O vizită în România -partea a X a

Pentru ziua aceea văzusem destul și ne-am întors spre casă tăcuți și adînciți în gînduri. Seara am stat afară la o bere cu Mamaie, Christian și soția lui iar deasupra noastră strugurii tămîioși ne îmbătau cu parfumul pe care-l răspîndeau în toată curtea. L-am întrebat pe Christian dacă știe unde se află cimitirul unde tatăl meu era îngropat.
Ani în urmă venisem să-l văd pentru ultima oară pe tata care era grav bolnav. Nu mult după aceea a plecat spre valea umbrelor și a fost înmormîntat la cimitirul Sfînta Vineri.
După cîțiva ani nu mai știu cînd, a fost mutat dintr-o idee tîmpă în alt cimitir la capătul orașului pe motivul că acolo mai era îngropată o rudă nu știu care a cumnatei mele. Nimeni nu știa exact unde este cimitirul și din cauza asta nu se ducea nimeni acolo mai ales că era atît de departe. Înțelesesem că era undeva la Domnești dar cum se ajungea acolo habar nu aveam. Christian s-a oferit să ne ducă la cimitirul acela mai ales că și tatăl lui era îngropat acolo și cu ocazia asta putea să-i facă o vizită.
A doua zi după ce Mamaie ne-a îndopat ca în fiecare dimineață cu micul dejun, am plecat greoi spre cimitirul unde numai Christian știa să ajungă.
Drumul mi s-a părut nesfîrșit și ajunsesem în cartiere unde într-adevăr nu aș fi vrut să mă prindă noaptea.
Casele scunde și în parte dărăpănate se ascundeau jenate în curți pline de gunoaie și fără un fir de iarbă, pe sfori întinse și agățate de zidurile scorojite atîrnau tot felul de rufe nepretențioase de la chiloți cît sacii de cartofi pînă la cearceafuri găurite și prosoape cu franjurile smulse.
Oameni nepăsători stăteau fără rost pe la colțuri de stradă privind în gol și totul dădea impresia că în curînd se va întîmpla o nenorocire, se vor prăbuși zidurile, va cădea cerul peste ei sau se va desface pămîntul.
Era un aspect al Bucureștiului pe care nu-l cunoscusem nici cînd trăisem acolo iar acum cel mai puțin mă așteptam la asta. Tăceam și adunam în mine imaginile care mi se înregistrau în minte cu o precizie dureroasă.
România este o țară atît de frumoasă, pitorească pînă la lacrimi, caldă și cu un puls ce-l simți zvîcnind pînă la rădăcina părului, cu o limbă plină de poezie și înrădăcinată de temelia strămoșilor noștri, cu datini care o fac inegalabilă, de ce, mă întrebam cu tristețe se lăsa așa mutilată?
Cu astfel de gînduri săltam în mașină prin gropile care deveniseră din ce în ce mai dese. Într-un tîrziu am ajuns la cimitirul care m-a tras din nou în golul de tristețe din care de abia reușisem să ies.
Nu mai stăpînesc atît de bine limba română încît să pot descrie aspectul care ne-a întîmpinat apropiindu-ne de cimitir. Pot spune numai un lucru, acel loc nu era un loc de pace și liniște veșnică.
Nu existau porți, intrai din stradă printr-un nor de praf direct în curtea lăsată în paragină și unde printre cîțiva dulăi fără stăpîn se tăvăleau pe jos copii dezbrăcați pe cînd alături de ei tot prin praf și pietre o mulțime de țigani, femei și bărbați neîngrijiți și lăsați în plata Domnului stăteau așteptînd nu știu ce. Posibil ca acest aspect să fi fost întîmplător în ziua aceea, posibil că nu zilnic se aciuiau acolo persoane de felul acela dar ceva îmi spunea că tot ce vedeam era la ordinea zilei.
Ne-am strecurat pe lîngă ei încercînd să facem o mutră cît mai indiferentă fără să ne holbăm cum de fapt îmi venea să fac tot timpul. Dar mi-am scos pîrleala cînd am intrat pe aleele cimitirului. De fapt nu erau alei ci niște poteci înguste pe care o singură persoană putea înainta cu greu. Nu am văzut în viața mea atîtea cruci la un loc, era un ocean de pietre și cruci albe cît puteai vedea cu ochii. Dar toate aceste morminte erau atît de lipite una de alta încît nu puteai pune un picior în afara cărării. Adică mai explicit, de-a lungul și de-a latul, în dreapta și în stînga, toate mormintele erau pur și simplu un tot, imposibil de trecut. Dacă vroiai să te duci la un mormînt trei rînduri mai în spate trebuia să te cațeri pe alte morminte, să te urci pe piedestale din piatră, cu alte cuvinte să calci indirect peste cei care-și duceau acolo somnul veșnic. Mi s-a părut totul atît de bizar încît nu știam ce să fac, Christian deja se cățărase peste cîteva morminte și vedeam că încă mai are de gînd să ia și altele cu asalt dispărînd încet printre crucile albe. A trebuit să-l urmăm, vroiam să văd totuși unde era mormîntul lui tata. Am călcat încercînd să nu gîndesc peste tufe de flori care de fapt erau moarte, ne-am agățat și rupt hainele în mărăcini și crengi uscate de trandafiri dar am reușit într-un tîrziu să ajungem la mormînt. Nu era un mormînt cum mi-am închipuit. Două plăci imense erau puse una peste alta iar la capătul plăcilor se afla o altă piatră pe care erau săpate numele lu tata și a acelei rude cu care-și împărțea groapa. Care era primul și care era dedesubt nu știam și nici nu vroiam să știu. Știu numai că am fost foarte dezamăgită.
