde pe mese improvizate se aflau tot felul de nimicuri, de la vechituri pînă la adevărate minuni de artă toate făcute de mînă. Erau medalioane minuscule făcute din rotițe de ceas, păpuși din cîrpă dar atît de frumos cusute încît nu am putut rezista și am cumpărat una care îmi aducea aminte de poveștile din copilărie. Atmosfera era foarte plăcută, nimeni nu încerca să-ți bage ceva pe gît, iar pentru cei care vindeau minunățiile lucrate manual aveam mare respect. Am părăsit cu regret locul mai ales că a doua oară nu am mai avut ocazia să-l găsim.

Mai departe spre Piața Unirii am dat de o mulțime de covrigării și m-a mișcat foarte mult bunătatea și înțelegerea multor persoane care cumpărau covrigi și pentru săracii care așteptau alături. Așa era o mamă cu fetița ei care a cumpărat pentru ea și fetiță un covrig iar pentru cei din jur vreo trei. Mi-a plăcut nespus exemplul indirect dat copilului și felul de a fi a femeii aceleia care se purta ca și cum era cel mai normal lucru din lume.

Din zi în zi gîndurile mele se înmulțeau și deja îmi trebuia o cămăruță mai mare în creier.

La un colț am dat de o țărăncuță care vindea linguri de lemn. Deja de acasă îmi promisesem să cumpăr niște linguri de lemn și încă nu găsisem așa ceva.

Exact în fața noastră stătea țărăncuța cu un coș plin. Am întrebat-o cît costă o lingură iar ea mi-a spus că trei lei.

Ca tot omul încerci să te tocmești căutînd noduri în papură, nu că ar fi fost scumpe dar așa este omul, dacă reușește să scadă din preț fie și cu cinzeci de bani tot se bucură că a făcut o afacere bună. Așa și eu mă legasem de cozile lingurilor găsind că sunt prea subțiri și că se vor rupe repede.

Țărăncuța s-a uitat la mine gînditoare și mi-a răspuns într-un fel care m-a dezarmat complet.

– Da doamnă păi dacă sunt prea solide și nu se mai rup, noi ce mai vindem?

Am rămas cu gura căscată de atîta sinceritate care mi-a plăcut atît de mult încît mi se pusese un nod în gît.

-Ai dreptate i-am răspuns și ca să netezesc puțin situația și să-mi împac conștiința am adăugat că dacă ar fi cozile mai groase ar fi fost și greu de mînuit.

Ea a zîmbit nevinovată iar eu am cumpărat în loc de două linguri șase, spre uimirea soțului meu care nu înțelesese nimic și care mă împungea în coaste șoptind, -ce faci cu atîtea linguri?

-Lasă că-ți explic eu mai tîrziu i-am răspuns fericită.

Pe drum i-am explicat ce vorbisem cu țărăncuța și cît de mult mi-a plăcut răspunsul ei.

-Sigur a fost răspunsul lui, în ziua de astăzi totul se produce pentru scurtă durată, ca să fie omul nevoit să cumpere mereu. Uită-te la televizoare, ai garanție doi ani și exact după doi ani, o lună sau două mai tîrziu poate, cînd garanția a expirat, pac! s-a stricat televizorul. Nu te poți încrede în nimic a mai spus dînd a lehamite din mînă.

Avea dreptate dar în cazul țărăncuții mele nu vedeam nici o socoteală făcută din dorința de profit și chiar mă bucuram pentru ea.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.