Nu simțeam nimic.
Numele tatălui meu era oricum săpat greșit pe piatră, aproape șters și nimic nu-mi dădea senzația pe care am crezut că o voi avea.
Am stat o vreme, am făcut cîteva poze doar ca să nu spun că nu am fost acolo și am luat apoi din nou cu asalt mormintele ca să ieșim în cărare. Am traversat cărarea făcînd o escapadă nouă în partea cealaltă unde undeva își ducea somnul de veci tatăl lui Christian. Aceleași obstacole ne stăteau în față iar picioarele mele în sandale erau murdare și zgîriate. Dacă aș fi știut m-aș fi luat cizme la mine.
Mormîntul răposatului era cam la fel numai că exista o singură piatră și pe undeva bănuiam că mai tîrziu va apare și a doua cînd Mamaie va pleca pe drumul fără întoarcere.
Christian îmi povestea între timp despre cimitir lămurindu-mi uimirea la vederea atîtor cruci din piatră.
Nu știu cum, dar era un aspect care sărea în ochi, poate din cauză că erau atît de multe și înghesuite, poate din cauză că totul aducea mai mult cu o carieră de piatră și nu ca un cimitir.
Cîndva, la început, cînd cimitirul nu era atît de plin ca acum, se aflau la capătul fiecărui mormînt cruci frumoase sculptate din lemn iar locurile de veci erau rînduite și aliniate și oricine putea face o pauză în fața lor să spună o rugăciune și să pună flori.
Dar în iernile grele oamenii tremurînd de frig prin casele șubrede au furat crucile din lemn întrebuițîndu-le să încălzească sobele. Cu toate că îmi venea foarte greu să mă obișnuiesc cu o așa idee, înțelegeam pe undeva disperarea oamenilor.
Nu vroiam să știu cît de des mureau oamenii avînd în vedere că cimitirul din cauza locului deja strîmt se umpluse în așa măsură încît rudele nu-și mai puteau vizita morții, aceștia fiind părăsiți. Dar oricum nu puteai face nimic, apă și flori ar fi fost de prisos, nu ar fi ajuns nicicum tefere la vreun mormînt.
Nu vreau să spun că am regretat vizita la cimitir, oricum eu îl aveam pe tata în mintea și sufletul meu cu totul altfel, oriunde ar fi fost el îngropat nu făcea pentru mine nici o deosebire, el își avea locul lui în inima mea așa cum îl țineam minte iar vizita aceea a fost un act mai mult din obligație.
Am părăsit cimitirul fără regrete, Christian zîmbea și nu înțelegea revolta care-mi stătea probabil scrisă pe față. El era obișnuit și totul i se părea normal. Așa este omul îmi spuneam, un animal care se adaptează la orice situație. Trist dar adevărat.
Ajunși acasă am început să ne ocupăm de împachetatul bagajelor. Am mai stat două zile în București dar am încercat să fac o pauză în cee ace privește impresiile care deja mă schimbaseră pe nesimțite. Nu puteam uita casele ruinate, case cărora le ghiceai pe sub tencuiala căzută frumusețea de altădată, nu puteam uita copii (cei mai mici aveau nu mai mult de zece ani ) care stăteau cu pungi de plastic la nas inhalînd otrava care le amețea creierii. Nu puteam uita că sub pămînt își duceau viața oameni la fel ca noi, oameni care acolo dormeau, visau și mureau. Nu puteam uita cerșetorii fără picioare de la Piața Unirii, Maria de la țară cu picioarele goale și tălpile roase, cîinele din zăvoi care speram să mai trăiască, Laura care mergea zilnic pe jos la serviciu ca să economisească banii de autobuz, țigăncuța de la toaletă din parcul Herăstrău, bunicuța cu apartamentul din Drumul Taberei, doamna tristă și resemnată cu tabloul și fraza scrisă cu litere chinuite într-o stație de autobuz –

M-am despărțit cu greu de țara în care mă născusem, unde am regăsit amintiri frumoase dar și dureroase, unde mă simțeam acasă dar nu eram acasă, țara care-mi fusese prietenă dragă și care îmbătrînise.
Ridurile ei mă dureau și mă umpleau de tristețe. M-am despărțit de ea simțind cum și eu îmbătrînisem.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.